Sorin Roşca Stănescu şi Cristina Ardeleanu contra României - Libertatea de exprimare.
| Comentarii |
|
Plângere formulată de jurnalişti pentru simpla existenţă, în dreptul naţional, a unei norme incriminatoare (“ofensă adusă autorităţii”, art. 238 C. pen. român) de natură să aducă restricţii libertăţii de exprimare, cu încălcarea cerinţelor prevăzute în Convenţie. Relevanţa aplicării foarte rare a normei penale respective. Constatarea, de către o instanţă naţională de drept comun, a inaplicabilităţii normei în materie de presă, constatare întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei. Neîndeplinirea condiţiilor privind calitatea de “victimă” în sensul art. 34 din Convenţie. Inadmisibilitatea plângerii
Reclamanţii se plâng că art. 238 din Codul penal român este contrar art. 10 din Convenţie, în sensul că este neclar şi nu răspunde exigenţelor de accesibilitate şi previzibilitate în ce priveşte efectele aplicării sale. în plus, ingerinţa permisă de această normă nu este necesară într-o societate democratică.
Curtea observă că reclamanţii nu se plâng în ce priveşte procedura declanşată împotriva lor în faţa tribunalului din Bucureşti şi care s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească de achitare. Ei se plâng de simpla existenţă a articolului 238 C. pen., a cărui constituţionalitate a fost confirmată de Curtea Constituţională prin decizia sa din 19 noiembrie 1996
In plus, Curtea subliniază că_ în cauza de faţă reclamanţii nu riscă, în calitate de jurnalişti, să suporte efectele aplicării articolului 238 C. pen. Sub acest aspect, Curtea relevă că, în decizia sa din 24 martie 1997, Tribunalul Bucureşti a precizat explicit că articolul238 din Codul penal român nu ar fi aplicabil în materie de presă, ţinând cont de existenţa libertăţii de exprimare astfel cum este garantată de art. 10 din Convenţie.
In aceste condiţii, Curtea consideră că reclamanţii nu ar putea pretinde că sunt “victime” în sensul art. 34 din Convenţie şi că plângerea lor trebuie, în consecinţă, să fie declarată inadmisibilă, fiind incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei, în baza art. 35 &3 şi 4 din Convenţie.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a ll-a - Cameră, Decizie asupra admisibilităţii, 19 februarie 2002, Cauza Sorin Roşca Stănescu şi Cristina Ardeleanu c. România
ÎN FAPT
Reclamanţii, Sorin Roşea Stănescu şi Cristina Ardeleanu, sunt cetăţeni români, născuţi în anul 1949 şi respectiv 1975 şi locuiesc în Bucureşti (România). Sunt reprezentaţi în faţa Curţii de Dl. Vasiliu, avocat în baroul Bucureşti.
Faptele cauzei, aşa cum au fost ele expuse de pârâţi pot fi rezumate astfel:
A. Circumstanţele speţei
Reclamanţii sunt jurnalişti. La data faptelor lucrau pentru ziarul “Ziua”.
La 11 mai 1995, Poliţia Bucureşti deschide o anchetă judiciară împotriva reclamanţilor în legătură cu anumite articole pe care aceştia le publicaseră în ziarul “Ziua”. După părerea poliţiei, anumite afirmaţii făcute în legătură cu preşedintele român la acea dată, dl. Iliescu, constituiau o ofensă adusă autorităţii, infracţiune pedepsită de art. 238 C. pen.
Deferiţi judecătoriei ca primă instanţă, reclamanţii ridică o excepţie de neconstituţionalitate a art. 238 C. pen. respinsă printr-o decizie a Curţii Constituţionale din 6 martie 1996. Aceasta subliniază că art. 238 C. pen. avea drept scop apărarea autorităţii Statului fiind o condiţie a exercitării puterilor în stat. Această infracţiune privea deci o ofensă îndreptată împotriva autorităţii şi nu împotriva unei persoane. în plus, existenţa sa depindea de calitatea de victimă, respectiv, o persoană având o importantă activitate în stat. într-adevăr, acest articol era necesar pentru a stabili un climat de ordine şi securitate perfectă pentru persoanele care au sarcini importante în cadrul programului de guvernare.
Curtea Constituţională subliniază apoi că exigenţa esenţială pentru ca o infracţiune de ofensă adusă autorităţii să fie demonstrată este ca faptele comise să fie de natură să prejudicieze autoritatea căci, în absenţa unei asemenea condiţii, faptele nu constituie o ofensă împotriva autorităţii, ci o infracţiune împotriva unei persoane, chiar dacă aceste fapte au fost comise împotriva unei persoane cu o importantă funcţie în stat.
Reclamanţii introduc apel împotriva acestei decizii.
La 24 oct. 1996 Tribunalul Bucureşti declară pe reclamanţi vinovaţi de infracţiunea de ofensă adusă autorităţii prevăzută de art. 238 c. pen., pe motivul că, în articolele apărute începând din 9 mai 1995 în ziarul “Ziua”, au denigrat şi insultat pe preşedintele României prin afirmaţii tendenţioase sau contrare realităţii. Instanţa arată, în particular, că, într-un articol apărut în 9 mai 1995, reclamantul îl tratase pe preşedintele României drept asasin, acuzându-l de a fi ordonat împărţirea armelor către populaţie la 22 decembrie 1989 şi de a fi declanşat astfel, în mod deliberat, “genocidul” care a urmat. Instanţa arată de asemenea că reclamanţii afirmaseră într-un articol apărut la 31 mai 1995 că dl. Iliescu a fost recrutat de KGB pe când îşi satisfăcea studiile la Moscova.
