Perkins şi R. contra Regatul Unit şi Beck, Copp şi Bazeley contra Regatul Unit - Dreptul la respectarea vieţii private.
| Comentarii |
|
Dreptul la respectarea vieţii private. Homosexualitate. Militari cercetaţi şi trecuţi în rezervă. Ingerinţă. Absenţa necesităţii într-o societate democratică. Violarea art. 8 din Convenţie
Potrivit jurisprudenţei europene în materie, cercetarea membrilor armatei pentru a se stabili dacă sunt homosexuali, urmată de trecerea lor în rezervă pentru acest motiv, reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, care nu este necesară într-o societate democratică.
în consecinţă, art. 8 (“Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale”) din Convenţia europeană a drepturilor omului a fost violat.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a IV-a - cameră,
Hotărârile din 22 octombrie 2002, Cauzele Perkins şi R. c. Regatul Unit şi Beck, Copp şi Bazeley c. Regatul Unit)
I. SITUAŢIA DE FAPT
Reclamanţii Terence Perkins, R., John Beck, Howard Copp şi Kevin Bazeley, resortisanţi britanici, 1 femeie şi 4 bărbaţi, activează în cadrul armatei. în urma descoperirii homosexualităţii lor, ei sunt investigaţi de serviciul militar special, apoi sunt îndepărtaţi din armată, pentru acest motiv. Căile de atac în justiţie utilizate de reclamanţi eşuează.
II. PROCEDURA ÎN FATA ORGANELOR DE LA STRASBOURG
La 13 iulie 1998 şi 15 septembrie 1998, reclamanţii Terence Perkins şi R. sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului cu câte o plângere individuală împotriva Regatului Unit, susţinând violarea art. 8 (“Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale”), singur şi împreună cu art. 14 (“Interzicerea discriminării”) din Convenţia europeană a drepturilor omului, care sunt înregistrate sub nr. 43208/98 si 44875/98. La 1 noiembrie 1998,
în temeiul dispoziţiilor tranzitorii din Protocolul nr. 11 la Convenţie, cauzele sunt transmise Curţii Europene a Drepturilor Omului.
La 11,12 şi 11 ianuarie 1999, reclamanţii John Beck, Howard Copp şi Kevin Bazeley sesizează Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu câte o plângere individuală împotriva Regatului Unit, susţinând violarea art. 3 (“Interzicerea torturii”), art. 8 şi art. 10 (“Libertatea de exprimare”), singure şi împreună cu art. 14, precum şi a art. 13 (“Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului, care sunt înregistrate sub nr. 48535/99,48536/99 şi 48537/99.
Cauzele sunt atribuite Secţiei a lll-a, în cadrul căreia se constituie camerele competente cu judecarea admisibilităţii şi a fondului în primă instanţă. La 23 februarie 1999 şi la 5 octombrie 1999, camerele decid conexarea primelor două cauze, respectiv a ultimelor trei cauze. Preşedintele secţiei
admite cererea celui de-al doilea reclamant de păstrare a anonimatului.
Prin două Decizii din 5 septembrie 2000, plângerile sunt declarate admisibile.
La 1 noiembrie 2001, în urma reorganizării secţiilor Curţii, cele două cauze sunt atribuite Secţiei a IV-a, în cadrul căreia se constituie camerele competente cu judecarea fondului în primă instanţă. Deliberările camerelor asupra fondului în primă instanţă au loc în şedinţele din camera de consiliu din 1 octombrie 2002, când sunt adoptate cele două hotărâri. Acestea sunt notificate în scris la 22 octombrie 2002 şi sunt susceptibile de a fi atacate cu cererea de retrimitere în faţa Marii Camere, în termen de 3 luni de la notificare.
III. MOTIVAREA ÎN DREPT SI DISPOZITIVUL HOTĂRÂRILOR CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
1. Chestiunea pretinsei violări a art. 8 (“Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale”), singur şi împreună cu art 14 (“Interzicerea discriminării”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
Curtea aminteşte că în jurisprudenţă sa în această materie, tot în cauze împotriva Regatului Unit>, a reţinut că investigarea orientării sexuale a reclamanţilor, precum şi îndepărtarea lor din armată, pe motivul homosexualităţii lor, aplicând politica strictă a Ministerului Apărării împotriva prezenţei homosexualilor în forţele armate, constituie o ingerinţă directă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private, care nu poate fi justificată potrivit par. 2 din art. 8 ca fiind “necesară într-o societate democratică”, astfel încât a statuat în sensul existenţei violării art. 8 din Convenţie.
