Ioan contra României - Legea nr. 18/1991. Eliberarea de către autorităţile administrative a două titluri de proprietate asupra aceluiaşi teren.
| Comentarii |
|
1. Introducerea unei acţiuni în justiţie împotriva unor particulari nu constituie o cale de atac ce trebuie epuizată de reclamant, atunci când acesta se plânge împotriva unor acte pozitive ale autorităţilor. în speţă, reclamanta invocă imposibilitatea de a folosi terenul său, consecinţă a acţiunii autorităţilor, care au atribuit bunul său imobil unui alt particular căruia i-au eliberat şi titlu de proprietate. Or impunându-i reclamantei să formuleze o acţiune împotriva unei persoane, în condiţiile în care propriul comportament a condus la crearea situaţiei litigioase, statul s-a sustras de la obligaţia de a asigura respectarea dreptului de proprietate, context în care căile de atac invocate de Guvern (acţiunea în revendicare împotriva unui particular, acţiunea în anularea titlului de proprietate eliberat acestuia de către stat) nu constituie căi de atac ce trebuie epuizate. Excepţia de neepuizare a căilor de atac interne: respingere.
2. Ca urmare a unei decizii a autorităţilor, terenul asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei şi pe care aceasta l-a folosit timp de nouă ani, a fost transferat în patrimoniul comunei învecinate şi supus unei noi reconstituiri, cu eliberarea unui alt titlu de proprietate. Prin urmare, autorităţilor locale competente le revenea în mod exclusiv sarcina de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru eliberarea titlului de proprietate, cu consecinţa evitării constituirii unui drept de proprietate contrar legii. Pe de altă parte, aceloraşi autorităţi le revenea obligaţia de a aduce la cunoştinţa reclamantei printr-o decizie formală temeiurile modificării amplasamentului terenului său, precum şi cea de a efectua formalităţile necesare pentru a asigura efectivitatea dreptului de proprietate valabil recunoscut acesteia în temeiul Legii nr. 18/1991. Or, deşi instanţele naţionale constataseră nulitatea unui act administrativ în favoarea comisiei locale, titlul administrativ al reclamantei nu fusese contestat în justiţie, ci, dimpotrivă, recunoscut. în aceste condiţii, anularea parţială a actului administrativ în favoarea locuitorilor din Bradu nu poate să conducă la încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, care nu trebuie să suporte erorile autorităţilor administrative.
în consecinţă, reclamanta, ca beneficiară a titlului de proprietate necontestat, care a stăpânit terenul timp de nouă ani, a fost obligată să suporte consecinţele sistemului administrativ care a permis coexistenţa a două titluri administrative asupra aceluiaşi teren, încălcându-se astfel principiul securităţii juridice. Pe de altă parte, deşi reclamanta deţine un titlu de proprietate valabil, ea a fost privată de folosinţa terenului său timp de cel puţin cinci ani, fără a fi primit despăgubiri ori un teren echivalent şi fără ca autorităţile locale să fi efectuat vreun demers pentru a pune capăt acestei situaţii generate de conduita lor. Prin urmare, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i asigura reclamantei exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
Cauza IOAN împotriva României, cererea nr. 31005/03, hotărârea din 1 iulie 2008
în cauza loan împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a 11l-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 10 iunie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 31005/03) îndreptată împotriva României, a cărei resortisantă, d-na Rada loan («reclamanta»), a sesizat Curtea la 21 august 2003, în baza art. 34 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, R.H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta a invocat în special încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, constând în lipsirea sa de folosinţa unui teren înscris în titlul de proprietate eliberat acesteia la 4 august 1994.
4. La 16 martie 2007, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, Curtea a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1949 şi locuieşte în comuna Greci, România.
6. în 1991 a intrat în vigoare Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar («Legea nr. 18/1991»), având ca obiect restituirea către foştii proprietari a unor bunuri deţinute de stat.
7. în temeiul Legii nr. 18/1991, reclamanta, împreună cu alte şase persoane, în calitate de moştenitori ai lui G.T.I., au înaintat comisiei Oarja pentru aplicarea acestei legi («comisia locală») o cerere privind un teren situat pe teritoriul comunei respective.