Instanţa îl condamnă pe reclamant la 1 an, iar pe reclamantă la 2 ani de închisoare.
Cei interesaţi introduc apel împotriva acestei decizii.
La 19 nov. 1996 Curtea Constituţională respinge apelul reclamanţilor împotriva deciziei sale din 6 martie 1996 apreciind că art. 238 C. pen. este conform Constituţiei şi articolului 10 din CEDO.
Apelul împotriva hotărârii judecătoreşti din 24 octombrie 1996 a fost admis prin decizia din 24 martie 1997, rămasă definitivă.
Acesta achită reclamanţii considerând că dispoziţiile art. 238 C. pen. nu sunt aplicabile presei, căci afirmaţiile în speţă vizează aspecte politice faţă de care libertatea de exprimare astfel cum a fost garantată de art. 10 din Convenţie este mai largă. Instanţa arată că reclamanţii nu ar putea fi sancţionaţi altfel decât prin intermediul regulilor deontologice.
B. Dreptul şi practica internă în materie Dispoziţiile în materie ale Codului penal prevăd: Infracţiuni contra demnităţii Art. 205 - Insulta
“Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă._
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate._ ” Art. 206-Calomnia
“Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate, privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”_
Art. 207 - Proba verităţii “Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săv’rşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.” infracţiuni contra autorităţii Art. 238 - Atingerea adusă onoarei “Atingerea adusă onoarei sau ameninţarea săvârşită în public, împotriva uneia dintre persoanele prevăzute de art. 160, în legătură cu activitatea acesteia şi de natură a aduce atingere autorităţii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
Art. 239 - Ultrajul împotriva funcţionarului
Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 luni la 4 ani.
Lovirea sau orice acte de violenţă, precum şi vătămarea corporală săvârşită împotriva pers. prevăzute în alin. (1), aflată în exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii şi pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.
Dacă faptele prevăzute în alin. precedente sunt săvârşite împotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm ori alt militar, maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani.
Plângerile
Reclamanţii pretind că art. 238 C. pen. constituie o violare a art. 10 din Convenţie şi se plâng din acest punct de vedere, de decizia din 19 nov. 1996 a Curţii Constituţionale care a constatat conformitatea art. 238 C. pen. cu Constituţia română şi cu Convenţia.
Ei invocă faptul că art. 238 c. pen. român, incriminând ofensa adusă autorităţii, are un efect de inhibare asupra jurnaliştilor care doresc să scrie despre persoanele care ocupă o funcţie înaltă în stat. Pe de altă parte, ei se plâng că art. 238 C. pen. incriminează calomnia sau insulta în ceea ce priveşte o autoritate într-o manieră mai severă decât art. 205 şi 206 din acelaşi cod care pedepsesc insulta sau calomnia în ceea ce priveşte o persoană particulară. într-adevăr, pentru infracţiunea prevăzută în art. 238, instanţa se sesizează din oficiu, plângerea prealabilă a victimei nefiind necesară, în timp ce pentru celelalte infracţiuni prevăzute de art. 205 şi 206 ancheta nu poate începe decât pe baza unei plângeri prealabile a victimei. Pe de altă parte, pedepsele prevăzute de art. 238 sunt mai aspre decât cele prevăzute de art. 205 şi 206.
Reclamanţii apreciază că o asemenea diferenţă de tratament are ca efect reprimarea jurnaliştilor care doresc să dezbat probleme publice sau să difuzeze informaţii privind demnitarii sau oamenii politici care ocupă funcţii în stat.
ÎNDREPT
Reclamanţii se plâng că art. 238 C. pen. este contrar art. 10 din Convenţie, prin aceea că această dispoziţie este foarte neclară şi nu răspunde exigenţelor de accesibilitate şi de previzibilitate în ce priveşte efectele aplicării sale. în plus, ingerinţa prevăzută de această normă nu este necesară într-o societate democrată. Reclamanţii se plâng în egală măsură de faptul că art. 238 C. pen. introduce o discriminare în pedeapsa anumitor fapte, în funcţie de calitatea persoanei vizate în articolele jurnaliştilor.
Art. 10 din Convenţie, în partea sa relevantă în speţă, prevede:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Prin acest drept se înţelege libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără ingerinţa autorităţilor publice şi fără limită de frontieră._
2. Exerciţiul acestor libertăţi, comportând obligaţii şi responsabilităţi poate fi supus anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democrată_ pentru apărarea ordinii_ ”.
Guvernul susţine că reclamanţii nu pot pretinde să aibă calitatea de “victimă” a unei violări a Convenţiei în sensul art. 34 doar ca urmare a existenţei art. 238 C. pen. rom. Guvernul subliniază, pe de o parte, că reclamanţii nu pot pretinde că articolul menţionat a fost aplicat în detrimentul lor deoarece reclamanţii au fost achitaţi prin hotărârea din 24 martie 1997. Pe de altă parte, el arată că reclamanţii nu şi-au demonstrat calitatea de “victimă” în absenţa unei măsuri concrete de aplicare a art. 238 C. pen.