Curtea mai aminteşte că, în respectivele cauze, a considerat că plângerile reclamanţilor sub aspectul art. 14 din Convenţie, în sensul că ar fi fost discriminaţi în baza orientării lor sexuale, din cauza existenţei şi aplicării politicii Ministerului Apărării, reprezintă în fapt aceeaşi plângere, văzută însă dintr-un unghi diferit, şi pe care Curtea a analizat-o deja pe terenul art. 8.
în prezentele cauze, Curtea consideră că nu există nici o diferenţă materială cu acelea deja soluţionate.
în consecinţă, Curtea statuează că în prezentele cauze a existat o violare a art. 8 din Convenţie, în cazul fiecărui reclamant. De asemenea, Curtea nu consideră că plângerile reclamanţilor pe terenul art.
14 combinat cu art. 8 din Convenţie dau naştere la un rezultat distinct.
2. Chestiunea pretinsei violări a art. 3 (“Interzicerea torturii”), singur şi împreună cu art 14 (“Interzicerea discriminării”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
Curtea aminteşte că în jurisprudenţă sa nu a reţinut violarea art. 3, singur sau împreună cu art. 14 din Convenţie, considerând că, deşi politica Ministerului Apărării, împreună cu investigaţia şi cu îndepărtarea din armată, au fost, indubitabil, chinuitoare şi umilitoare pentru reclamanţi, tratamentul nu a atins, în împrejurările cauzei, nivelul minimal de gravitate pentru a face ca art. 3 din Convenţie să fie aplicabil.
în cea de-a doua cauză (deoarece numai ultimii trei reclamanţi au invocat aceste texte convenţionale), Curtea consideră că nu există nici o diferenţă materială cu soluţia deja afirmată jurisprudenţial. In consecinţă, Curtea statuează că în a doua cauză nu a existat o violare a art. 3 din Convenţie, singur sau împreună cu art. 14 din Convenţie.
3. Chestiunea pretinsei violări a art. 10 (“Libertatea de exprimare”), singur şi împreună cu art. 14 (“Interzicerea discriminării”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
Curtea aminteşte că în jurisprudenţă sa a considerat că nu este necesar să se examineze plângerea pe terenul art. 10, singur sau împreună cu art. 14 din Convenţie. Ea nu a statuat dacă politica Ministerului Apărării poate constitui o ingerinţă în libertatea de exprimare. Cu toate acestea, Curtea a notat că singurul motiv pentru anchetă şi trecerea în rezervă a fost orientarea sexuală a reclamantului, care este o manifestare esenţial privată a personalităţii umane, şi a considerat că elementul referitor la libertatea de exprimare, în cauză, este subsidiar dreptului reclamantului la respectarea vieţii private, care a fost invocat în mod principal în cauză.
în cea de-a doua cauză (deoarece numai ultimii trei reclamanţi au invocat aceste texte convenţionale), Curtea consideră că nu există nici o diferenţă materială cu soluţia deja afirmată jurisprudenţial. în consecinţă, Curtea concluzionează că în a doua cauză nu este necesar să examineze plângerile reclamanţilor pe terenul art. 10 din Convenţie, singur sau împreună cu art. 14 din Convenţie.
4. Chestiunea pretinsei violări a art 13 (“Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
în jurisprudenţă sa, analizând remediile interne disponibile reclamanţilor, inclusiv procedurile judiciare, Curtea a reţinut că aceştia nu au dispus de un remediu efectiv privind violarea dreptului la respectarea vieţii lor private, garantat de art. 8 din Convenţie, şi, prin urmare, că art. 13 din Convenţie a fost violat.
în cea de-a doua cauză (deoarece numai ultimii trei reclamanţi au invocat acest text convenţional), Curtea consideră că nu există nici o diferenţă materială cu soluţia deja afirmată jurisprudenţial. In consecinţă, Curtea concluzionează că în a doua cauză a existat o violare a art. 13 din Convenţie, împreună cu art. 8, deoarece reclamanţii nu au avut un remediu efectiv în legătură cu violarea dreptului la respectarea vieţii private.
5. Chestiunea aplicării art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
Curtea statuează asupra cererilor reclamanţilor privind prejudiciul material, prejudiciul moral şi cheltuielile de procedură.
