OANCEA contra României - O.U.G. nr. 40/1999. Imposibilitatea evacuării chiriaşilor sau a încasării chiriei.
| Comentarii |
|
Sancţionarea proprietarilor care nu s-au conformat condiţiilor de formă prevăzute de O.U.G. nr. 40/1999, impunându-le o obligaţie atât de grea ca aceea de a păstra foştii chiriaşi ai statului în imobilul lor timp de mai mulţi ani, fără nicio posibilitate concretă şi reală de a percepe o chirie, a constituit o sarcină specială şi exorbitantă, de natură să rupă echilibrul dintre protecţia dreptului unui particular la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general, reclamanţii aflându-se în imposibilitatea de a folosi apartamentul în discuţie sau de a obţine chirie; în consecinţă, art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
Cauza OANCEA şi alţii împotriva României, cererea nr. 5984/02, hotărârea din 29 iulie 2008
în cauza Oancea şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 8 iulie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 5984/02) îndreptată împotriva României, ai cărei unsprezece resortisanţi, dnii. Petre Oancea, Dumitru Oancea, Alexandru Stoicescu, Gheorghe Stoicescu şi Teodor Dumitrescu şi dnele. Maria Scrieciu, Maria Oancea-Dumitrescu, Elena Radulescu, Victoria Mazurca, Maria-Eugenia Pîrlea şi Margareta-Aurelia Constantinescu («reclamanţii»), au sesizat Curtea la 20 noiembrie 2001 în baza art. 34 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»),
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de dna. Eugenia Crân-gariu, avocată la Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 26 septembrie 2005, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, în aplicarea art. 29 alin. (3) din Convenţie, Curtea a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii locuiesc în Bucureşti.
A. Restituirea imobilului către reclamanţi şi acţiunea în evacuarea chiriaşilor statului
5. Prin hotărârea definitivă din 14 mai 1998, Judecătoria Bucureşti a admis acţiunea în revendicare a unui bun imobil naţionalizat în timpul regimului comunist, introdusă de reclamanţi împotriva Consiliului Local Bucureşti. Acest imobil, situat în Bucureşti, strada Calea Griviţei, nr. 53, era compus din două corpuri de clădire şi terenul aferent. La acel moment, unul din apartamentele imobilului era ocupat de soţii P. în baza unui contract de închiriere încheiat anterior cu statul, care fusese prelungit de drept pe o durată de cinci ani în temeiul Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative.
6. Printr-o decizie a primarului municipiului Bucureşti, reclamanţii, în calitate de coproprietari, au fost oficial puşi în posesia bunului lor, la data de 10 noiembrie 1998. Soţii P., care au fost informaţi cu privire la decizia primarului, au refuzat să părăsească imobilul sau să încheie un contract de închiriere cu reclamanţii, în calitate de noi proprietari ai apartamentului. Ei i-au împiedicat pe aceştia din urmă şi membrii familiilor lor să se bucure de prerogativele dreptului lor de
proprietate, blocând accesul spre clădiri şi curtea imobilului lor prin punerea unui lacăt, ameninţându-i verbal şi chiar agresându-i fizic şi împiedicându-i să realizeze lucrările necesare reabilitării bunului lor. Conduita soţilor P. a fost sancţionată de organele de poliţie printr-un proces-verbal de contravenţie din 20 aprilie 1999, confirmat printr-o hotărâre din 16 noiembrie 1999 a Judecătoriei Bucureşti.
7. Ţinând seama de comportamentul soţilor P., în data de 11 mai 1999, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamanţii i-au somat pe aceştia să părăsească imobilul, arătându-le că nu doreau să încheie un contract de închiriere; comportamentul lor agresiv făcea imposibilă coabitarea în imobil, fapt de natură să împiedice prelungirea legală a contractelor de închiriere a spaţiilor locative în temeiul art. 13 lit. i) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor («O.U.G. nr. 40/1999»).
8. Confruntaţi cu refuzul soţilor P. de a da curs cererii lor, reclamanţii au sesizat Judecătoria Bucureşti, în baza art. 25 şi art. 24 lit. b) liniuţele 1 şi 3 din Legea nr. 114/1996 privind imobilele cu destinaţie de locuinţă («Legea nr. 114/1996») şi a art. 13 lit. i) din O.U.G. nr. 40/1999, cu o acţiune în evacuare, invocând faptul că soţii P. împiedicau folosinţa normală a imobilului şi că refuzau să plătească chirie.