8. Prin decizia din 5 iunie 1991, comisia judeţeană Argeş pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 («comisia judeţeană») a confirmat existenţa unui teren de 41 7 ha în patrimoniul comunei Oarja, precum şi propunerile comisiei locale Oarja privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren în favoarea unor particulari. Comisia judeţeană a confirmat şi cererea reclamantei privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului.
9. Prin decizia administrativă din 13 aprilie 1992, reclamanta, împreună cu cele şase persoane, au fost puse în posesia unui teren de 5,40 ha, situat la marginea autostrăzii Bucureşti-Ploieşti, din care 7.714 mp aparţineau reclamantei. La 4 august 1994, aceştia au obţinut titlul administrativ de proprietate asupra terenului. Reclamanta a exploatat suprafaţa de 7.714 mp până la 13 noiembrie 2001, dată la care a încheiat cu o societate agricolă un contract de arendare pentru trei ani.
10. Comunele Oarja şi Bradu sunt învecinate.
II. La 31 octombrie 2000, comisia locală Bradu pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 («comisia locală Bradu»), întemeindu-se pe art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, a sesizat Judecătoria Argeş cu o acţiune în anularea deciziei comisiei judeţene din 5 iunie 1991. La 9 novembre 2000, comisia locală Bradu şi-a precizat acţiunea, şi a solicitat anularea părţii din decizie care confirma existenţa în patrimoniul comunei Oarja a unei suprafeţe de 194 ha din terenul de 417 ha, motivând că acest teren a aparţinut dintotdeauna comunei Bradu. Terenul de 194 ha se afla la marginea autostrăzii Bucureşti-Piteşti, corespunzând parcelei nr. 2 şi respectiv parcelei nr. 3, loturile nr. 11, 18, 21, 23, 24 şi
25. Terenul atribuit reclamantei în 1992 corespundea parcelei nr. 3 lotul 11. Reclamanta nu a fost parte în proces.
12. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2000, judecătoria a admis acţiunea, şi a anulat, pe baza raportului întocmit de un expert, partea din hotărârea din 5 iunie 1991 privind existenţa unui teren de 194 ha în patrimoniul comunei Oarja, apreciind că, în conformitate cu probele prezentate de părţi, terenul în cauză s-a aflat întotdeauna în patrimoniul comunei Bradu.
13. Comisia judeţeană a formulat apel împotriva hotărârii, fără însă a-şi motiva apelul. Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti a introdus de asemenea apel împotriva hotărârii, arătând că respectiva comisie nu avea calitatea de a sta în judecată şi că judecătoria nu a cercetat care era situaţia juridică reală a terenului în cauză.
14. Prin decizia din 22 martie 2001, Tribunalul Argeş a respins apelul comisiei judeţene ca nemotivat şi a admis apelul Parchetului. Instanţa a reţinut că respectiva comisie (comisia locală Bradu) era terţă faţă de actul a cărui anulare era solicitată, că aceasta ar fi trebuit să urmeze dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 18/1991, angajând procedura de drept comun. Tribunalul a apreciat că respectiva comisie ar fi trebuit în primul rând să conteste reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Bradu şi abia apoi să se îndrepte împotriva comunei Oarja.
15. Instanţa a apreciat de asemenea că art. III alin. (1) lit. a) se referă exclusiv la nulitatea absolută a actelor de reconstituire sau de constituire eliberate unei persoane fizice, şi nu a celor eliberate de comisiile judeţene comisiilor locale. De asemenea, instanţa a reţinut că acţiunea comisiei locale Bradu a fost introdusă după nouă ani de la data la care decizia contestată a început să producă efecte juridice, respectiv de la intrarea terenului litigios în circuitul civil şi de la reconstituirea dreptului de proprietate al unor particulari asupra unor parcele de teren. Instanţa a mai subliniat că anularea deciziei din 5 iunie 1991 aduce atingere şi dreptului de proprietate al particularilor care au obţinut legal reconstituirea dreptului lor de proprietate.
16. Comisia locală Bradu a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, arătând că avea interesul să acţioneze şi că terenul respectiv a aparţinut dintotdeauna comunei Bradu.