6. Dispozitivul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate:
a. în Cauza Perkins şi R.: 1. statuează că a existat o violare a art. 8 din Convenţie; 2. statuează că nu se pune nici o chestiune distinctă pe terenul art. 14 împreună cu art. 8 din Convenţie; 3. statuează:
a. că statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în 3 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, următoarele sume, convertite în lire sterline la data plăţii: i. 30.300 euro pentru prejudiciul moral; ii. 3.400 euro pentru cheltuieli de procedură; b. că o dobândă simplă la un nivel egal cu nivelul împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene plus cu trei puncte procentuale trebuie
plătită de la expirarea respectivelor 3 luni şi până la plată; 4. statuează: a. că statul pârât trebuie să plătească celui de-al doilea reclamant, în 3 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, următoarele sume, convertite în lire sterline la data plăţii: i. 30.300 euro pentru prejudiciul moral; ii. 43.000 euro pentru prejudiciul material; iii. 3.400 euro pentru cheltuieli din procedurile relative la Convenţie; b. că o dobândă simplă la un nivel egal cu nivelul împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene plus cu trei puncte procentuale trebuie plătită de la expirarea respectivelor 3 luni şi până la plată; 5. respinge restul cererii reclamanţilor de satisfacţie echitabilă;
b. în Cauza Beck, Copp şi Bazeley. 1. statuează că a existat o violare a art. 8 din Convenţie; 2. statuează că nu se pune nici o chestiune distinctă pe terenul art. 14 împreună cu art. 8 din Convenţie; 3. statuează că nu a existat nici o violare a art. 3 din Convenţie, privit singur sau împreună cu art. 14; 4. statuează că nu este necesar să se examineze plângerile reclamanţilor pe terenul art. 10 din Convenţie, privit singur sau împreună cu art. 14; 5. statuează ca a existat o violare a art. 13 din Convenţie; 6. statuează: a. că statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în 3 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, următoarele sume, convertite în lire sterline la data plăţii: i. 30.300 euro pentru prejudiciul moral; ii. 131.400 euro pentru prejudiciul material; iii. 783 euro pentru cheltuielile privind procedurile interne; iv. 5.600 euro pentru cheltuieli din procedurile relative la Convenţie; b. că o dobândă simplă la un nivel egal cu nivelul împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene plus cu trei puncte procentuale trebuie plătită de la expirarea respectivelor 3 luni şi până la plată; 7. statuează: a. că statul pârât trebuie să plătească celui de-al doilea reclamant, în 3 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, următoarele sume, convertite în lire sterline la data plăţii: i. 30.300 euro pentru prejudiciul moral; ii. 87.300 euro pentru prejudiciul material; iii. 1.444 euro pentru cheltuielile privind procedurile interne; iv. 6.100 euro pentru cheltuieli din procedurile relative la Convenţie; b. că o dobândă simplă la un nivel egal cu nivelul împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene plus cu trei puncte procentuale trebuie plătită de la expirarea respectivelor 3 luni şi până la plată; 8. statuează: a. că statul pârât trebuie să plătească celui de-al treilea reclamant, în 3 luni de la data când
hotărârea va deveni definitivă, următoarele sume, convertite în lire sterline la data plăţii: i. 30.300 euro pentru prejudiciul moral; ii. 145.100 euro pentru prejudiciul material; iii. 1.632 euro pentru cheltuielile privind procedurile interne; iv. 7.000 euro pentru cheltuieli din procedurile relative la Convenţie; b. că
o dobândă simplă la un nivel egal cu nivelul împrumutului marginal al Băncii Centrale Europene plus cu trei puncte procentuale trebuie plătită de la expirarea respectivelor 3 luni şi până la plată; 9. respinge restul cererii reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.
COMENTARIU
1. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, relaţiile sexuale, inclusiv cele homosexuale, intră în sfera vieţii private a individului, sunt acoperite de aceasta. Prin urmare, în această materie, art. 8 din Convenţie este aplicabil, fiind vorba de dreptul la respectarea vieţii private.
Existenţa şi aplicarea unei politici oficiale de anchetare şi îndepărtare sistematică din armată a persoanelor homosexuale reprezintă o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, consacrat de art. 8 par. 1 din Convenţie.
Par. 2 din art. 8 permite ingerinţe în exercitarea acestui drept, cu o triplă condiţionare: ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică. Cele trei condiţii sunt cumulative, neîndeplinirea uneia singure, oricare ar fi, ducând la existenţa unei violări a dreptului înscris în art. 8.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa necesităţii măsurii într-o societate democratică.