9. Prin hotărârea din 7 iunie 2000, judecătoria a admis acţiunea şi a dispus evacuarea soţilor P. din imobilul reclamanţilor. Bazându-se pe declaraţiile martorilor audiaţi, pe procesul-verbal din 20 aprilie 1999 şi pe refuzul pârâţilor de a răspunde la interogatoriu, instanţa a apreciat că soţii P. ocupă apartamentul fără drept de închiriere şi că aveau un comportament care făcea imposibilă coabitarea în imobil şi împiedica folosinţa normală a locuinţei. Această hotărâre a fost confirmată, în urma apelului declarat de soţii P., printr-o decizie din 16 ianuarie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
10. în urma recursului soţilor P., prin decizia irevocabilă din 22 mai 2001, Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârile pronunţate de instanţele inferioare şi a respins pe fond acţiunea în evacuarea soţilor P. Curtea de Apel a constatat că soţii P. dădeau dovadă de un comportament condamnabil faţă de reclamanţi, manifestându-şi astfel nemulţumirea faţă de calitatea acestora de noi proprietari, dar că un astfel de comportament nu corespundea cazului prevăzut de art. 13 lit. i) din O.U.G. nr. 40/1999, care trebuia interpretat ca referindu-se exclusiv la raporturile dintre diferiţii locatari ai unui imobil. în consecinţă, ea a apreciat că în temeiul art. 11 din O.U.G. nr. 40/1999, trebuia prelungit termenul contractului de închiriere încheiat de soţii P. cu statul şi că reclamanţii trebuiau să trimită pârâţilor o notificare prin intermediul unui executor judecătoresc, conform art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999, pentru a-i invita pe aceştia să încheie un contract de închiriere.
B. A doua acţiune în evacuare
11. Prin hotărârea din 14 februarie 2005, judecătoria a admis acţiunea reclamanţilor pentru evacuarea soţilor P. din imobilul în discuţie pe motivul inexistenţei dreptului locativ al acestora, arătând că O.U.G. nr. 40/1999 încetase în aprilie 2004 să producă efecte referitoare la prelungirea dreptului de închiriere a locuinţei şi că contractul de închiriere de care beneficiau pârâţii nu putea fi reînnoit în temeiul art. 14 din O.U.G. nr. 40/1999, dată fiind absenţa oricărui contract de închiriere încheiat între reclamanţi şi soţii P. în apelul soţilor P., reclamanţii au arătat, de asemenea, că aceştia nu dovediseră că ar fi plătit chiriile datorate pentru apartamentul în litigiu. Prin hotărârea din 15 noiembrie 2005, Tribunalul Bucureşti a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă.
12. Prin hotărârea din 6 septembrie 2006, adoptată cu majoritate, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în evacuarea soţilor P. Pe baza art. 14 din O.U.G. nr. 40/1999, ea a apreciat că omisiunea proprietarilor de a le trimite acestora o notificare respectând condiţiile stricte de fond şi de formă prevăzute de ordonanţa pre-citată se sancţiona cu reînnoirea contractului de închiriere încheiat de soţii P. cu statul, pentru aceeaşi durată de cinci ani. De asemenea, curtea de apel a considerat că existenţa litigiilor dintre reclamanţi şi soţii P. era irelevantă în această privinţă. în sfârşit, bazându-se pe art. 11 alin. (1) şi art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 40/1999, curtea de apel a hotărât şi că neplata chiriilor de către soţii P. nu putea fi invocată de proprietari ca motiv pentru a-i evacua pe aceştia din apartamentul lor.
13. Din informaţiile furnizate de reclamanţi rezultă că, până în prezent, aceştia nu au recuperat partea lor de bun ocupată de soţii P. care continuă să locuiască acolo fără a plăti niciun fel de chirie.
C. Plângerea penală împotriva refuzului terţilor de a respecta o hotărâre judecătorească având ca obiect un imobil
14. în temeiul art. 271 alin. (2) C. pen., reclamanţii au depus o plângere penală la parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti, afirmând că soţii P. îi împiedicau să pătrundă în curtea imobilului care le fusese restituit în baza hotărârii definitive din 14 mai 1998.
