KHAMIDOV contra Rusiei - Accesul la justiţie. Suspendarea provizorie a activităţii instanţelor din Cecenia din cauza unei operaţiuni antiteroriste: încălcare
| Comentarii |
|
KHAMIDOV împotriva Rusiei (Dosar nr. 72811/01) Hotărâre CEDO -15.11.2007 [Secţia a IV-a]
În fapt:
Reclamantul şi fratele său erau proprietarii unui teren într-un sat cecen, pe care se află casa familiei şi sediul afacerilor acesteia. în octombrie 1999, Guvernul rus a lansat o operaţiune antiteroristă în Republica Cecenă. Temându-se de posibile atacuri, reclamantul şi rudele sale au părăsit satul. Unităţile de poliţie au intrat pe proprietatea lor şi le-au interzis accesul când au încercat să se întoarcă. Reclamantul şi familia sa au petrecut iarna în corturi într-o tabără de refugiaţi, unde condiţiile de locuit erau improprii. în timp ce se aflau în tabără, nepotul reclamantului a decedat din cauza pneumoniei, în anul 2001, instanţele din Cecenia au devenit din nou funcţionale. Reclamantul a introdus o acţiune împotriva ordinului de evacuare al unităţilor de poliţie, obţinând câştig de cauză. Totuşi, deşi decizia a fost dată în februarie 2001, nu a fost executată până în iunie 2002. Cererile reclamantului în despăgubiri au fost respinse ca neîntemeiate.
În drept:
Art. 8 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 - Limitele examinării aplicării art. 7 al Protocolului nr. 1: De vreme ce reclamantul a depus cererea numai în numele său, el putea invoca această dispoziţie doar în ceea ce priveşte propriile posesiuni. Casa fratelui său nu a constituit în mod clar una dintre proprietăţi. Terenul şi mijloacele de producţie au fost în mod formal încredinţate companiei înfiinţată de reclamant împreună cu fratele său, companie care avea personalitate juridică. Deşi fratele reclamantului a refuzat să participe la procedurile din faţa Curţii, acesta a consimţit în mod evident la cererea de chemare în judecată, pentru că i-a dat reclamantului o procură generală de reprezentare. In aceste circumstanţe, nu pare că aceştia ar avea interese contrarii, care ar pune probleme, şi prin urmare reclamantul poate pretinde că este o victimă a pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte măsurile luate cu privire la terenul şi construcţia afectată activităţii industriale.
Limitele examinării cu privire la art. 8 din Convenţie: De vreme ce reclamantul şi fratele său au locuit întotdeauna ca o familie, construindu-şi casele în imediata apropiere, împreună, astfel încât casa fratelui reclamantului, ca şi cea proprie, pot fi privite ca fiind domiciliul reclamantului în sensul acestui articol.
Existenţa unei ingerinţe: Dacă statul a preluat proprietatea unei persoane pentru o perioadă oarecare de timp, era de datoria statului să adopte măsurile care se impun pentru a certifica starea proprietăţii înainte de preluare şi să dea socoteală pentru aceasta, după ocupare. Luând în considerare probele aflate în posesia sa, Curtea a considerat că este demonstrat, contrar situaţiei de fapt reţinute de instanţele interne, că pagubele aduse proprietăţii reclamantului au fost cauzate de unităţile de poliţie aparţinând Ministerului de Interne, care au fost staţionate acolo. în consecinţă, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului său şi a proprietăţilor acestuia.