2. Art. 14 din Convenţie interzice discriminarea, el neavând o existenţă independentă (discriminarea trebuie să privească un drept consacrat de Convenţie), dar dispunând de autonomie (este posibilă numai violarea art. 14, raportat la un alt text, fără violarea separată a dreptului consacrat de respectivul articol).
în prezentele cauze, Curtea reţine că invocarea art. 8 împreună cu art. 14 nu reprezintă în realitate un capăt de cerere distinct de acela pe terenul art. 8 luat izolat.
3. Relele tratamente sunt interzise de art. 3 din Convenţie. Acesta conţine trei forme de rele tratamente: pedepsele sau tratamentele degradante, pedepsele sau tratamentele inumane şi tortura. Ele sunt ierarhizate, în această ordine, de la cea mai uşoară formă până la cea mai gravă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru a putea fi vorba de un tratament prohibit de art. 3 din Convenţie, deci pentru a intra în câmpul de aplicare a acestuia, este necesar ca tratamentul să atingă un minimum de intensitate, fără depăşirea acestui prag minim nepunându-se nici o problemă pe terenul art. 3 din Convenţie.
în prezentele cauze, instanţa europeană a apreciat că, în raport cu toate împrejurările cauzei, nivelul de gravitate a tratamentului (chiar dacă acesta a fost umilitor) nu a atins pragul minim pentru a face aplicabil art. 3 din Convenţie şi, prin urmare, dreptul consacrat de el (singur sau şi cu raportare la interdicţia discriminării) nu a fost violat.
4. Cu referire la situaţia din acest gen de cauze, Curtea a apreciat că dreptul la libertatea de exprimare reprezintă o chestiune subsidiară în raport cu dreptul la respectarea vieţii private, care constituie capătul principal de cerere. Având în vedere soluţia reţinută, privind existenţa violării art. 8, jurisdicţia de la Strasbourg nu a considerat necesar să analizeze şi problema pretinsei violări a art. 10, singur sau împreună cu art. 14.
5. Dreptul la o cale efectivă de atac, înscris în art. 13 din Convenţie nu este independent, dar este autonom (situaţie similară celei în care se află art. 14).
în prezentele cauze, Curtea Europeană a reţinut că nu există în dreptul naţional vreo cale efectivă de atac împotriva pretinsei violări a art. 8, astfel încât art. 13 din Convenţie, raportat la art. 8, a fost violat.
6. Prezentele două hotărâri se înscriu în soluţiile jurisprudenţiale constante ale instanţei de contencios european privind anchetarea şi trecerea în rezervă a militarilor britanici homosexuali. De altfel, se observă că jurisdicţia de la Strasbourg, pentru fiecare capăt de cerere în parte, reţinând identitatea situaţiei de fapt, nu a făcut decât să trimită la motivările cuprinse în soluţiile anterioare, fără alte dezvoltări.
362 Dreptul la respectarea vieţii private. Persoane suspectate de poliţie de săvârşirea unor infracţiuni grave. Instalarea de microfoane în locuinţă; ingerinţă; absenţa prevederii în lege; violarea art. 8 din Convenţie. Obţinerea listei posturilor telefonice cu care au avut loc convorbiri; ingerinţă; prevederea în lege; scopul legitim; necesitatea într-o societate democratică; absenţa violării art. 8 din Convenţie. înregistrarea discuţiilor în sediul poliţiei, fără ştirea arestatului; ingerinţă; absenţa prevederii în lege; violarea art. 8 din Convenţie. Dreptul la un proces echitabil. Contradictorialitate şi egalitatea armelor; probe ia care apărarea nu a avut acces; interesul public; absenţa violării art. 6 par. 1 din Convenţie. Utilizarea unor probe obţinute în mod ilegal; existenţa şi a altor probe; absenţa violării art. 6 par. 1 din Convenţie. Dreptul la o cale efectivă de atac. Absenţa competenţei instanţelor judecătoreşti; absenţa independenţei altor autorităţi care analizează plângerea; violarea art. 13 din Convenţie
Dreptul la respectarea vieţii private este aplicabil în cazul înregistrării secrete a conversaţiilor purtate la domiciliu sau la sediul poliţiei. Acest drept, împreună cu dreptul la respectarea corespondenţei, vizează nu numai ascultarea şi înregistrarea secrete ale conţinutului unei convorbiri telefonice, dar şi simpla obţinere de poliţie a informaţiilor referitoare la numerele de telefon cu care s-au purtat convorbiri de la un anumit post.