15. Prin hotărârea din 4 noiembrie 2005, Tribunalul Bucureşti a casat cu trimitere decizia de neîncepere a
urmăririi penale emisă de parchet referitor la plângerea reclamanţilor. O nouă propunere de neîncepere a urmăririi penale emisă de parchetul sus-menţionat în 20 decembrie 2006 a fost infirmată prin rezoluţia din 9 martie 2007 a procurorului-şef al parchetului respectiv, care, bazându-se -e hotărârea precitată, a dispus o nouă examinare a plângerii penale a reclamanţilor. Procurorul-şef a constatat că P.L. recunoscuse că soţul său nu permisese reclamanţilor, în martie 2004, accesul în curtea imobilului şi a reţinut că se impunea cercetarea faptelor comise chiar dacă soţii P. au permis ulterior un acces parţial. Din dosar reiese că procedura în cauză este în curs de desfăşurare.
II. Dreptul intern aplicabil
16. Esenţa reglementării interne aplicabile în materie, şi anume fragmente din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi («legea nr. 5/1973»), Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 a locuinţei («Legea nr. 114/1996»), precum şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţă («O.U.G. nr. 40/1999») şi Legea nr. 241 din 16 mai 2001 pentru aprobarea O.U.G. nr. 40/1999 («Legea nr. 241/2001»), este descrisă în hotărârile Rado-vici şi Stănescu împotriva României (nr. 68479/01, 71351/01 şi 71352/01, cauze unite, §§ 53-58, 2 noiembrie 2006) şi Burzo împotriva României (nr. 75240/01, § 29, din 4 martie 2008).
17. Art. 271 alin. (2) C. pen. incriminează împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă sau un imobil deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Folosirea ameninţărilor sau a violenţei constituie circumstanţe agravante. Art. 320 C. pen. sancţionează, numai la plângerea prealabilă a victimei, fapta prin care se tulbură folosinţa normală a unei locuinţe. De asemenea, condiţiile cerute pentru introducerea unei acţiuni posesorii civile împotriva unei tulburări a posesiei comise cu sau fără violenţă, sunt descrise în hotărârea Puşcaş împotriva României (nr. 30502/03, §41 in fine, 11 octombrie 2007).
In drept I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
18. Reclamanţii invocă o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor lor, ca urmare a imposibilităţii de a obţine evacuarea soţilor P. din imobil, aceştia din urmă ocupând un apartament din acest imobil fără titlu locativ şi fără a plăti chirie, astfel cum rezultă din reglementarea în materie de prelungire a contractelor de închiriere (O.U.G. nr. 40/1999) care le impune o sarcină disproporţionată. Ei adaugă că soţii P. i-au împiedicat să pătrundă în curtea imobilului. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
19. Guvernul contestă această afirmaţie.
A. Cu privire la admisibilitate
20. în măsura în care plângerea reclamanţilor include
o componentă separată referitoare la faptul că soţii P. le-au blocat accesul în curtea imobilului, Curtea observă că, spre deosebire de cazul apartamentului litigios ocupat în temeiul O.U.G. nr. 40/1999, care va face obiectul unei analize separate în cele ce urmează, din afirmaţiile reclamanţilor reiese că ingerinţa în dreptul lor de proprietate în privinţa restului din imobil este rezultatul comportamentului soţilor P. Curtea arată că la dispoziţia reclamanţilor par să existe mai multe căi de atac pentru a înlătura obstrucţionarea dreptului la respectarea bunurilor lor provocată de faptele unor particulari (a se vedea supra, § 1 7) şi că, de altfel, ei au sesizat parchetul competent cu o plângere penală împotriva soţilor P. în temeiul art. 271 alin. (2) C. pen., fără a fi contestat în cazul de faţă caracterul efectiv al acestei căi de recurs a cărei examinare este încă în desfăşurare în prezent.
21. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că această parte a plângerii trebuie să fie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie.
22. în ceea ce priveşte restul plângerii, Guvernul ridică excepţia neepuizării căilor de atac interne. în opinia sa, reclamanţii ar fi trebuit să introducă împotriva soţilor P. o acţiune în evacuare bazată pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 şi să se plângă în mod expres de neplata chiriei timp de peste trei luni consecutiv. De asemenea,
el susţine că reclamanţii ar fi putut sesiza instanţele interne cu o acţiune în evacuarea soţilor P. la expirarea termenului prevăzut de O.U.G. nr. 40/1999 pentru prelungirea dreptului de închiriere în favoarea chiriaşilor, adică după 8 aprilie 2004, apreciind că după această dată reînnoirea contractului de închiriere nu poate interveni decât pe baza acordului părţilor în cauză. Guvernul depune la dosar exemple din jurispru-denţa internă referitoare la litigiile locative.