în particular, Guvernul invocă faptul că reclamanţii n-au demonstrat o probabilitate rezonabilă a unei condamnări penale fondate pe acest articol având în vedere simplul exerciţiu al dreptului lor la libertatea de exprimare. Cât despre publicarea articolelor calomniatoare, Guvernul aminteşte că, după jurisprudenţa Comisiei, aceasta nu este în sine protejată de Convenţie (Times Newspapers Ltd.c/Royaume-Uni, n°. 14631/89, dec. 5.3.90, D.R. 65, p. 307). în sfârşit, Guvernul pretinde că art. 238 este foarte rar aplicat, ultima dată fiind în 1997, când fostul preşedinte al României a depus plângere împotriva unui deputat. Cu toate acestea, procesul este în curs de judecată în faţa instanţelor române.
Reclamanţii contestă susţinerea Guvernului. Ei pun în valoare faptul că declarând art. 238 C. pen. în conformitate cu Constituţia şi cu art. 10 din Convenţie, Curtea Constituţională a lăsat să subziste o reglementare care pune în pericol libertatea jurnaliştilor de a informa opinia asupra activităţii persoanelor cu sarcini importante în stat.
într-adevăr, orice critică faţă de o persoană cu funcţii importante în stat privind activitatea acesteia poate fi considerată de autorităţile române ca o ofensă adusă autorităţii şi deci pedepsită în virtutea art. 238 C. pen. Pe cale de consecinţă, reclamanţii consideră că au calitatea de “victimă” deoarece riscă să suporte, pe viitor, efectele reglementării în discuţie. Din acest punct de vedere ei susţin că urmăririle penale declanşate împotriva jurnaliştilor, în virtutea art. 238 C. pen. nu sunt rare. Cu toate că se întâmplă ca instanţele să nu urmeze opinia parchetului şi achită inculpaţii, reclamanţii estimează că simplul fapt de a permite parchetului urmărirea din oficiu a jurnaliştilor trebuie considerat o hărţuire incompatibilă cu libertatea de exprimare.
Cu titlu de exemplu, reclamanţii invocă, în afara urmăririi pornite împotriva lor, urmăriri recente în baza art. 238 C. pen. şi nu în baza art. 206 care încadrează calomnia, îndreptate împotriva unui jurnalist care a criticat preşedintele unui tribunal judeţean.
Curtea arată că reclamanţii nu se plâng de procedurile introduse împotriva lor în faţa tribunalului şi care au luat sfârşit prin achitarea lor din 24 martie 1997. Ei se plâng de art. 238 C. pen. a cărui conformitate cu Constituţia a fost constatată de Curtea Constitutională în decizia sa din 19 noiembrie 1996.
Curtea aminteşte că art. 34 abilitează particularii să susţină că o lege le violează drepturile prin ea însăşi, în absenţa unui act individual de executare, dacă ei riscă să suporte direct efectele (a se vedea printre altele decizia Open Door şi Dublin Well Woman c. Irlanda din 29 oct. 92, seria A, nr. 246, p. 22 § 44; Association Ekin c. Franţa, nr. 39288/ 98, dec. 18.1.2000; Krone-Verlag GmbH et al c. Ausţria, nr. 31564/96, dec. 7.3.2000).
în plus, un jurnalist poate, în anumite cazuri, să fie considerat victimă a violării art. 10 din Convenţie chiar dacă nici o acţiune privind ofensa adusă autorităţii nu a fost pornită împotriva sa în temeiul articolelor pe care le-ar scrie, de exemplu în cazul când legislaţia în materie este prea vagă pentru a
permite prevenirea riscului unei proceduri (a se vedea, mutatis mutandis, nr. 14631/89 Times Newspapers Ltd. c./ Royaume-Uni, Decizie a Comisiei din 5.03.1990, D.R. 65, p. 307).
Curtea estimează că nu aceasta este situaţia în speţă.
în ceea ce priveşte urmăririle pornite împotriva lor, reclamanţii au fost achitaţi prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din 24 martie 1997. După această hotărâre, reclamanţii nu au demonstrat că ar fi fost urmăriţi în vitutea art. 238 C. pen. şi deci împiedicaţi să transmită informaţii.
în plus, Curtea subliniază că, în mod contrar cazului mai sus menţionat Association Ekin c. Franţa, în care estimase că riscul ca legislaţia în cauză să se aplice din nou reclamantei nu era pur ipotetic, ci real şi efectiv, în cazul de faţă reclamanţii,
în calitate de jurnalişti nu mai riscă să suporte efectele art. 238 C. pen. Din acest punct de vedere, Curtea arată că în hotărârea sa din 24 martie 1997, Curtea de Apel Bucureşti a considerat în mod explicit că art. 238 C. pen. nu este aplicabil în domeniul presei, ţinând cont de libertatea de exprimare astfel cum este aceasta garantată de art. 10 din Convenţie.
în aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamanţii nu ar putea să se pretindă „victime” în sensul art. 34 din convenţie şi că cererea trebuie, în consecinţă, să fie declarată inadmisibilă ca incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei, în aplicarea art. 34 § 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
COMENTARIU
1. Decizia de mai sus a instanţei de contencios european este interesantă atât pentru precizările pe care le aduce cu privire la calitatea de victimă, în sensul art. 34 al Convenţiei, calitate ce permite unei persoane fizice sau juridice dintr-un stat semnatar al Convenţiei să se adreseze Curţii, cât şi prin evidenţierea rolului deosebit al jurisdicţiilor interne în cadrul sistemului european de protecţie a drepturilor omului.
2. Să reluăm datele speţei, astfel cum au fost ele reţinute de instanţa europeană.
Reclamanţii, de profesie jurnalişti, au fost trimişi în judecată sub acuzaţia de a fi săvârşit
infracţiunea de „ofensă adusă autorităţii”, prevăzută şi pedepsită de art. 238 C. pen. român în vigoare, prin publicarea unor articole în ziarul Z., în care făceau anumite afirmaţii, socotite ofensatoare, la adresa preşedintelui, în funcţie la acea vreme, al României.
în faţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, investită cu soluţionarea cauzei, reclamanţii au ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 238 C. pen., cu motivarea că dispoziţiile acestui text contravin Constituţiei şi trebuie considerate abrogate implicit în temeiul art. 150 alin. 1 din legea fundamentală, deoarece sunt discriminatorii. Astfel, reclamanţii au susţinut că infracţiunile de insultă, calomnie sau ameninţare, atunci când sunt săvârşite împotriva unei persoane particulare, sunt urmărite numai la plângerea prealabilă a părţii vătămate, iar pedepsele prevăzute de lege sunt mai mici, în timp ce, dacă aceleaşi fapte sunt săvârşite împotriva unei persoane care îndeplineşte o funcţie importantă în stat, acestea constituie o infracţiune distinctă, care este urmărită din oficiu şi pedepsită mai aspru de legea penală; că dispoziţia criticată sub aspectul constituţionalităţii sale este în contradicţie cu prevederile art. 7 din Declaraţia universală a drepturilor omului care consacră dreptul la o protecţie egală, prin lege, fără nici o discriminare; că infracţiunea de ofensă adusă autorităţii „extrapolează insulta, ameninţarea sau violenţa la adresa unei persoane care deţine o funcţie în stat la nivelul autorităţii”, fără a exista o justificare legală sau logică pentru o asemenea echivalare, întrucât, într-o societate democratică, nu poate fi confundat omul cu autoritatea pe care o reprezintă >.
Prin decizia sa din 6 martie 1996 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanţi, cu motivarea că art. 238 C. pen. are drept scop
apărarea autorităţii de stat, iar incriminarea pusă în discuţie este necesară, deoarece autoritatea reprezintă o condiţie a exercitării puterii într-un stat. De asemenea, instanţa română de contencios constituţional reţine că infracţiunea în discuţie priveşte o ofensă îndreptată împotriva unei autorităţi, nu împotriva unei persoane, iar existenţa ei este strâns legată de calitatea persoanei împotriva căreia este săvârşită, şi anume aceasta să aibă o importantă activitate de stat. Aşadar, condiţia esenţială a săvârşirii infracţiunii discutate este ca fapta săvârşită şi incriminată ca atare să fie de natură a aduce atingere autorităţii, nu persoanei prin care aceasta este reprezentată, deoarece, în absenţa îndeplinirii ei, fapta nu mai constituie ofensă adusă autorităţii, ci o infracţiune împotriva persoanei, chiar dacă aceasta ar avea o importantă funcţie în stat.
Prin hotărârea din 24 octombrie 1996, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a reţinut, în sarcina reclamanţilor, săvârşirea infracţiunii de ofensă adusă autorităţii prevăzută şi pedepsită de art. 238 C. pen., constând în publicarea unor articole care au denigrat şi chiar insultat pe preşedintele în funcţie al României, prin afirmaţii tendenţioase, contrare realităţii, astfel că i-a condamnat la pedepse privative de libertate.
Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei instanţei de fond.
Tribunalul Bucureşti a admis apelul acestora şi i-a achitat, cu motivarea că dispoziţiile art. 238 C. pen. nu sunt aplicabile în materie de presă, deoarece afirmaţiile incriminate priveau aspecte politice, pentru care libertatea de expresie astfel cum este garantată de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia este mai largă) şi că ei nu puteau fi sancţionaţi altfel decât pe baza unor reguli deontologice.
3. Totuşi, reclamanţii s-au adresat Curţii europene, susţinând, în esenţă, că:
- art. 238 C. pen. constituie o încălcare a art. 10 din Convenţie, care le garantează libertatea de exprimare;
- acest text care incriminează ofensa adusă autorităţii este de natură să inhibe jurnaliştii doritori să scrie despre persoane importante în stat:
-textul în discuţie pedepseşte mai sever insulta şi defăimarea unei persoane ce exercită o autoritate importantă în stat, decât art. 205 şi 206 C. pen., care incriminează aceleaşi fapte săvârşite împotriva altor persoane, iar modalităţile de pornire a urmăririi penale sunt diferite, toate acestea constituie o frână în activitatea ziariştilor ce doresc să dezbată probleme publice sau să difuzeze informaţii privitoare la demnitatea oamenilor politici care ocupă funcţii importante în stat.
4. Atribuită spre soluţionare unei Camere a Secţiei a ll-a a Curţii, în temeiul art. 54 pct. 3 lit. b din Regulamentul instanţei europene, cererea a fost comunicată guvernului pârât pentru formularea observaţiilor sale.
Semnalăm că, procedând astfel, Curtea nu a socotit cererea reclamanţilor ab initio inadmisibilă, cum o îndreptăţeşte să procedeze - dacă este cazul - art. 54 pct. 2 al Regulamentului, ci a considerat-o suficient de serioasă pentru a cunoaşte poziţia guvernului privitoare la obiectul ei.
în esenţă, guvernul a susţinut că reclamanţii nu mai pot pretinde că au calitatea de „victimă”, în absenţa, în privinţa lor, a unei măsuri concrete de aplicare a art. 238 C. pen. şi că n-au demonstrat probabilitatea rezonabilă a unei eventuale condamnări penale bazată pe acelaşi text de lege, datorată exerciţiului dreptului lor la liberă exprimare.