Neîndeplinirea cerinţelor convenţionale referitoare la calitatea dreptului intern face ca ingerinţele în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private să nu fie prevăzute de lege, deci să existe violări ale art. 8 din Convenţie sub acest aspect. Dimpotrivă, în cazul listării convorbirilor telefonice, condiţiile convenţionalităţii sunt îndeplinite, măsura fiind prevăzută de lege, urmărind apărarea ordinii publice, prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor altora şi fiind necesară într-o societate democratică, fiind inclusiv proporţională scopurilor legitime urmărite.
Necomunicarea către apărare a unor probe utilizate de acuzare în faţa judecătorului, ca urmare a necesităţii apărării unor interese publice, atunci când apărarea a cunoscut faptul utilizării lor, a avut posibilitatea să le conteste şi ele nu au reprezentat unicul temei al condamnării, reprezintă o ingerinţă proporţională în drepturile apărării, care nu încalcă principiile contradictorialităţii şi egalităţii armelor, neexistând o violare a dreptului la un proces echitabil.
Utilizarea ca probe a înregistrărilor obţinute cu violarea art. 8 din Convenţie, ca urmare a faptului că dreptul intern care prevedea ingerinţa nu satisfăcea cerinţele convenţionale calitative, dar fără ca ilegalitatea să fie de natură penală în dreptul intern, unită cu faptul că respectivele probe nu au fost singurele care au fundamentat
condamnarea, precum şi cu posibilitatea acuzatului de a contesta autenticitatea şi utilizarea lor, nu încalcă dreptul la un proces echitabil.
Utilizarea unor mostre de voce, fără ca declaraţiile făcute să fie incriminatoare, pentru expertize criminalistice (precum a mostrelor de sânge sau pâr) nu încalcă dreptul acuzatului de a nu se auto-incrimina, care nu este aplicabil în asemenea cazuri.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a lll-a - cameră, Hotărârea din 25 septembrie 2001, Cauza P.G. şi J.H. c. Regatul Unit)
I. SITUAŢIA DE FAPT
în urma unor informaţii privind săvârşirea iminentă a unor infracţiuni grave, poliţia instalează la domiciliul unui suspect (B.) un microfon pentru ascultarea şi înregistrarea discuţiilor, autorizarea fiind dată, potrivit unei instrucţiuni a Ministerului de Interne, de ofiţerul de poliţie competent. De asemenea, poliţia solicită şi obţine, de la compania de telefoane, lista posturilor telefonice cu care s-au purtat convorbiri de la telefonul acestuia.
Reclamanţii P.G. şi J.H., resortisanţi britanici, împreună cu B., sunt arestaţi, dar refuză să dea declaraţii. în celulele lor sunt instalate de poliţie dispozitive de ascultare, iar înregistrările audio sunt folosite pentru expertizarea vocii în raport cu înregistrările făcute din apartamentul lui B. Reclamanţii şi B. sunt trimişi în judecată, iar aceştia contestă în faţa judecătorului, înaintea începerii procesului în faţa juraţilor, admisibilitatea utilizării ca probe a înregistrărilor audio, pretinzând că sunt efectuate în mod nelegal. Prin hotărârea judecătorului, unele părţi ale raportului întocmit de detectivul poliţiei care s-a ocupat de înregistrări sunt ţinute secrete faţă de inculpaţi şi avocaţii săi. De asemenea, în cadrul audierilor referitoare la această chestiune, respectivul detectiv refuză să răspundă la anumite întrebări, invocând interesul public, astfel încât el este audiat numai de judecător, în camera de consiliu, fără prezenţa inculpaţilor sau a avocaţilor lor, punându-i-se întrebările cerute de apărare. Inculpaţii sunt condamnaţi pe baza întregului probatoriu administrat.
II. PROCEDURA ÎN FATA ORGANELOR DE LA STRASBOURG
La 7 mai 1997, reclamanţii P.G. şi J.H. sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului cu o plângere individuală împotriva Regatului Unit,
susţinând violarea art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”), art. 8 (“Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale”) şi art. 13 (“Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului, care este înregistrată sub nr. 44787/98.