17. Prin decizia definitivă din 19 septembrie 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul şi a anulat partea din decizie referitoare la suprafaţa de 194 ha. Curtea de Apel a reţinut, în conformitate cu art. II din Legea nr. 169/1997, că dispoziţiile acesteia nu puteau aduce atingere titlurilor de proprietate şi altor acte eliberate cu respectarea Legii nr. 18/1991. însă, a apreciat aceasta, decizia comisiei judeţene din 5 iunie 1991
încălca Legea nr. 18/1991, prin validarea dreptului de proprietate al comisiei locale Oarja asupra terenului de 194 ha, deşi aceasta nu era proprietara legitimă. Prin acest fapt, decizia contestată încălca drepturile sătenilor din Bradu, al căror drept de proprietate trebuia reconstituit în perimetrul satului.
18. La 21 martie 2002, comisia locală Bradu şi comisia judeţeană au procedat la reconstituirea dreptului de proprietate al lui D.M. asupra unui teren de 5 ha din care făcea parte şi terenul reclamantei. La 24 aprilie şi 7 iulie 2003, D.M. şi-a vândut terenul societăţii comerciale F. şi lui P.A.M.
19. în cursul anului 2002, societatea agricolă care exploata terenul reclamantei a informat-o pe aceasta că terţii îi tulburau folosinţa bunului. în cadrul demersurilor efectuate la primărie şi la societatea comercială F., la o dată neprecizată, reclamanta a fost informată că terenul în cauză a fost transferat în patrimoniul comunei Bradu, care a reconstituit dreptul de proprietate asupra acestuia, unor terţi. La 3 iulie 2003, reclamanta şi alte familii care se aflau în aceeaşi situaţie au fost convocate la primărie, unde senatorul N.C. le-a informat că li se vor atribui alte terenuri.
20. Din piesele din dosar rezultă că titlul de proprietate al reclamantei asupra terenului respectiv nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească şi că până în prezent nu au fost acordate despăgubiri.
Acţiunea în anularea titlului de proprietate al lui D.M.
21. La 28 iulie 2003, reclamanta şi ceilalţi titulari ai titlului de proprietate eliberat la 4 august 1994 au sesizat Judecătoria Piteşti cu o acţiune în anularea titlului de proprietate aparţinând lui D.M. întrucât D.M. vânduse terenul societăţii F., la 14 ianuarie 2004, reclamanta şi-a completat acţiunea la 14 ianuarie 2004 cu o cerere în revendicarea terenului, îndreptată împotriva societăţii respective. La 11 februarie 2004, reclamanţii, printre care şi reclamanta din prezenta cauză, şi-au îndreptat acţiunea în revendicare şi împotriva lui P.A.M.
22. Prin hotărârea din 9 martie 2005, tribunalul le-a respins acţiunea, pe motiv că existau două titluri de proprietate asupra aceluiaşi teren.
23. Prin decizia din 29 noiembrie 2005, Tribunalul Argeş a admis apelul părţilor trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe, pe motiv că instanţa nu şi-a motivat hotărârea şi că nu a soluţionat toate capetele de cerere cu care a fost sesizată. Prin decizia definitivă din 15 mai 2006, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul formulat de societatea F. împotriva deciziei din 29 noiembrie 2005, ca nefondat.
24. Din dosar reiese că respectiva cauză este pendinte în primă instanţă înaintea Judecătoriei Piteşti.
II. Dreptul intern aplicabil
A. Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar
Art. 8
„(1) Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept.
(2) De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pămînt în cooperativă sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum şi, în condiţiile legii civile, moştenitorii acestora_ " Art. 11
„(1) în scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi şi eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună_ se constituie, prin decizia prefecturii, o comisie condusă de primar. (2) Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale vor funcţiona sub îndrumarea unei comisii judeţene, numită prin decizia prefecturii şi condusă de prefect._
(4) Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate.
(5) împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la judecătoria_ , în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia dată de comisia judeţeană._
(8) Controlul judecătoresc se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispoziţiilor imperative din prezenta lege cu privire la dreptul de a obţine titlul de proprietate, la întinderea suprafeţei de teren ce se cuvine şi, dacă este cazul, la exactitatea reducerii acestei suprafeţe, potrivit legii."