Reclamanţii au contestat teza guvernului. Ei au considerat că, declarând art. 238 C. pen. conform cu Constituţia şi art. 10 al Convenţiei, Curtea Constituţională a lăsat să subziste o reglementare ce constituie o adevărată ameninţare privitoare la libertatea jurnaliştilor de a informa opinia publică despre activităţile persoanelor cu funcţii importante în stat. în acest sens, ei au susţinut că orice critică privitoare la activitatea unei asemenea persoane poate fi considerată de autorităţile române ca o ofensă a autorităţii de stat, pedepsită pe temeiul art. 238 C. pen. De aceea, reclamanţii au susţinut că au calitatea de victimă, pentru că riscă a
suferi direct, în viitor, efectele acestei reglementări, mai ales în condiţiile în care, au afirmat ei, urmărirea penală în baza dispoziţiei penale incriminate nu reprezintă situaţii de excepţie, în privinţa jurnaliştilor.
5. Faţă de susţinerile părţilor, Curtea reţine că reclamanţii nu se plâng împotriva urmăririi penale declanşate împotriva lor prin faptul că au fost trimişi în judecată pentru fapta prevăzută şi pedepsită de art. 238 C. pen., deoarece aceasta a încetat prin achitarea lor prin decizia din 24 martie 1997. Ei de plâng de însăşi existenţa textului în discuţie în legislaţia penală română, a cărui constituţionalitate a fost confirmată prin decizia Curţii Constituţionale din 19 noiembrie 1996. Altfel spus, reclamanţii pretind că sunt „victime preferenţiale” ale reglementării respective.
6. Reamintim că potrivit art. 34 din Convenţie instanţa de contencios european poate fi sesizată cu o cerere de orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări, de către o Parte contractantă a drepturilor recunoscute de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale.
Această dispoziţie care permite accesul particularilor - persoane fizice şi persoane juridice neguvernamentale, precum şi grupuri de particulari - în faţa Curţii este considerată „cheia de boltă” a mecanismului european de protecţie a drepturilor omului, deoarece se instituie astfel posibilitatea ca cei ce se consideră lezaţi, printr-un act al unei autorităţi statele contrar Convenţiei, de a se adresa instanţei europene cu o plângere, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii de admisibilitate instituite de art. 35 din Convenţie: epuizarea căilor interne de atac şi să nu fi trecut 6 luni de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri judecătoreşti interne pronunţate în materie.
în jurisprudenţa constantă a organelor Convenţiei s-a decis că noţiunea de victimă trebuie interpretată de o manieră autonomă şi independentă faţă de noţiunile cunoscute în sistemele naţionale de drept procesual ale statelor contractante, precum cele de „interes” sau de „calitate de a acţiona”.
într-adevăr, pentru ca reclamantul să poată pretinde că este „victimă” în sensul Convenţiei, trebuie să demonstreze că există o legătură suficient de directă între el şi încălcarea pe care o invocă în faţa instanţei europene. Reclamantul trebuie să demonstreze că are un interes personal în a acţiona deoarece, în principiu, numai o decizie sau o măsură internă care îi lezează în mod direct un drept apărat de Convenţie justifică posibilitatea intentării unei acţiuni împotriva statului în cauză în faţa jurisdicţiei europene . O persoană nu se poate adresa Curţii cu o cerere prin care să pretindă un examen in abstracto a conformităţii unei norme legale interne cu dispoziţiile Convenţiei; reclamantul trebuie să demonstreze că norma internă incriminată a fost aplicată în detrimentul său.
7. Totuşi, în dezvoltarea noţiunii de victimă, atât fosta Comisie, cât şi Curtea au elaborat în jurisprudenţa lor, noţiunea de victimă potenţială sau victimă eventuală a încălcării unui drept apărat prin Convenţie. Victima potenţială este acea persoană care nu invocă o încălcare directă a unui drept garantat de Convenţie, dar ea pretinde faptul că se găseşte în situaţia de a nu-şi putea exercita în mod liber acel drept. Aşa cum s-a spus, tocmai privarea de exerciţiul dreptului garantat de Convenţie datorită existenţei, în legislaţia internă, a normei incriminate dă persoanei
în cauză calificarea de „victimă potenţială”; încălcarea încă nu s-a produs, dar situaţia materială şi juridică în care reclamantul se găseşte este de asemenea natură că ea poate interveni în orice moment.
în acest sens Curtea europeană a decis că art. 25 (actualul art. 34, după intrarea în vigoare a Protocolului Nr. 11) permite particularilor să susţină că o lege le poate încălca drepturile prin însăşi existenţa ei, chiar şi în absenţa unui act individual emis în executarea dispoziţiei legale în discuţie, dacă ei riscă a-i suporta direct consecinţele.
Astfel, Curtea a reţinut calitatea de victimă a încălcării art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la viaţă privată, în privinţa unor persoane care s-au plâns de existenţa unor norme legale germane privitoare la ascultările telefonice incompatibile cu exigenţele acestui text, chiar dacă nu au putut proba împrejurarea că în mod efectiv li s-au interceptat convorbiri telefonice. Sau, s-a decis că menţinerea în vigoare a unei legislaţii care incriminează relaţiile homosexuale constituie o încălcare a dreptului reclamanţilor la viaţă privată. Faptul că legislaţia respectivă nu le-a fost aplicată nu afectează cu nimic împrejurarea că ei trebuie să trăiască în teamă şi nelinişte, pentru că autorităţile statale n-au demonstrat existenţa unei politici de neaplicare a legii în cauză, astfel că ameninţarea ce planează asupra lor datorită prezenţei normelor respective are a fi apreciată ca reală .