La 1 noiembrie 1998, în temeiul dispoziţiilor tranzitorii din Protocolul nr. 11 la Convenţie, cauza este transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde este atribuită Secţiei a lll-a, în cadrul căreia se constituie camera competentă cu judecarea admisibilităţii şi a fondului în primă instanţă. Preşedintele camerei admite cererea reclamanţilor de păstrare a anonimatului.
Prin Decizia din 24 octombrie 2000, plângerea este declarată admisibilă.
Deliberările camerei asupra fondului în primă instanţă au loc în şedinţele din camera de consiliu din 24 octombrie 2000 şi 4 septembrie 2001, hotărârea fiind adoptată la data ultimei deliberări. Ea este notificată în scris la 25 septembrie 2001 şi devine definitivă la 25 decembrie 2001.
III. MOTIVAREA ÎN DREPT, DISPOZITIVUL SI OPINIA SEPARATĂ LA HOTĂRÂREA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
1. Chestiunea pretinselor violări ale art. 8 (“Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
a. Utilizarea dispozitivului ascuns de ascultare în apartamentul lui B.
Curtea notează că nu există nici o dispută asupra faptului că supravegherea organizată de poliţie în apartamentul lui B. reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private. Cât priveşte conformitatea cu cerinţele art. 8 parag. 2 -în sensul ca ingerinţa să fie prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică pentru unul sau mai multe dintre scopurile specifice -, Guvernul
recunoaşte că ingerinţa nu era prescrisă de lege la momentul faptelor, deoarece nu exista nici un sistem normativ care să reglementeze utilizarea dispozitivelor ascunse de ascultare, iar instrucţiunile Ministerului de Interne nu au nici forţă obligatorie, nici nu sunt accesibile direct publicului.
întrucât nu există nici o lege internă reglementând utilizarea dispozitivelor ascunse de ascultare la data faptelor, ingerinţa în acest caz nu a fost prevăzută de lege, aşa cum cere art. 8 par. 2 din Convenţie, care a fost violat. în lumina acestei concluzii, Curtea nu trebuie să mai determine dacă ingerinţa a fost, în acelaşi timp, necesară într-o societate democratică pentru unul din scopurile enumerate în par. 2 al art. 8.
b. Informaţiile obţinute despre utilizarea telefonului lui B.
Nu există nici o controversă asupra faptului că obţinerea, de poliţie, a informaţiilor privind numerele cu care s-au purtat convorbiri de la telefonul din apartamentul lui B. reprezintă o ingerinţă în viaţa privată sau corespondenţă (în sensul comunicaţiilor telefonice). Curtea notează totuşi că listarea - care nu încalcă perse art. 8 dacă, spre exemplu, este făcută de compania de telefoane pentru calcularea plăţilor - trebuie distinsă, prin însăşi natura ei, de interceptarea comunicaţiilor, care poate fi indezirabilă şi nelegitimă într-o societate democratică, cu excepţia cazurilor în care este justificată. în prezenta cauză, Curtea analizează dacă ingerinţa este justificată potrivit art. 8 parag. 2, în special dacă s-a realizat potrivit legii şi dacă este necesară într-o societate democratică pentru unul sau mai multe scopuri enumerate în acest paragraf.
Sub aspectul prevederii în lege, această cerinţă reclamă în primul rând ca măsura să aibă o bază în dreptul intern; în al doilea rând, este vorba şi de calitatea legii în chestiune, care trebuie să fie accesibilă persoanei interesate, care trebuie să fie capabilă să-i prevadă consecinţele, şi să fie conformă cu statul de drept. Ambele părţi sunt de acord că măsura se bazează pe un act normativ, prima cerinţă fiind îndeplinită. Cât priveşte criteriul calităţii legii, în acest context el are în vedere în mod esenţial considerente de previzibilitate şi lipsă de
arbitrariu. Aceste cerinţe depind într-o anumită măsură şi de natura şi întinderea ingerinţei în cauză, în prezentul dosar informaţiile obţinute privind numai numerele de telefon cu care s-a vorbit de la telefonul din apartamentul lui B., neincluzând nici o informaţie referitoare la conţinutul convorbirilor sau la persoanele care au dat sau primit respectivele apeluri, astfel încât datele obţinute şi utilizarea care li se putea da erau foarte limitate. Deşi nu rezultă că ar exista vreo normă specifică vizând stocarea şi distrugerea unor asemenea informaţii, Curtea nu este convinsă că absenţa unor asemenea norme formale detaliate prezintă vreun risc de arbitrariu sau utilizare incorectă. De asemenea, nu rezultă vreo lipsă de previzibilitate. Comunicarea informaţiilor către poliţie este permisă potrivit cadrului legal, fiind necesară pentru depistarea şi prevenirea infracţiunilor, iar materialul obţinut a fost utilizat prin corelare cu alte probe. Nu rezultă că reclamanţii nu aveau posibilitatea de a şti în ce împrejurări şi condiţii autorităţile pot lua asemenea măsuri. Curtea concluzionează că măsura în chestiune este prevăzută de lege.