23. Reclamanţii nu au înaintat observaţii cu privire la acest aspect.
24. Curtea aminteşte că a decis deja în mai multe cauze că acţiunea în evacuare bazată pe art. 24 lit. b) din Legea 114/1996 nu avea un caracter efectiv în cazul proprietarilor aflaţi în situaţia reclamanţilor şi nu identifică niciun motiv pentru a ajunge la o altă concluzie în cazul de faţă (a se vedea, printre altele, cauzele Radovici şi Stănescu împotriva României, nr. 68479/01, 71351/01 şi 71352/01, §§ 62-66, 2 noiembrie 2006, Spanoche împotriva României, nr. 3864/03, §§ 42-45, 26 iulie 2007, şi Arsenovici împotriva României, nr. 77210/01, §§ 30-32, 7 februarie 2008). De asemenea, la fel ca în prima dintre cauzele citate, ea observă că reclamanţii şi-au fondat acţiunea în evacuare şi pe neplata chiriei de către ocupanţii apartamentului lor (a se vedea supra, § 8 in fine). în afară de asta, Curtea arată că, deşi o parte a deciziilor depuse de Guvern priveşte procedurile de aplicare a art. 24 în discuţie, acesta din urmă nu a demonstrat că respectivele decizii au intrat în puterea de lucru judecat, întrucât ele pot fi modificate în recurs.
25. în ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în evacuarea ocupanţilor apartamentului lor ulterior datei de 8 aprilie 2004 când, în opinia Guvernului, ar fi încetat efectele O.U.G. nr. 40/1999 referitoare la reînnoirea dreptului de închiriere locativă, Curtea nu poate decât să costate faptul că reclamanţii au iniţiat o astfel de procedură, dar aceasta a fost respinsă de instanţele interne (a se vedea supra, §§11 şi 12).
26. In consecinţă, excepţia Guvernului referitoare la neepuizarea căilor de atac cu cele două componente ale sale, trebuie respinsă.
27. De asemenea, Curtea constată că, în măsura în care se referă la apartamentul ocupat de soţii P. în temeiul prevederilor legale în domeniul protecţiei chiriaşilor, această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Ea arată, de asemenea, că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate, declarând-o, aşadar, admisibilă.
B. Cu privire la fond
28. Guvernul apreciază că ingerinţa autorităţilor în drepturile reclamanţilor de a folosi bunul propriu, ingerinţă decurgând din respingerea acţiunii în evacuarea soţilor P., era prevăzută de lege, şi anume de O.U.G. nr. 40/1999, urmărea un scop legitim, anume protecţia intereselor chiriaşilor într-o situaţie caracterizată de penuria locuinţelor ieftine, şi era proporţională cu scopul respectiv. După ce a reiterat argumentele prezentate cu privire la admisibilitate, a făcut trimitere la cererea Robita împotriva României examinată de Comisie (nr. 33352/96, decizia din 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49) şi în sfârşit, după ce a rezumat prevederile O.U.G. nr. 40/1999, Guvernul a concluzionat că prezenta cauză este diferită de cauzele Hutten-Czapska împotriva Poloniei [(GC) nr. 35014/97, 19 iunie 2006] şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [(GC) nr. 22774/93, CEDH 1999-V].
29. Reclamanţii nu au depus observaţii în răspuns.
30. Curtea a avut deja ocazia să afirme că O.U.G. nr. 40/1999 se analizează ca o reglementare a folosinţei bunurilor care urmăreşte un scop de interes general şi că sistemul pus în aplicare de autorităţile naţionale nu este în sine criticabil. Totuşi, după ce a analizat şi identificat prevederile defectuoase şi lacunele din
O.U.G. nr. 40/1999, ea a apreciat în acelaşi timp, că sancţionarea proprietarilor care nu s-au conformat condiţiilor de formă prevăzute de O.U.G. nr. 40/1999, impunându-le o obligaţie atât de grea ca aceea de a păstra foştii chiriaşi ai statului în imobilul lor timp de mai mulţi ani, fără nicio posibilitate concretă şi reală de a percepe o chirie, a constituit o sarcină specială şi exorbitantă, de natură să rupă echilibrul dintre protecţia dreptului unui particular la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general (a se vedea, printre altele, cauza Radovici şi Stănescu, precitată, § 89).
