HAMER contra Belgiei - Proces care antrenează demolarea unei case construite fără autorizaţie: aplicabilitatea articolului 6.
| Comentarii |
|
HAMER împotriva Belgiei (Dosar nr. 21861/03) Hotărâre CEDO - 27.11.2007 [Secţia a ll-a]
În fapt:
În 1967, părinţii reclamantei au construit fără autorizaţie, pe un teren, o casă de vacanţă. în urma decesului
mamei reclamantei, actul de partaj cu tatăl acesteia menţionează în mod expres existenţa construcţiei, fiind înregistrat de autorităţi, care au perceput taxa de înregistrare. La decesul tatălui reclamantei, actul notarial de partaj succesoral menţiona în mod special acea casă ca fiind una de vacanţă, iar reclamanta a achitat taxele legate de succesiune. Ea a plătit anual o taxă, precum şi un impozit pentru a doua reşedinţă. Societatea semipublică de alimentare cu apă a efectuat lucrări de racordare a casei la reţea, fără ca autorităţile publice să reacţioneze în vreun fel. în 1994, poliţia a întocmit două procese-verbale, într-unul acuzând tăierea de arbori de pe proprietate, încălcându-se astfel reglementarea în materie privind pădurile, iar în cel de-al doilea, construirea fără autorizaţie a casei într-o regiune forestieră pentru care nu se putea elibera nici o autorizaţie. în 1999, reclamanta a fost citată de procuror, pe de o parte pentru că ar fi păstrat o reşedinţă de week-end construită fără autorizaţie şi ar fi tăiat aproximativ cincizeci de pini, încălcând legislaţia în domeniul pădurilor. Tribunalul corecţional a pronunţat achitarea. în apelul Ministerului Public, curtea de apel a confirmat decizia, achitând-o pe reclamantă şi de acuzaţia de tăierea arborilor. în schimb, a condamnat-o pentru păstrarea unei construcţii edificate fără autorizaţie, în baza decretului privind organizarea amenajării teritoriului. Constatând că durata urmării penale depăşise termenul rezonabil, curtea de apel a pronunţat doar o declaraţie de vinovăţie a reclamantei. Curtea de apel a obligat-o să repună-locurile în starea lor iniţială, deci să dărâme casa. Reclamanta a declarat recurs în anulare, însă fără succes. Pentru Curtea de Casaţie, repunerea locurilor în starea lor iniţială nu constituia o pedeapsă, ci o măsură de natură civilă. Casa a fost demolată în baza unei executări silite.
În drept:
Art. 6 alin. (1) (termen rezonabil) - Faptul că o simplă declaraţie de vinovăţie a fost pronunţată de curtea de apel împotriva reclamantei, pe motivul depăşirii termenului rezonabil, nu îi înlătură acesteia calitatea de „victimă", de vreme ce această jurisdicţie i-a impus în acelaşi timp să readucă locurile în starea lor iniţială.
Art. 6 este aplicabil sub aspect penal, măsura demolării putând fi considerată ca o „pedeapsă" în înţelesul Convenţiei.
Dacă durata procedurii în fond nu ar părea nerezonabilă în sine (durând ceva mai mult de trei ani şi jumătate pentru trei grade de jurisdicţie), trebuie pornit de la procesul-verbal care constată caracterul ilegal al construcţiei de care era „acuzată" reclamanta - în sensul jurisprudenţei - şi de la care a început să curgă termenul nerezonabil. Procedura a atins, cu alte cuvinte, între opt şi nouă ani pentru trei grade de jurisdicţie, din care cinci ani în faza de instrucţie, care nu releva totuşi o complexitate deosebită.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 - Construcţia în litigiu a existat timp de douăzeci şi şapte de ani înainte ca infracţiunea să fie constatată de autorităţile interne. Or, constatarea încălcării prevederilor din legislaţia urbanistică ţine în mod incontestabil de responsabilitatea autorităţilor, la fel ca şi afectaţiunea mijloacelor necesare în acest sens. Curtea apreciază că autorităţile chiar au avut cunoştinţă de existenţa construcţiei în litigiu, deoarece impozitele pentru această construcţie au fost plătite. Pe scurt, autorităţile au tolerat situaţia timp de douăzeci şi şapte de ani, iar aceasta a mai durat încă zece ani după constatarea infracţiunii. După scurgerea unei asemenea perioade, interesul patrimonial al reclamantei de a se bucura de casa ei de vacanţă era suficient de important şi recunoscut, pentru a fi apreciat drept un interes substanţial, deci un „bun", iar ea avea „o speranţă legitimă" de a se putea bucura pe mai departe de acest bun. Atingerea adusă bunului reclamantei, constând în demolarea casei acesteia la iniţiativa autorităţilor interne, era prevăzută de lege şi avea drept scop reglementarea utilizării bunurilor conform interesului general, deoarece era vorba de integrarea bunului într-un plan de amenajare dintr-o zonă forestieră, non-construibilă.
Fiind vorba de proporţionalitatea acestei ingerinţe, Curtea subliniază că mediul înconjurător constituie o valoare. Ea precizează că imperativele economice şi chiar anumite drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de proprietate, nu ar trebui să aibă întâietate în raport de considerentele referitoare la protecţia mediului, mai ales atunci când statul a legiferat în această materie. Autorităţile publice îşi asumă în acest fel o responsabilitate care ar trebui să se concretizeze prin intervenţia lor la momentul oportun, înainte de a priva de orice efect util dispoziţiile privind protejarea mediului şi pe care au decis să le transpună în practică. Astfel, restrângerile dreptului de proprietate pot fi admise, cu condiţia respectării unui echilibru între interesele actuale, individuale şi colective.
Măsura în litigiu urmărea scopul legitim privind protecţia unei zone forestiere neconstruibile. Proprietarii casei de vacanţă s-au bucurat de folosinţa netulburată şi neîntreruptă pe o durată totală de douăzeci şi şapte de ani. Actele oficiale, taxele achitate şi lucrările efectuate indică faptul că autorităţile cunoşteau ori ar
fi trebuit să cunoască de multă vreme existenţa casei şi, odată constatată infracţiunea, au mai lăsat să treacă încă cinci ani înainte de a declanşa acţiunea publică, contribuind la prelungirea unei situaţii care nu putea fi decât prejudiciabilă pentru protecţia zonei forestiere protejate de legislaţie.
Pe de altă parte, dreptul intern nu prevede sub nici o formă intrarea în legalitate a unei construcţii situate într-o astfel de zonă forestieră. Conform dreptului belgian, infracţiunea era imprescriptibilă, iar procurorul putea decide aplicarea legii în orice moment. în afară de repunerea în starea anterioară, nici o altă măsură nu părea a fi potrivită, motivat de atingerea incontestabilă adusă integrităţii unei zone forestiere neconstruibile. Mai mult, dincolo de problemele cauzate de consimţământul implicit al autorităţilor, în speţă este vorba despre o casă construită fără autorizaţia autorităţilor. Din acest motiv, ingerinţa nu era disproporţionată. Concluzie: absenţa încălcării (unanimitate).
Art. 41 -5 000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
| ← BOCELLARI şi RIZZA contra Italiei - Proces public. Lipsa... | HANY contra Italiei - Dreptul la apărare. Acuzat aflat în... → |
|---|