Art. 60
„Terţii care au fost vătămaţi în drepturile lor prin hotărârea comisiei judeţene sau prin ordinul prefectului ori în alt mod, prin acte administrative prealabile ordinului, cum este cazul propunerilor primarului, şi care nu aveau interes de a se adresa acestor organe, având deja un titlu de proprietate privată asupra terenului, ori li se recunoscuse un asemenea drept, potrivit legii, nu pot folosi decât calea acţiunilor de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, în special revendicarea, şi nu procedura prevăzută în acest capitol [capitolul IV]."
25. Art. 60 precitat a fost abrogat prin Legea nr. 247/2005, intrată în vigoare la 25 iulie 2005.
26. Capitolul IV din Legea nr. 18/1991 prevede o procedură de contestare a deciziilor comisiei judeţene de
către persoanele care au solicitat reconstituirea sau constituirea dreptului lor de proprietate şi care nu sunt mulţumite de decizia pronunţată de comisia judeţeană. Aceste plângeri sunt adresate judecătoriei în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei.
B. H.G. nr. 131/1991 cu privire la atribuţiile şi funcţionarea comisiilor locale şi judeţene
Art. 34
„Pe baza documentaţiilor înaintate de comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale, comisia judeţeană, după operaţiunea de validare, emite titlul de proprietate."
C. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în M. Of. nr. 299 din 4 noiembrie 1997
Art. II
„Dispoziţiile modificatoare sau de completare ori de abrogare ale prezentei legi nu aduc atingere în nici un fel titlurilor şi altor acte de proprietate eliberate, cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, la data întocmirii lor."
Art. III
„(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991:
a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri_ "
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
27. Reclamanta se plânge de faptul că a fost lipsită de folosinţa parcelei de teren înscrise în titlul de proprietate, în urma eliberării de către autorităţile locale a unui al doilea titlu de proprietate în favoarea terţilor. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
28. Guvernul combate aceste afirmaţii.
A. Cu privire la admisibilitate
7. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne
29. Guvernul invocă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne de către reclamantă, întrucât acţiunea în revendicare împotriva lui D.M. şi acţiunea în anularea titlului de proprietate al acestuia sunt în curs înaintea instanţelor naţionale. Acesta notează că reclamanta este proprietara terenului, în măsura în care titlul său de proprietate nu a fost anulat şi nu se află în curs nicio acţiune în acest sens înaintea instanţelor naţionale. Invocând cauza Novotny împotriva Republicii Cehe [(decizie) nr. 46148/99, hotărârea din 18 martie 2003)], Guvernul susţine că o acţiune în revendicare împotriva lui D.M. şi a subdobânditorilor terenului ar putea clarifica situaţia juridică a acestuia, în condiţiile în care instanţele naţionale ar fi obligate să compare titlurile de proprietate ale părţilor în litigiu.
30. Guvernul evidenţiază cele două aspecte ale acţiunii în revendicare, şi anume recunoaşterea dreptului de proprietate şi dobândirea posesiei bunului imobil. O astfel de acţiune nu poate fi paralizată decât prin invocarea uzucapiunii de scurtă durată. In opinia Guvernului, acţiunea în revendicare implică şi efectuarea unei expertize pentru lămurirea situaţiei de fapt, în măsura în care două titluri de proprietate emise pentru aceeaşi parcelă indică suprafeţe şi vecinătăţi diferite, cu excepţia autostrăzii Bucureşti-Piteşti.
31. Reclamanta contestă susţinerile Guvernului.
32. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor de atac interne are ca scop să evite punerea statelor contractante în situaţia de a preîntâmpina ori de a repara încălcările ce le sunt imputabile, înainte ca aceste încălcări să le fie aduse la cunoştinţă. Această regulă se întemeiază pe ipoteza că ordinea internă oferă un recurs efectiv cu privire la încălcările alegate, mijloace care erau teoretic şi practic disponibile la data evenimentelor, adică erau accesibile reclamantei, oferindu-i acesteia posibilitatea reparării prejudiciului suferit, prezentând totodată şanse rezonabile de succes [a se vedea, printre altele, cauza Sejdovic împotriva Italiei (GC), nr. 56581/00, §§ 43 şi 46, CEDO 2006-11].
