Burlacu contra României - Legea nr. 18/1991. întârzierea pe o perioadă de aproximativ 2 ani a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti.
| Comentarii |
|
Guvernul nu a furnizat explicaţii valabile pentru ingerinţa autorităţilor în dreptul la respectarea bunurilor reclamanţilor, constând în depăşirea de către acestea a termenului rezonabil pentru îndeplinirea operaţiunilor de punere în executare a hotărârii judecătoreşti privind punerea în posesie a reclamanţilor cu suprafaţa de 25 ha teren pe amplasamentul stabilind prin hotărârea din 26 mai 2003, precum şi eliberarea titlului de proprietate în acest sens, operaţiuni care au fost realizate abia în luna mai 2005. Prin urmare, această ingerinţă a avut un caracter arbitrar, atrăgând încălcarea principiului legalităţii. Această concluzie exclude obligaţia de a se cerceta dacă s-a păstrat un just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativul garantării drepturilor individuale ale reclamanţilor. Art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
Cauza BURLACU şi alţii împotriva României, cererea nr. 3041/04, hotărârea din 17 iulie 2008
în cauza Burlacu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 24 iunie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 3041/04) îndreptată împotriva României, ai cărei zece resortisanţi, respectiv Alina Antonela Burlacu, Alexandrina Boboc, Luminiţa Coban, Doina Brânduşa Duţă, Dana Mustăţea, Luxa Rădulescu, Dan Sever Radulescu, Ştefan Răzvan Băiaşu, Cătălin Băiaşu şi Neculai Băiaşu («reclamanţii»), au sesizat Curtea la 9 decembrie 2003, în baza art. 34 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO), cu sediul în Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») est reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 10 iulie 2007, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, Curtea a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii domiciliază în Bucureşti, cu excepţia celei de-a cincea reclamante, care locuieşte la Moutford (Luxemburg).
5. La 10 ianuarie 1998, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai lui M.I., au solicitat comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, din satul Ciorăşti («comisia locală» şi «Legea nr. 18/1991») reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra unui teren de 25 ha, teren pe care M.l. îl deţinuse în satul respectiv şi care la acea dată era exploatat de o societate agricolă din Măicăneşti, un sat învecinat.
6. Prin decizia din 25 aprilie 2002, comisia judeţeană Vrancea pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 («comisia judeţeană») a respins cererea formulată de reclamanţi, stabilind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului sub forma unor despăgubiri, fără restituire în natură.
7. în 2002, la o dată neprecizată, prin intermediul mandatarului F.V., prima reclamantă a sesizat Judecătoria Focşani cu o acţiune împotriva comisiilor locală şi judeţeană, solicitând modificarea deciziei din 5 aprilie 2002 şi restituirea în natură a unui teren de 25 ha.
8. După ce în urma unei expertize tehnice s-a constatat că terenul litigios făcea obiectul unui contract de concesiune între Administraţia Domeniilor Statului (ADS) şi satul Măicăneşti, prin hotărârea din 14 aprilie 2003, Judecătoria Focşani a admis acţiunea reclamantei, dispunând reconstituirea dreptului de proprietate al acesteia asupra terenului în cauză.
9. Prin hotărârea definitivă din 26 iunie 2003, Tribunalul Vrancea a respins ca nefondat recursul formulat de comisia locală, care susţinea că nu mai există terenuri disponibile în sat, şi a admis recursul reclamantei, care solicita instanţei să menţioneze expres în dispozitivul hotărârii obligaţia restituirii terenului în natură. Tribunalul a apreciat că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului fusese stabilită la 25 aprilie 2002 de către comisia judeţeană, reclamanta contestând exclusiv modul în care se făcuse reconstituirea, respectiv acordarea de despăgubiri. Tribunalul a dispus ca, la cererea comisiilor locală şi judeţeană, ADS să cesioneze celei dintâi terenul pe amplasamentul stabilit prin expertiză, în vederea punerii în posesie a reclamantei şi a eliberării titlului de proprietate în favoarea acesteia.
10. La 20 august şi 2 octombrie 2003, reclamanţii au solicitat Primăriei Ciorăşti executarea hotărârii definitive din 26 iunie 2003. La 12 ianuarie 2004, Primăria a refuzat să dea curs cererii, pentru aceleaşi motive invocate în faţa instanţelor.