Cât priveşte necesitatea într-o societate democratică, jurisdicţia europeană reţine că reclamanţii nu argumentează că măsura nu ar fi justificată, cum susţine Guvernul, pentru protecţia ordinii publice, prevenirea infracţiunilor şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Informaţiile au fost obţinute şi utilizate în contextul unei investigaţii şi al unui proces privind o presupusă conspiraţie de săvârşire a unui jaf armat. Nici o problemă de proporţionalitate nu a fost identificată. Prin urmare, măsura este justificată potrivit art. 8 par. 2 ca fiind necesară într-o societate democratică pentru scopurile anterior indicate.
Curtea concluzionează că nu a existat nici o violare a art. 8 sub aspectul plângerilor reclamanţilor cu privire la lista telefonică.
c. Utilizarea dispozitivelor de ascultare în sediul poliţiei
c.1. Existenţa unei ingerinţe în viaţa privată
Viaţa privată este un termen general, care nu este susceptibil de o definiţie exhaustivă. Curtea a reţinut deja că elemente precum identificarea după
sex, nume şi orientare sexuală şi viaţa sexuală sunt elemente importante ale sferei personale protejate de art. 8 din Convenţie. Art. 8 protejează de asemenea dreptul la identitate şi dezvoltare personală şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane şi cu lumea exterioară. El poate include activităţi de natură profesională sau de afaceri. Există de aceea o zonă de interacţiune a unei persoane cu alţii, chiar într-un context public, care poate fi inclusă în noţiunea de viaţă privată.
Există un număr de elemente relevante pentru a considera dacă este avută în vedere viaţa privată a unei persoane prin măsuri produse în afara domiciliului persoanei sau a unor împrejurări personale. Dacă sunt situaţii în care persoanele, în cunoştinţă de cauză ori în mod intenţionat, se implică în activităţi care pot fi înregistrate sau prezentate într-un mod public, aşteptările rezonabile ale unei persoane privind caracterul privat pot fi un factor semnificativ, chiar dacă nu în mod necesar concludent. O persoană care circulă pe stradă este, inevitabil, vizibilă publicului care este prezent. Monitorizarea prin mijloace tehnice a aceleiaşi scene publice (spre exemplu, un paznic dispunând de un circuit închis de televiziune) are un caracter similar. Consideraţiile privind viaţa privată pot să apară totuşi atunci când se realizează înregistrări sistematice sau permanente cu asemenea material din domeniul public, de aceea dosarele întocmite de serviciile de securitate despre un particular sunt vizate de art. 8, chiar dacă informaţiile nu au fost adunate prin mijloace neregulate sau secrete. în acest context, Curtea se referă la Convenţia Consiliului Europei din 1981 privind protecţia persoanelor faţă de tratamentul automatizat al datelor. în cazul fotografiilor, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a analizat, pentru a delimita protecţia oferită de art. 8 împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, dacă efectuarea de fotografii reprezintă o intruziune în viaţa privată, dacă fotografiile sunt legate de viaţa privată sau de incidente publice şi dacă materialul obţinut
este destinat unei utilizări limitate sau pus la dispoziţia publicului în general; dacă fotografiile au fost făcute la o demonstraţie publică într-un loc public şi reţinute de poliţie în dosar, Comisia nu a constatat vreo ingerinţă în viaţa privată, acordând importanţă faptului că fotografia a fost făcută şi reţinută ca probă a demonstraţiei şi nu s-a efectuat nici o acţiune de identificare a persoanelor fotografiate cu respectiva ocazie pe calea procesării datelor. Jurisprudenţă Curţii, în numeroase ocazii, a reţinut că ascultarea secretă a convorbirilor telefonice intră în domeniul art. 8 sub două aspecte garantate, şi anume respectarea vieţii private şi a corespondenţei. Deşi în general este vorba de înregistrări făcute în scopul utilizării conţinutului conversaţiei, Curtea nu este convinsă că înregistrările făcute pentru utilizarea unei mostre de voce poate fi privită ca fiind exterioară protecţiei acordate de art. 8.