33. Curtea reaminteşte că introducerea unei acţiuni în justiţie împotriva unor particulari nu constituie o cale de atac ce trebuie epuizată de reclamant, atunci când
acesta se plânge împotriva unor acte pozitive ale autorităţilor [a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Pine Valley Developments Ltd şi alţii împotriva Irlandei, hotărârea din 29 noiembrie 1991, Seria A nr. 222, p. 22, § 48 şi latridis împotriva Greciei (GC), nr. 31107/96, § 47 in fine, CEDO 1999-11)]. Or, în speţă, reclamanta invocă imposibilitatea de a folosi bunul său în urma acţiunii autorităţilor administrative, care au atribuit bunul său imobil unui alt particular căruia i-au eliberat şi titlu de proprietate. Impunându-i reclamantei să formuleze o acţiune împotriva unei persoane în condiţiile în care propriul comportament a condus la crearea situaţiei litigioase, statul s-a sustras de la obligaţia de a asigura respectarea dreptului de proprietate. In acest context, apreciază Curtea, căile de atac invocate de Guvern nu constituie căi de atac ce trebuie epuizate.
34. Curtea consideră, de asemenea, că prezenta cauză este diferită de cauza Novotny precitată, în care intervenţia autorităţilor era justificată de refuzul reclamantului de a părăsi apartamentul al cărui locatar era, în condiţiile în care exista o hotărâre judecătorească prin care i se pusese în vedere să îl elibereze. Or, în prezenta cauză, reclamanta nu era răspunzătoare pentru acţiunea imputată autorităţilor.
35. Curtea reaminteşte cauze similare în care a stabilit deja că nici acţiunea în revendicare împotriva unui particular, nici acţiunea în anularea titlului de proprietate eliberat acestuia de către stat nu constituie căi de atac ce trebuie epuizate (cauzele Mihai-lulian Popescu împotriva României, nr.-2911/02, §§ 30-32, hotărârea din 29 septembrie 2005, şi Popescu şi Daşoveanu împotriva României, nr. 24681/03, §§ 26-29, hotărârea din 19 iulie 2007).
36. Prin urmare, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern.
2. Cu privire la nerespectarea termenului de şase luni
37. Curtea apreciază necesar în speţă să verifice dacă termenul de şase luni prevăzut de art. 35 alin. (1) din Convenţie a fost respectat [a se vedea, mutatis mutandis, cauza Blecic împotriva Croaţiei (decizie), nr. 59532/00, hotărârea din 30 ianuarie 2003], Curtea reaminteşte că atunci când încălcarea pretinsă constă într-o situaţie continuă, termenul de şase luni nu începe să curgă decât de la data încetării acestei situaţii continue [a se vedea, mutatis mutandis, cauza Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-11, p. 508, § 35, şi Marinakos împotriva Greciei, (decizie), nr. 49282/99, hotărârea din 29 martie 2000].
38. în speţă, Curtea apreciază că, imposibilitatea invocată de reclamantă de a se bucura timp de mai mulţi ani de dreptul său de proprietate, deşi recunoscut printr-un titlu de proprietate valabil, trebuie interpretată ca o situaţie continuă. Până în prezent, reclamantei nu i s-a restituit bunul litigios şi nici nu i s-au acordat despăgubiri. Prin urmare, fiind vorba despre o situaţie continuă, termenul de şase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) din Convenţie nu îi este opozabil (a se vedea cauza Drăculeţ împotriva României, nr. 20294/02, 6 decembrie 2007, §§ 42-44).
3. Cu privire la admisibilitatea cauzei
39. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. De altfel, Curtea relevă că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, cererea a fost declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
40. Reclamanta subliniază că titlul de proprietate i-a fost eliberat la 4 august 1994 însă în prezent se află în imposibilitate de a folosi terenul, din cauza autorităţilor care, după ce l-au transferat în patrimoniul comunei învecinate, au eliberat şi un titlu de proprietate unui terţ.
41. Guvernul reformulează argumentele privind caracterul prematur al cererii şi obligaţia reclamantei de a introduce o acţiune în revendicare împotriva lui D.M. şi a subdobânditorilor terenului. în opinia sa, acţiunea în revendicare garantează securitatea raporturilor juridice.