11. Prin hotărârea din 15 ianuarie 2004, Tribunalul Vrancea a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată de comisia locală împotriva hotărârii din 26 iunie 2003, aceasta pretinzând că ADS nu fusese parte în proces, că tribunalul îşi depăşise competenţele identificând amplasarea terenului şi că hotărârea nu putea fi pusă în executare de comisia din Ciorăşti.
12. La 5 martie 2004, Prefectura Vrancea le-a răspuns reclamanţilor, exceptând-o pe cea de-a patra şi pe cel de-al optulea şi de-al zecelea reclamant, că întârzierea în executarea hotărârii definitive din 26 iunie 2003 se datora formalităţilor de transfer al terenului din patrimoniul ADS în cel al comisiei locale.
13. La 13 mai 2005, în temeiul hotărârii din 14 aprilie 2003, comisia locală a întocmit un proces-verbal de punere în posesia moştenitorilor lui M.l. a unui teren de 25 ha, astfel cum era identificat în raportul de expertiză întocmit în cadrul procedurii pe fond. Procesul-verbal menţiona numele reclamanţilor, cu excepţia celei de-a patra şi a ultimilor trei, în locul cărora era trecută autoarea acestora, E.C., decedată în 2000. Procesul-verbal a fost semnat de reclamanţi şi de mandatarii acestora (cel de-al nouălea reclamant semnând în numele reclamanţilor moştenitori ai lui E.C.).
14. Tot în cursul lunii mai 2005, comisia locală a eliberat un titlu de proprietate asupra terenului de 25 ha, titularii acestuia fiind moştenitorii lui M.I., menţionaţi în procesul-verbal de punere în posesie (a se vedea supra, § 13).
II. Dreptul şi practica interne pertinente
15. Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar prevede că eliberarea titlului de proprietate de către comisiile administrative competente se face pentru toţi moştenitorii fostului proprietar al terenului, aceştia având la îndemână dreptul comun pentru a soluţiona orice eventuale neînţelegeri intervenite ulterior între ei. Conform regulamentului de aplicare a acestei legi şi jurisprudenţei interne în materie, comisiile administrative au obligaţia de a elibera titlul de proprietate tuturor moştenitorilor fostului proprietar, în măsura în care aceştia au formulat o cerere administrativă de reconstituire a dreptului lor de proprietate (a se vedea art. 34 din Regulamentul de aplicare din 21 decembrie 2001 şi, printre altele, decizia definitivă a Curţii de Apel Cluj din 17 martie 2000). Din practica internă rezultă că, într-un astfel de caz, trebuie eliberat un titlu de
proprietate care să îi menţioneze pe toţi moştenitorii fostului proprietar al terenului, chiar dacă unul dintre ei a decedat între data formulării cererii şi cea a eliberării titlului (hotărârea definitivă nr. 578 din 18 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie).
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcarea a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamanţii invocă în principal faptul că neexe-cutarea de către autorităţi a obligaţiei de a-i pune în posesia terenului de 25 ha pe amplasamentul menţionat în hotărârea definitivă a Tribunalului Judeţean Vrancea din 26 iunie 2003 le-a încălcat dreptul de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
17. Guvernul respinge aceste susţineri.
A. Cu privire la admisibilitate
18. Guvernul susţine că doar prima reclamantă a fost parte în procesul încheiat prin hotărârea definitivă a Tribunalului Vrancea din 26 iunie 2003, pronunţată în favoarea sa, ceilalţi reclamanţi neputând beneficia de calitatea de victime; Guvernul consideră că în privinţa acestora cererea trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae.
19. Reclamanţii nu au formulat observaţii cu privire la acest punct.
20. Curtea reaminteşte că noţiunea de «victimă» trebuie interpretată în mod autonom şi independent de noţiunile din dreptul intern privind interesul sau calitatea procesuală a părţilor. Art. 34 denumeşte victimă persoana direct afectată de acţiunea sau omisiunea litigioasă, cu alte cuvinte, persoana care are un interes personal, direct şi valabil pentru a solicita încetarea acţiunii ori omisiunii respective [cauza Gayduk şi alţii împotriva Ucrainei (decizie), nr. 45526/99 şi altele, CEDO 2002-VI], Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că excepţia lipsei de calitate procesuală activă invocată de Guvern este strâns legată de fondul cauzei şi decide să o unească cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Ceglia împotriva Italiei, nr. 21457/04, § 24, hotărârea din 19 octombrie 2006). De asemenea, Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie şi că nu există niciun alt motiv de inadmisibili-tate. Prin urmare, este declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
21. Guvernul admite că reclamanţii pot fi îndreptăţiţi să beneficieze de dreptul de a fi puşi în posesia terenului de 25 ha situat în amplasamentul stabilit prin hotărârea definitivă din 26 iunie 2003 şi eliberarea unui titlu de proprietate în acest sens. Totuşi, în opinia sa, în mai 2005 autorităţile au efectuat demersurile presupuse de punerea în executare a hotărârii, astfel încât reclamanţilor nu li s-a adus o atingere disproporţionată dreptului la respectarea bunurilor lor.