Conformitatea cu cerinţele de legalitate: Legea privind combaterea terorismului a împuternicit agenţii statului să intre pe proprietăţile particulare în timpul urmăririi unui suspect mai degrabă decât să le ocupe, chiar şi pentru scurt timp. Deşi i-a investit pe agenţii de stat cu puteri sporite în interiorul zonelor unde se desfăşoară operaţiunile antiteroriste şi i-a exonerat de orice răspundere pentru daunele cauzate „celorlalte interese protejate de lege", legea în chestiune nu defineşte cu suficientă claritate scopul acestor puteri sau maniera de exercitare pentru a le proteja în mod adecvat împotriva arbitrariului. Prevederile legale în discuţie, formulate în termeni vagi şi generali, nu pot servi ca o bază legală suficientă pentru o astfel de ingerinţă severă. în plus, în decizia din februarie 2001 prin care ordona evacuarea unităţilor de poliţie,
instanţa a reţinut în mod clar că ocuparea continuă a proprietăţii reclamantului încălca legea naţională. Pagubele cauzate proprietăţii reclamantului nu au temei nici în legea internă, dat fiind, mai ales, ordinul dat comandanţilor militari de a proteja proprietatea reclamantului împotriva distrugerilor. în lumina consideraţiilor de mai sus şi în absenţa unei decizii individuale sau a unui ordin care să poată fi contestat în instanţă şi care să autorizeze unităţile de poliţie să ocupe proprietatea şi să producă daune, ingerinţa în drepturile reclamantului nu a fost legală în sensul art. 8 al Convenţiei şi art. 1 al Protocolului nr. 1.
Concluzie: încălcare (unanimitate)
Art. 6 alin. (1) - Accesul la o instanţă: Potrivit legii interne, reclamantului îi era permis să depună o cerere de evacuare în locul unde este situată proprietatea, în speţă, în Cecenia. Autorităţile ruseşti au întâmpinat certe dificultăţi în asigurarea bunei funcţionări a sistemului judiciar în Cecenia, datorită acţiunilor militare din regiune. în ciuda acestui fapt, ar fi putut autoriza reclamantul să depună cererea în altă regiune a Rusiei. Prin urmare, reclamantul a fost în mod efectiv privat, între octombrie 1999 şi ianuarie 2001, când instanţele din Cecenia au fost închise, de posibilitatea de a cere evacuarea forţelor de poliţie. în absenţa oricărei justificări din partea Guvernului, limitarea impusă dreptului reclamantului de acces la o instanţă a primejduit însăşi esenţa dreptului şi a fost în mod clar disproporţionată.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
întârzierea executării hotărârii: Curtea nu a putut accepta referirea generală a Guvernului la operaţiunea antiteroristă în Republica Cecenia ca un motiv suficient pentru a justifica durata lungă de neexecutare a hotărârii favorabile reclamantului (peste 15 luni). Această hotărâre a fost dată când sistemul judiciar din Cecenia a reînceput să funcţioneze. Guvernul nu a avansat nici un argument capabil să convingă Curtea că a fost împiedicat în mod obiectiv de a se conforma cât mai rapid deciziei care ordona evacuarea unităţilor de poliţie sau că a încercat să găsească o soluţie satisfăcătoare care să uşureze efectele dăunătoare ale neexecutării pentru reclamant şi familia sa, cum ar fi încheierea unui contract de închiriere sau altele asemenea. Astfel, autorităţile interne au eşuat în obligaţia lor de asigura dreptul reclamantului la o instanţă.
Concluzie: încălcare (unanimitate)
Echitatea procedurii în despăgubiri: Instanţele au considerat că nu s-a dovedit ocuparea şi provocarea de pagube proprietăţii reclamantului de către unităţile de poliţie, în ciuda multiplelor probe contrare (între altele, scrisori de la autorităţi publice certificând ocuparea imobilului şi existenţa daunelor) şi a celor constatate în hotărârea instanţei din 2001 ce ordona evacuarea lor. în viziunea Curţii, lipsa de rezonabilitate a acestor concluzii a fost atât de frapantă încât deciziile instanţei interne nu pot fi considerate decât evident arbitrare. Ajungând la o asemenea concluzie în circumstanţele cazului, instanţele interne au stabilit în fapt un standard de neatins al dovezilor cerute reclamantului, astfel că cererea sa nu avea nici cea mai mică şansă de succes, în consecinţă, reclamantului i s-a negat dreptul la un proces echitabil cu privire la cererea sa în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat proprietăţii sale.
Concluzii: încălcare (unanimitate).
Art. 41 - 1 57 000 euro daune materiale şi 15 000 euro daune morale.
| ← LELIEVRE contra Belgiei - Durata arestului preventiv. Chestiunea... | BOCELLARI şi RIZZA contra Italiei - Proces public. Lipsa... → |
|---|