42. Curtea notează că părţile sunt de acord cu faptul că reclamanta dispune de un titlu de proprietate valabil asupra terenului în cauză. Ea reaminteşte că a mai statuat şi în alte cauze în sensul că o decizie administrativă care recunoaşte reclamanţilor, în calitate de titulari, dreptul de proprietate asupra unui bun imobil se analizează ca o creanţă deţinută împotriva statului român, fiind considerată ca suficient stabilită pentru a fi calificată drept «valoare patrimonială», pentru a se bucura de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 [cauzele Manoilescu şi Dobrescu împotriva României (decizie), nr. 60861/00, § 88, CEDO 2005-VI şi Drăculeţ, pre-citată, § 40],
43. în speţă, Curtea apreciază că decizia administrativă prin care reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate şi faptul că i s-a eliberat un titlu de proprietate necontestat asupra unui teren care se afla în posesia sa şi pe care l-a exploatat direct ori indirect timp de peste nouă ani au reprezentat pentru aceasta, pe bună dreptate, garanţii ale posesiei şi folosinţei efective a
terenului. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta dispunea de un drept patrimonial ce constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
44. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1, care vizează în esenţă protecţia individului împotriva oricărei ingerinţe a statului în dreptul său de proprietate, poate atrage şi unele obligaţii pozitive în sarcina statului, constând în luarea unor măsuri în vederea protejării dreptului de proprietate [cauzele Oneryildiz împotriva Turciei (GC), nr. 48939/99, § 134, CEDO 2004-XII, şi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, § 96, CEDO 2002-VII].
45. Pentru a putea aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1, este necesară examinarea de către Curte a tuturor intereselor implicate, ţinând cont că spiritul Convenţiei are drept scop de a garanta drepturi «concrete şi efective». Curtea trebuie să examineze cauza dincolo de aparenţe şi să cerceteze realitatea situaţiei litigioase.
46. Curtea reaminteşte că, deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce statul a adoptat o soluţie, aceasta trebuie pusă în aplicare cu suficientă claritate şi coerenţă, pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea subiectelor de drept privind măsurile de aplicare a soluţiei respective [cauza Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, § 92, CEDO 2005-XII (extrase)].
47. Nu se contestă în speţă faptul că reclamanta, proprietara terenului în cauză, a cărui folosinţă a avut-o timp de nouă ani, a pierdut posesia acestuia în urma unei decizii a autorităţilor, prin care terenul a fost transferat, fără ştirea reclamantei, în patrimoniul unei comune învecinate şi că apoi comisia judeţeană a eliberat un al doilea titlu de proprietate asupra aceluiaşi teren.
48. Curtea arat c Legea nr. 18/1991 prevedea unele măsuri de reparare în favoarea foştilor proprietari de terenuri care le cedaseră cooperativelor agricole de producţie în timpul regimului comunist. în temeiul acestei legi, dreptul de proprietate al acestor persoane asupra unui teren putea fi constituit sau reconstituit.
49. în aprecierea Curţii, faptul că autorităţile competente şi-au îndeplinit faţă de reclamantă obligaţia de a-i reconstitui dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991 nu este de natură să le exonereze ulterior de orice răspundere pentru atingeri aduse dreptului reclamantei, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, provenind din fapte ale autorităţilor. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât din circumstanţele cauzei reiese clar că autorităţile administrative locale şi judeţene au fost cele care au creat şi întreţinut situaţia litigioasă.
50. Curtea reţine că la momentul reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei şi al punerii sale în posesia terenului, respectiv în 1992, comisia locală era singura competentă să stabilească amplasamentul terenului asupra căruia reclamantei urma să i se reconstituie dreptul (cauzele Glod împotriva România, nr. 41134/98, § 39, hotărârea din 16 septembrie 2003 şi Hauler împotriva României, nr. 67703/01, §§ 21, 34-36, hotărârea din 12 iulie 2007). Comisiei locale îi revenea deci sarcina să se asigure că terenul în cauză făcea parte din patrimoniul comunal. Mai mult chiar, comisia judeţeană a confirmat existenţa unui teren de 194 ha în patrimoniul comunei Oarja. Prin urmare, concluzia Curţii este că autorităţile administrative au avut ocazia să verifice îndeplinirea condiţiilor pentru eliberarea titlului de proprietate şi să prevină constituirea unui drept de proprietate contrar legii (cauza Gashi împotriva Croaţiei, nr. 32457/05, § 39, hotărârea din 13 decembrie 2007).