31. Curtea apreciază că situaţia în cazul de faţă este similară celei descrise în cauza Radovici şi Stănescu precitată. Fiindu-le respinse de către instanţele interne acţiunile în evacuare îndreptate împotriva foştilor chiriaşi ai statului care ocupau apartamentul lor şi refuzaseră să încheie un contract de închiriere cu ei, şi obligaţi să găzduiască aceşti chiriaşi ca urmare a nerespectării prevederilor stricte ale O.U.G. nr. 40/1999, ale cărei lacune au fost menţionate mai sus, reclamanţii s-au văzut timp de mai mulţi ani în imposibilitatea de a folosi apartamentul în discuţie sau de a obţine chirie. De asemenea, în aplicarea O.U.G. nr. 40/1999, instanţele interne au decis că neplata chiriilor de către soţii
P. nu ar putea fi invocată ca motiv de evacuare de către reclamanţi, proprietarii apartamentului în discuţie.
32. în consecinţă, Curtea apreciază că nu există nimic care să îi permită să se îndepărteze de jurisprudenţa precitată şi constată încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
33. în conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
34. Bazându-se pe un raport de expertiză, reclamanţii solicită 3.790 euro pentru prejudiciul material suferit ca urmare a chiriilor nepercepute din partea soţilor P. pentru apartamentul în discuţie, între decembrie 1998 şi mai 2007 şi 32.640 euro pentru prejudiciul decurgând din lipsa de folosinţă a altor părţi ale imobilului din cauza comportamentului soţilor P. De asemenea, reclamanţii solicită 10.000 euro pentru fiecare dintre ei pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a frustrării şi umilinţei resimţite ca urmare a imposibilităţii de a folosi imobilul lor.
35. în privinţa prejudiciului material pretins, Guvernul observă că obiectul material al cererii îl constituie apartamentul închiriat soţilor P. Acceptând că suma de 3.790 euro reprezintă o estimare rezonabilă a chiriilor nepercepute pentru acest apartament, el se opune acordării vreunei alte sume cu acest titlu. în ceea ce priveşte prejudiciul moral invocat, Guvernul face trimitere la alte cauze similare tranşate de Curte şi apreciază că suma solicitată este excesivă.
36. în ceea ce priveşte cererea cu titlu de prejudiciu material, Curtea a constatat în cazul de faţă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a restricţiilor suferite de reclamanţi timp de mai mulţi ani, legate de folosinţa apartamentului lor ocupat de soţii P., restricţii izvorâte din O.U.G. nr. 40/1990, precum şi din imposibilitatea decurgând de aici, de a obţine obligarea ocupanţilor acestui apartament la plata unei chirii. Curtea nu identifică o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins ca urmare a lipsei de folosinţă a altor părţi din imobil decât apartamentul ocupat de soţii P. şi respinge cererea reclamanţilor în această privinţă. în schimb, ea apreciază că acordarea unei sume pentru lipsa de folosinţă a apartamentului în discuţie se află în legătură directă cu încălcarea constatată. în plus, Curtea reţine că, în speţă, soţii P. continuă să ocupe apartamentul reclamanţilor fără a plăti vreo chirie (a se vedea cauzele Popescu şi Toader, nr. 27086/02, § 47, 8 martie 2007, şi Tarik împotriva României, nr. 75849/01, § 68 in fine, 7 februarie 2008).
37. în consecinţă, Curtea apreciază că trebuie să acorde reclamanţilor în comun totalul sumei solicitate cu acest titlu pentru prejudiciul material, şi anume 3.790 euro.
38. De asemenea, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral ca urmare a frustrării provocate de atingerea adusă dreptului de a folosi apartamentul în discuţie. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, după cum dispune art. 41 din Convenţie, Curtea acordă 1.000 euro fiecăruia dintre reclamanţi pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
39. Reclamanţii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurilor din faţa instanţelor interne sau în faţa Curţii.
C. Dobânzi
40. Curtea hotărăşte să fixeze majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Declară cererea admisibilă în privinţa pretenţiilor întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi referitor la atingerea dreptului reclamanţilor la folosinţa apartamentului ocupat de soţii P., şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, sumele următoare convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:
i. 3.790 euro (trei mii şapte sute nouăzeci euro) în comun reclamanţilor, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
ii. 1.000 euro (o mie euro) fiecăruia dintre reclamanţi, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
b) că, de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 29 iulie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Burlacu contra României - Legea nr. 18/1991. întârzierea pe o... | CHEMBER/TCHEMBER contra Rusiei - Nivelul excesiv al... → |
|---|