Curtea a mers până la a recunoaşte calitatea de victimă potenţială a încălcării dreptului la informare apărat de art. 10 din Convenţie, cu aplicare la dreptul de informare în materia întreruperii voluntare de sarcină, unei femei care, deşi nu era însărcinată în momentul intentării acţiunii, avea „vârsta de a procrea”.
De asemenea, s-a decis că atunci când o lege în vigoare permite statului să exproprieze pe cale forţată o mănăstire de bunurile proprietatea ei, faptul că statul nu a acţionat încă în temeiul legislaţiei în cauză nu înlătură ameninţarea existenţei unei ingerinţe grave cu privire la dreptul de a utiliza paşnic bunul proprietatea ei, astfel că aceasta este victimă potenţială a încălcării art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie.
Pe aceeaşi linie de gândire Curtea a statuat în sensul că un copil se poate plânge de o încălcare a dispoziţiilor art. 3 care interzice aplicarea de tratamente inumane şi degradante, atunci când el riscă, într-o şcoală britanică, să fie supus unor pedepse corporale, admise de regulamentul şcolii, chiar dacă nu i-a fost aplicată o asemenea pedeapsă.
în sfârşit, menţionăm că în jurisprudenţa Curţii are calitatea de victimă potenţială şi persoana care este ameninţată cu expulzarea într-un stat terţ, în măsura în care ea face dovada că în acel stat ar urma să fie supus unor tratamente contrare dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, ceea ce înseamnă că ea este supusă unui „risc real” de a suferi o încălcare a unui drept protejat de Convenţie, dacă măsura expulzării are a fi executată.
8. în speţa pe care o comentăm, instanţa europeană a reţinut că, din moment ce reclamanţii au fost achitaţi de Curtea de Apel Bucureşti, ei nu mai pot pretinde că au calitatea de victime directe ale încălcării dreptului lor la libera exprimare, protejat de art. 10 din Convenţie. în aceste condiţii, Curtea a avut a determina în ce măsură ei pot apare - aşa cum au pretins - ca
victime potenţiale ale încălcării aceluiaşi drept, datorită existenţei, în legislaţia română a art. 238 C. pen., care poate reprezenta o ameninţare în exerciţiul profesiunii lor de ziarişti, ameninţare ce s-ar putea concretiza într-o eventuală nouă condamnare penală.
Principiul în materie este cel reamintit deja: art. 34 din Convenţie permite unui reclamant să susţină că o lege îi încalcă un drept prin ea însăşi, chiar în absenţa unui act individual de aplicare, dacă ea riscă să-i suporte direct efectele.
în decizia adnotată, Curtea porneşte prin a reţine că, în anumite împrejurări, un jurnalist poate pretinde că este victimă a încălcării art. 10 din Convenţie, chiar dacă o acţiune pentru ofensă adusă autorităţii nu a fost angajată împotriva lui, pentru articolele pe care le-ar scrie, dacă legislaţia incriminată ar fi vagă, imprecisă, în privinţa prevederii riscurilor la care s-ar supune prin publicarea unor astfel de articole. Ea face trimitere la jurisprudenţa fostei Comisii europene în materie. Astfel, în cauza Times Newspapers Ud. contra Anglia, societatea reclamantă, ca editor de ziare, s-a plâns că în acţiunile în defăimare îndreptate împotriva unor jurnalişti pentru publicarea unor articole în presă, instanţele engleze competente - în speţă jurii - au puteri nelimitate în a acorda despăgubiri care pot fi - susţine reclamanta - arbitrare, imprevizibile şi excesive, dacă defăimarea este dovedită.
Ea a susţinut că tocmai caracterul imprevizibil şi excesiv al deciziilor juriilor respective are drept consecinţă faptul că presa în general şi în special ziarele Societăţii, au tendinţa de a fi excesiv de prudente cu privire la probleme de interes public legitim, spre a evita eventualele acţiuni în defăimare îndreptate împotriva lor.
Societatea reclamantă a invocat încălcarea art. 10 din Convenţie datorită absenţei previzibilităţii şi certitudinii în determinarea daunelor-interese acordate pentru acţiuni în defăimare, de natură să impună „un văl de teamă şi de timiditate" în privinţa celor care ar trebui să reprezinte vocea critică a opiniei publice. Având a statua asupra admisibilităţii cererii, fosta Comisie a reţinut că reclamanta nu se plânge de un anumit cuantum excesiv şi arbitrariu al unor despăgubiri acordate de un juriu, deci de o instanţă, pentru defăimare, în privinţa vreunui ziar pe care ea îl editează şi nici nu indică un articol sau o declaraţie care n-ar fi fost publicată datorită temerii de a plăti despăgubiri.
Comisia recunoaşte că un editor de presă, în anumite condiţii, poate să fie recunoscut ca victimă a unei încălcări a art. 10 din Convenţie, chiar dacă nici o acţiune în defăimare nu a fost angajată împotriva unuia din ziarele sale, spre exemplu atunci când legislaţia privitoare la defăimare este prea vagă în a permite prevederea riscurilor unei proceduri îndreptate împotriva sa. în speţă însă, Comisia reţine că reclamanta nu a putut proba, cu referire la o decizie determinată a unei instanţe, sau cu privire la un articol precis, că ziarele sale ar fi fost împiedicate să comunice anumite informaţii.