51. După ce i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului, reclamanta a avut încrederea legitimă că se poate bucura netulburat de folosinţa bunului său. însă autorităţile locale au început să efectueze demersuri pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului abia după nouă ani, perioadă în care aceasta şi-a exploatat terenul.
52. De asemenea, Curtea apreciază că autorităţilor locale şi judeţene competente pentru reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei le revenea sarcina de a aduce la cunoştinţa acesteia, printr-o decizie formală, temeiurile modificării amplasamentului terenului său, precum şi cea de a efectua formalităţile necesare pentru ca dreptul său de proprietate valabil, recunoscut în baza Legii nr. 18/1991, să fie concret şi efectiv (a se vedea mutatis mutandis, cauzele loachimescu şi Ion împotriva României, nr. 18013/03, § 31, hotărârea din 12 octombrie 2006 şi Grosu împotriva României, nr. 2611/02, § 52, hotărârea din 28 iunie 2007).
53. Curtea relevă în acest sens că art. II din Legea nr. 169/1997 prevedea că modificările aduse Legii nr. 18/1991 nu pot aduce atingere drepturilor de proprietate deja reconstituite în temeiul acestei din urmă legi. Doar nulitatea absolută a actelor eliberate unor persoane fizice pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 putea fi invocată pentru modificarea situaţiilor juridice create. Prin urmare, constatarea nulităţii absolute constituia un demers prealabil adoptării oricărui alt act juridic în temeiul noii legi, pentru a asigura coerenţa aplicării dispoziţiilor legale. Or, în speţă, deşi instanţele naţionale constataseră nulitatea unui act administrativ în favoarea comisiei locale, titlul administrativ al reclamantei nu a fost contestat în justiţie. Mai mult, Guvernul recunoaşte în mod explicit faptul
că reclamanta a rămas proprietara terenului şi îşi întemeiază apărarea pe acest fapt.
54. Deşi nu Curţii îi revine sarcina de a stabili conformitatea titlului reclamantei sau al terţului interesat cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991, nici cea de a judeca dacă amplasamentul terenului a fost stabilit corect, ea constată totuşi existenţa a două titluri de proprietate valabile asupra aceluiaşi teren, fapt care o împiedică pe reclamantă să folosească bunul său (cauzele Popescu şi Daşoveanu, precitată, § 36, şi, a contrario, Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01 şi 194/02, § 159, hotărârea din 15 martie 2007).
55. Curtea admite că anularea deciziei în partea sa referitoare la terenul de 194 ha era necesară pentru a permite reconstituirea dreptului de proprietate al locuitorilor din Bradu, fără de care aceştia ar fi putut în mod egal invoca încălcarea dreptului lor de proprietate, în măsura în care erau îndreptăţiţi să li se elibereze titluri de proprietate (a se vedea, a contrario, cauza Gashi, precitată, § 40). Curtea reaminteşte însă că a statuat deja în sensul că diminuarea efectelor unor încălcări nu trebuie să cauzeze alte încălcări excesive (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Pincovâ şi Pine, nr. 36548/97, CEDO 2002-VIII, § 58, şi Raicu împotriva României, nr. 28104/03, § 25, hotărârea din 19 octombrie 2006) şi că erorile autorităţilor administrative nu trebuie suportate exclusiv de către persoanele în cauză. Nu beneficiarul unui titlu administrativ de proprietate necontestat, care a avut în posesie un teren timp de nouă ani, este cel care trebuie să suporte consecinţele sistemului administrativ instituit, sistem care a condus în speţă la coexistenţa a două titluri administrative asupra aceluiaşi teren, încălcând astfel principiul securităţii raporturilor juridice.
56. Pe de altă parte, se impune a se constata că, deşi reclamanta deţine un titlu de proprietate valabil, ea a fost privată de folosinţa terenului său timp de cel puţin cinci ani, fără să fi primit despăgubiri sau un teren echivalent, şi că autorităţile locale nu au efectuat niciun demers pentru a pune capăt acestei situaţii, de care se făceau vinovate (a se vedea cauzele Drăculeţ, precitată, § 50, şi, mutatis mutandis, Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, §§ 80, 81, hotărârea din 2 martie 2004).