22. Reclamanţii nu au prezentat observaţii în acest sens.
23. Curtea consideră că, dacă menţiunile din dispozitivul hotărârii din 26 iunie 2003, care confirmă dreptul primei reclamante de punere în posesia terenului litigios, pot ridica semne de întrebare cu privire la calitatea procesuală a celorlalţi reclamanţi şi la dreptul acestora de a invoca existenţa unui «bun» sau a unei «speranţe legitime» privind terenul de 25 ha [a se vedea, mutatis mutandis, cauza Constantinescu şi alţii împotriva României (decizie), nr. 33605/03, hotărârea din
1 aprilie 2008], pentru examinarea acestor aspecte este necesar să se ţină seama de ansamblul elementelor pertinente ale cauzei. în acest sens, Curtea reţine că, din considerentele hotărârii precitate rezultă că reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului de 25 ha în cauză s-a stabilit prin decizia comisiei judeţene din 25 aprilie 2002 şi că prima reclamantă nu a intenţionat să conteste această decizie, favorabilă tuturor reclamanţilor, decât pentru motivul nerestituirii în natură a terenului litigios. Pe de altă parte, nici Guvernul şi nici reclamanţii, inclusiv prima reclamantă, nu au contestat modul în care autorităţile competente au procedat, în mai 2005, la punerea în posesie a reclamanţilor cu privire la terenul de 25 ha pe amplasamentul stabilit de instanţă în cadrul acţiunii formulate de prima reclamantă conform hotărârii definitive din 26 iunie 2003 şi în aplicarea Legii nr. 18/1991 (supra, § 15).
24. Având în vedere aceste elemente, şi în special poziţia primei reclamante care nu a solicitat restituirea întregului teren, Curtea apreciază că plângerea formulată de reclamanţi trebuie interpretată ca referindu-se la
termenul necesar autorităţilor pentru punerea lor în posesia terenului de 25 ha pe amplasamentul stabilit prin hotărârea din 26 iunie 2003 şi pentru eliberarea unui titlu de proprietate în favoarea acestora. Pentru acest motiv, Curtea apreciază că sunt implicate şi interesele personale ale celorlalţi reclamanţi, pe lângă cele ale primei reclamante, şi că, prin urmare, aceştia sunt «afectaţi în mod direct şi personal» de comportamentul autorităţilor statului [a se vedea, mutatis mutandis, cauza A.P.C.A., L.P.C.A., Abîd şi alţi 646 împotriva României (decizie), nr. 34746/97, hotărârea din 10 iulie 2001].
25. Reţinând că Guvernul admite faptul că reclamanţii puteau fi îndreptăţiţi să solicite punerea în posesia terenului de 25 ha pe amplasamentul stabilit prin hotărârea din 26 iunie 2003, precum şi eliberarea unui titlu de proprietate în acest sens, Curtea arată că aceste operaţiuni au fost realizate de autorităţile competente abia în mai 2005 (supra, §§ 13, 14 şi 15 in fine). De asemenea, ea relevă că Guvernul nu a furnizat explicaţii valabile pentru ingerinţa autorităţilor în dreptul de proprietate al reclamanţilor, constând în depăşirea de către acestea a termenului rezonabil pentru executarea operaţiunilor respective. Prin urmare, această ingerinţă a avut un caracter arbitrar, atrăgând încălcarea principiului legalităţii. Această concluzie dispensează Curtea de obligaţia de a cerceta dacă s-a păstrat un just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativul garantării drepturilor individuale ale reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Cavrileanu împotriva României, nr. 18037/02, § 55, hotărârea din 22 februarie 2007).