Mai mult, Comisia arată că publicarea unor articole defăimătoare nu este protejată de Convenţie, deoarece art. 10 alin. 2 permite restrângerea libertăţii de exprimare atunci când este vorba despre protejarea reputaţiei unei persoane. De aceea, Comisia europeană arată că nu se poate admite invocarea Convenţiei pentru a se afirma existenţa unui drept de a publica articole sau declaraţii defăimătoare.
De asemenea, relativ recent, într-o cauză în care două companii austriece de presă s-au adresat Curţii europene susţinând că dispoziţia cuprinsă într-o reglementare naţională specială privitoare la protejarea prezumţiei de nevinovăţie ce prevede posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru publicarea unor articole de presă prin care se încalcă această prezumţie sunt contrare dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţie, jurisdicţia europeană a decis că, în absenţa oricărui fapt specific care să arate direct efectul acestei legislaţii cu privire la modul în care publicaţiile reclamante prezintă procesele penale, ele nu pot pretinde
că au calitatea de „victimă”, în sensul art. 34 al Convenţiei, deoarece menţiunile lor privesc efectele negative ale unei legislaţii pretins contrare Convenţiei raportată la activităţi jurnalistice în general, adică in abstracto, nu fapte concrete, de natură a le încălca dreptul invocat. De aceea, cererea societăţilor reclamante a fost declarată inadmisibilă.
De aceea, considerăm că fosta Comisie a formulat în cauza Tanira contra Franţa un principiu general potrivit cu care, în sistemul de protecţie a drepturilor omului imaginat de autorii Convenţiei exerciţiul dreptului la plângere individuală nu ar putea avea ca obiect prevenirea unei încălcări a acesteia; în principiu, organele care veghează la respectarea angajamentelor ce rezultă pentru statele contractante nu pot examina şi, eventual, constata o încălcare a Convenţiei decât a posteriori atunci când aceasta a avut loc. Numai în circumstanţe cu totul excepţionale, atunci când există indicii rezonabile şi convingătoare ale probabilităţii de a se produce o încălcare a Convenţiei ce-l poate privi pe reclamant, calitatea de victimă poate fi recunoscută chiar în absenţa unei ingerinţe deja produsă.
în decizia pe care o adnotăm, Curtea se referă la constatarea pe care ea a făcut-o în cauza Ekin contra Franţa în sensul că un asemenea risc real şi serios pentru un reclamant de a-şi vedea îngrădit dreptul la liberă exprimare este dat de existenţa, în legislaţia franceză, a unei dispoziţii cuprinse în art. 14 din Legea din 29 iulie 1881, cu modificările ulterioare, ce conferă ministrului de interne vaste prerogative în materie de difuzare a presei străine. Astfel, acesta poate dispune interzicerea, prin decizie administrativă, a circulaţiei, distribuţiei ori punerea în vânzare în Franţa de ziare sau de scrieri, periodice sau nu, redactate într-o limbă străină; aceeaşi interdicţie poate fi pronunţată în privinţa unor ziare sau scrieri periodice redactate în limba franceză, dar imprimate în afara teritoriului francez.
Or, asociaţia Ekin, recunoscută de statul francez, s-a plâns de interzicerea - prin decizia ministrului de interne - a unei cărţi redactată în limbile franceză, engleză, spaniolă şi bască, ce cuprinde o culegere de studii privitoare la aspecte istorice, lingvistice, social-politice ale luptei poporului basc, difuzată în mai multe ţări europene. Motivarea deciziei ministeriale a fost aceea că unul dintre articole, anume cel ce purta titlul „Ţara bascilor în război, un orizont pentru pace”, încurajează separatismul, justifică recurgerea la acte de violenţă şi, astfel, este de natură să constituie un pericol pentru ordinea publică.
Instanţa europeană a apreciat că, redactat în termeni extrem de generali, dispoziţiile normative în discuţie conferă ministrului de interne prerogative foarte întinse în materia interdicţiei administrative a difuzării publicaţiilor ce provin din străinătate sau redactate într-o limbă străină. Chiar dacă asemenea restricţii prealabile nu sunt - spune Curtea - a priori incompatibile cu Convenţia europeană, totuşi, ele trebuie să se înscrie într-un cadru legal extrem de strict în privinţa delimitării domeniilor de aplicare şi să prevadă un control judecătoresc eficace împotriva unor eventuale abuzuri administrative. Or, instanţa de contencios european constată că dispoziţia legală incriminată nu indică precis în ce condiţii are a se aplica, adică nu precizează noţiunea de „publicaţii de provenienţă străină” şi nici nu arată motivele pentru care o publicaţie considerată ca „străină” poate să fie interzisă. Completarea acestor lacune legislative prin jurisprudenţa administrativă în materie nu a fost socotită de Curte ca suficientă pentru a asigura compatibilitatea normelor interne respective cu dispoziţiile art. 10 din Convenţie, ceea ce a impus concluzia că simpla lor existenţă este de natură să constituie o încălcare a libertăţii de exprimare ce nu poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică.
Faţă de toate aceste împrejurări, Curtea a ajuns la concluzia, în această cauză, că pentru reclamantă, Asociaţia Ekin, există în continuare riscul de a i se aplica din nou legislaţia naţională restrictivă în materie de răspândire a publicaţiilor sale, risc incompatibil cu dispoziţiile art. 10 al Convenţiei.