57. Aceste elemente sunt suficiente în opinia Curţii pentru a constata că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i asigura reclamantei exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
58. Prin urmare, a fost încălcat şi continuă să fie încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
59. Reclamanta invocă încălcarea art. 6 din Convenţie, constând în faptul că nu a fost chemată să participe la procedura ce a condus la pronunţarea deciziei Curţii de Apel Ploieşti din 19 septembrie 2001.
60. Guvernul invocă excepţia lipsei calităţii de victimă a reclamantei, în măsura în care aceasta nu a fost parte în procedură. El apreciază că art. 6 din Convenţie nu este aplicabil în speţă, în măsura în care procedura nu avea ca obiect drepturile şi obligaţiile cu caracter civil pentru care reclamanta invoca calitatea de titulară. De asemenea, el notează că procesul civil este guvernat de regula disponibilităţii, ceea ce presupune că instanţele nu pot extinde ex officio cadrul procesual faţă de terţe persoane.
61. Presupunând că acest capăt de cerere a fost înaintat Curţii în termenul de şase luni impus de art. 35 din Convenţie, Curtea consideră că el este legat de cel examinat mai sus, considerându-l, prin urmare, admisibil.
62. Având în vedere constatarea sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, §§ 48-57), Curtea apreciază că nu este necesar să examineze dacă acest articol a fost încălcat.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
63. în conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
64. Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, suma de 3.394.285.000 ROL, reprezentând valoarea părţii sale de teren, precum şi suma de 1.000.000.000 ROL, reprezentând valoarea producţiei pentru perioada 2003-2007. Ea solicită de asemenea suma de 200.000.000 ROL cu titlu de prejudiciu moral şi suma de 200.000.000 ROL pentru cheltuielile suportate.
65. Guvernul apreciază că, în măsura în care nu s-a stabilit cu certitudine că terenul de 5,4 ha care figurează în titlul de proprietate a fost în întregime ocupat de terţi şi întrucât între reclamantă şi ceilalţi coproprietari nu a avut loc un partaj, nu se poate stabili întinderea prejudiciului material. Guvernul arată că, în cadrul procedurii interne având ca obiect anularea titlului de proprietate, s-a efectuat o expertiză. Aceasta a stabilit valoarea terenului în litigiu la suma de 2.376.000 ROL,
care nu a fost contestată de către reclamantă. Prin urmare, conform acestei expertize, valoarea terenului aparţinând reclamantei ar fi de 339.428,57 RON. Cu privire la lipsa de folosinţă, Guvernul consideră că reparaţia optimă ar fi restitutio in integrum şi că, în acest caz, nu va fi necesar să se aloce vreo sumă cu acest titlu.
în privinţa prejudiciului moral, Guvernul apreciază că nu există legătură de cauzalitate între încălcările ce se pretind a fi fost aduse Convenţiei şi prejudiciul moral invocat. în orice caz, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că simplul fapt al constatării încălcărilor constituie o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
66. Curtea consideră că, date fiind împrejurările cauzei, nu se pune problema aplicării art. 41 din Convenţie. Prin urmare, decide să amâne pronunţarea asupra acestei chestiuni şi să reia procedura în funcţie şi de un eventual acord între statul pârât şi reclamant [art. 75 alin. (1) din Regulament].
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, HOTĂRĂŞTE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie;
4. Hotărăşte că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată; în consecinţă,
a) rezervă această chestiune în întregime;
amână pronunţarea asupra tuturor chestiunilor ce ţin de aplicarea art. 41 din Convenţie;
b) invită Guvernul şi reclamantul să îi comunice în scris, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 alin. (2) din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această problemă şi să îi comunice cu precădere orice fel de înţelegere la care s-ar putea ajunge;
c) amână procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a o relua, dacă va fi necesar.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 1 iulie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← MIŞCAREA PRODUCĂTORILOR AGRICOLI PENTRU DREPTURILE OMULUI... | Burlacu contra României - Legea nr. 18/1991. întârzierea pe o... → |
|---|