26. Prin urmare, Curtea respinge excepţia Guvernului privind lipsa calităţii de victimă a reclamanţilor, cu excepţia primei reclamante, şi constată încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
27. Invocând aceleaşi motive ca şi pentru plângerea privind art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii pretind că li s-a încălcat dreptul de acces la un tribunal. Aceştia invocă art. 6 alin. (1) din Convenţie, ale cărui dispoziţii prevăd, în partea pertinentă aplicabilă cauzei:
„Orice persoană are dreptul la judecarea_ cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
28. Guvernul susţine că, nefiind părţi în acţiunea promovată în faţa instanţelor interne, spre deosebire de prima reclamantă, reclamanţii nu se pot prevala de calitatea de victimă; în privinţa lor, acest capăt de cerere se impune a fi respins ca incompatibil rationepersonae. în subsidiar, reamintind că în mai 2005 autorităţile au trecut la punerea în posesie a reclamanţilor conform hotărârii din 26 iunie 2003 şi la eliberarea titlului de proprietate, Guvernul consideră că nu s-a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.
29. Reclamanţii nu au formulat observaţii cu privire la acest punct.
30. Având în vedere natura cererii şi elementele din dosar, Curtea apreciază că această excepţie trebuie unită cu fondul. Pe de altă parte, constatând că nu există motive de inadmisibilitate şi ţinând seama de strânsa legătură dintre acest capăt de cerere şi cel întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea îl declară admisibil.
31. Reţinând faptul că reclamanţii invocă aceleaşi argumente ca şi pentru plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi având în vedere examinarea acestei plângeri (supra, §§ 23-26), Curtea apreciază că nu este necesar să examineze separat fondul plângerii întemeiate pe art. 6 alin. (1) din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Clod împotriva României, nr. 41134/98, § 46, hotărârea din 16 septembrie 2003, Hauler împotriva României, nr. 67703/01, § 41, hotărârea din 12 iulie 2007, şi Crişan împotriva României, nr. 42930/98, § 32, hotărârea din 27 mai 2003). Această concluzie determină Curtea să nu se pronunţe asupra excepţiei ridicate de Guvern (cauza Moschopoulos-Veînoglou şi alţii împotriva Greciei, nr. 32636/05, § 35, hotărârea din 18 octombrie 2007).
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
32. în conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
33. Reclamanţii solicită în total suma de 120.000 euro cu titlu de prejudiciu material şi moral, fără a preciza suma cerută pentru fiecare prejudiciu în parte sau criteriul de calcul al sumei.
34. Guvernul consideră că reclamanţii nu pot solicita despăgubiri materiale, în măsura în care au fost puşi în posesia terenului ce face obiectul hotărârii definitive a
Tribunalului Vrancea din 26 iunie 2003 şi autorităţile le-au eliberat un titlu de proprietate. Cu privire la prejudiciul moral pretins, el subliniază faptul că reclamanţii nu au făcut vreo menţiune privind cauzele unui astfel de prejudiciu şi, invocând jurisprudenţa Curţii în cauze similare, apreciază că suma cerută este excesivă. De asemenea, consideră că simplul fapt al constatării eventualei încălcări a drepturilor reclamanţilor reprezintă în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
35. Curtea apreciază că nu există legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul material invocat şi, prin urmare, respinge cererea. în schimb, statuând în echitate, consideră just să acorde fiecărui reclamant suma de 500 euro pentru prejudiciul moral suferit datorită executării cu întârziere de către autorităţi a obligaţiei de a-i pune în posesia terenului de 25 ha şi de a le elibera un titlu de proprietate.
B. Cheltuieli de judecată
36. Reclamanţii solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor de judecată, fără însă a menţiona cuantumul şi criteriul de calcul al acestora şi fără a prezenta documente justificative.
37. Guvernul se opune cererii.
38. Curtea reaminteşte că, în baza art. 41 din Convenţie, se rambursează doar cheltuielile al căror caracter efectiv, necesar şi rezonabil a fost dovedit [a se vedea în special cauza Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, § 79, CEDH 1999-11], Or, în speţă, reclamanţii au omis să menţioneze cuantumul pretenţiilor şi să prezinte documente justificative. Prin urmare, ţinând cont de totalitatea elementelor de care dispune şi de criteriile menţionate, Curtea respinge cererea.
C. Dobânzi
39. Curtea hotărăşte să aplice majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară invocată de Guvern privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, cu excepţia primei reclamante, şi o respinge în măsura în care priveşte plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. Hotărăşte că nu este necesar să examineze pe fond plângerea întemeiată pe art. 6 alin. (1) din Convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 500 euro (cinci sute euro), care va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la data expirării termenului respectiv şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 1 7 iulie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
| ← Ioan contra României - Legea nr. 18/1991. Eliberarea de către... | OANCEA contra României - O.U.G. nr. 40/1999. Imposibilitatea... → |
|---|