9. Dimpotrivă, în speţa pe care o adnotăm, instanţa europeană a ajuns la concluzia că reclamanţii, ca ziarişti, nu mai riscă - până la proba contrarie - să suporte consecinţele existenţei în legislaţia naţională, a dispoziţiei legale incriminate, respectiv art. 238 C. pen. Argumentul esenţial care a convins Curtea să hotărască astfel a fost acela că, prin decizia sa din 24 martie 1997, Curtea de Apel Bucureşti nu numai că i-a achitat pe reclamanţi, dar a statuat în sensul că art. 238 C. pen. nu este aplicabil ziariştilor, având în vedere garantarea libertăţii de exprimare prin art. 10 al Convenţiei europene.
în acest sens, este de reţinut că în jurisprudenţa sa constantă Curtea europeană a subliniat caracterul subsidiar al mecanismului de protecţie a drepturilor omului instituit prin Convenţie, în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. în definitiv, Convenţia „încredinţează”, în primul rând, fiecărui stat contractant grija de a asigura punerea în valoare şi protejarea drepturilor şi libertăţilor pe care ea le consacră. La rândul ei, Curtea contribuie la asigurarea protejării acestor valori, pe cale contencioasă, dar după epuizarea căilor interne de atac.
După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, subsidiaritatea mecanismului de control european presupune libertatea pentru autorităţile naţionale de a alege măsurile pe care ele le consideră apropriate în domeniile reglementate de Convenţie. Un asemenea principiu se justifică prin aceea că acestea, a priori sunt mai bine plasate pentru a aprecia situaţia dedusă, în primul rând judecăţii lor. Curtea europeană are a statua numai ca ultim organ de control al modului în care exigenţele Convenţiei sunt respectate pe plan naţional, ea nu are a se substitui autorităţilor naţionale în a aprecia care este cea mai bună politică în materie. „în definitiv, obiectivul Convenţiei nu este de a se suprapune sistemelor naţionale de drept, ci de a înlătura eventualele situaţii în care obiectivele Convenţiei nu sunt atinse.”
10. Din acest punct de vedere instanţa naţională - Curtea de Apel Bucureşti - a statuat în hotărârea sa, la fel cum a făcut-o în atâtea rânduri şi jurisdicţia europeană, că libertatea de expresie consacrată de art. 10 al Convenţiei constituie unul din elementele fundamentale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile care asigură progresul acesteia. Libertatea presei, ca o componentă esenţială a libertăţii de exprimare, dă posibilitatea opiniei publice să cunoască şi să judece ideile şi atitudinile oamenilor politici.
Instanţa naţională reţine că, uneori, depăşirea limitelor libertăţii de expresie în sfera disputelor politice poate fi sancţionată de opinia publică, iar, în cazul ziariştilor, şi prin norme deontologice. De aceea, ea ajunge la concluzia că dispoziţiile art. 238 C. pen. nu sunt aplicabile în privinţa celor doi jurnalişti, deoarece, prin intervenţia autorităţii statale sesizată din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de ofensă adusă autorităţii, s-a produs o imixtiune a acesteia în exercitarea libertăţii de exprimare prin presă, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, normă pe care instanţa naţională o consideră în mod judicios, pe temeiul art. 20 alin. 2 din Constituţie, ca fiind „o normă cu caracter intern”. Altfel spus, instanţa naţională, pe de o parte, a constatat că, în privinţa ziariştilor, norma restrictivă cuprinsă în art. 238 C. pen. este înlăturată în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Constituţie, potrivit cu care, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale. Aşadar, în caz de conflict între un tratat internaţional în materia drepturilor omului - în speţă Convenţia europeană-şi o lege internă-în speţă art. 238 C. pen. român - prevalează dispoziţiile cuprinse în tratatul internaţional, cu consecinţa înlăturării aplicării legii interne contrară acestora.
Pe de altă parte, instanţa română a avut în vedere şi norma cuprinsă în art. 11 alin. 2 din Constituţie, potrivit cu care tratatele internaţionale ratificate de Parlamentul României, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Aşadar, Convenţia europeană, ca tratat internaţionale ratificat de Parlament, face parte din dreptul intern şi, mai ales, are aplicabilitate directă, fără a mai fi nevoie de elaborarea altor reglementări care să-i confere acest caracter. Printr-o corectă interpretare şi aplicare a normelor constituţionale, Curtea de Apel Bucureşti a dat eficienţă juridică directă dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului, înlăturând aplicarea unor prevederi contrare, respectiv art. 238 C. pen., existente în legislaţia naţională.
Prin acesta, ziariştii în cauză nu au mai putut proba în speţă, calitatea de victimă impusă de art. 34 din Convenţie pentru a putea pretinde examinarea de către jurisdicţia europeană, a cererii lor, care a fost declarată inadmisibilă.
Trebuie subliniat că, prin sentinţa adoptată, instanţa de contencios european a socotit că soluţia instanţei naţionale, în cauza dedusă examinării ei, are valoare de principiu.
Dar, aceasta nu este de natură să înlăture posibilitatea juridică pentru un ziarist sau pentru orice altă persoană cu privire la care o instanţă naţională ar face aplicarea dispoziţiilor art. 238 C. pen., de a se adresa Curţii europene, pentru ca aceasta să examineze compatibilitatea dispoziţiilor acestui text cu cele ale art. 10 din Convenţie, ce garantează una dintre libertăţile esenţiale care trebuie să fie asigurată într-o societate democratică, anume libertatea de exprimare.
| ← Anghelescu contra României - Dreptul la un proces echitabil.... | Demetriu contra României - Plângere individuală a unui... → |
|---|