Astfel, în cauză s-a efectuat o înregistrare permanentă a vocii unei persoane, care a fost supusă unui proces direct de analiză pentru identificarea persoanei în contextul altor date personale. Chiar dacă este adevărat că atunci când au fost puşi sub acuzare reclamanţii au răspuns la întrebări formale într-un loc unde poliţiştii îi ascultau, imprimarea şi analizarea vocilor lor cu această ocazie poate fi privită ca privind procesarea datelor cu caracter personal despre reclamanţi. Curtea concluzionează că înregistrarea vocilor reclamanţilor atunci când au fost puşi sub acuzare şi când se aflau în arestul poliţiei reprezintă o ingerinţă în dreptul lor la respectarea vieţii private în sensul art. 8 par. 1 din Convenţie.
c.2. Conformitatea cu cerinţele art 8 par. 2
Curtea examinează mai întâi dacă ingerinţa este în conformitate cu legea, ceea ce înseamnă, cum s-a arătat, două criterii, existenţa unei baze legale în dreptul intern şi calitatea legii în cauză, în vederea prevenirii arbitrariului.
Curtea aminteşte că Guvernul consideră că baza legală este reprezentată de puterile generale ale poliţiei de a căuta şi strânge probe. Dacă este posibil
să se acorde puteri implicite poliţiei pentru a colecta şi stoca probe strânse în cursul unei investigaţii, este nevoie de o normă expresă pentru măsuri care reprezintă o ingerinţă, precum percheziţionarea unei locuinţe sau ridicarea de mostre de corp. Curtea a reţinut că lipsa oricărei baze legale exprese pentru interceptarea telefonului şi utilizarea dispozitivelor ascunse de supraveghere în privat nu sunt conforme cerinţei de legalitate. Ea consideră că nu există nici o diferenţă materială atunci când înregistrarea este realizată, fără ştirea sau consimţământul persoanei în cauză, în sediul poliţiei. Principiul că dreptul intern trebuie să asigure protecţie împotriva arbitrariului sau abuzului în utilizarea tehnicii ascunse de supraveghere se aplică şi în această situaţie.
Curtea notează că legea internă actuală conţine dispoziţii privind utilizarea dispozitivelor de supraveghere în sediile poliţiei, dar la data faptelor nu exista un sistem de norme care să reglementeze utilizarea acestora în sediul poliţiei. Ingerinţa nu este prin urmare prevăzută de lege, aşa cum o cere par. 2 din art. 8, existând o violare a acestei dispoziţii. Aşa fiind, nu mai trebuie examinată necesitatea acestei ingerinţe.
2. Chestiunea pretinselor violări ale art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului
a. Nedezvăluirea unor probe în timpul procesului
Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela ca procedurile penale, inclusiv elementele de procedură legate de proces, să fie adversariale şi să existe o egalitate a armelor între apărare şi acuzare. Dreptul la un proces adversarial semnifică, în procesul penal, că acuzării şi apărării trebuie să li se dea posibilitatea să cunoască şi să discute observaţiile depuse şi probele prezentate de cealaltă parte. în plus, art. 6 par. 1 cere ca autorităţile de acuzare să prezinte apărării întregul material probator aflat în posesia lor, fie el în acuzare sau în apărare.
Cu toate acestea, îndreptăţirea de a dispune de probele relevante nu este un drept absolut. în orice procedură penală pot exista interese în concurs,
precum securitatea naţională sau necesitatea de a proteja martorii de riscul represaliilor ori menţinerea secretă a metodelor de investigare ale poliţiei, care pot fi puse în balanţă cu drepturile acuzatului. în anumite cazuri poate fi necesar să nu se prezinte anumite probe către apărare, în scopul de a apăra drepturile fundamentale ale altei persoane ori pentru apărarea unui important interes public. Cu toate acestea, ca un principiu general, numai acele măsuri de restrângere a drepturilor apărării care sunt strict necesare sunt permise potrivit art. 6 par. 1 din Convenţie. Mai mult, în scopul asigurării unui proces echitabil pentru acuzat, orice dificultate cauzată apărării de limitarea drepturilor sale trebuie să fie contrabalansată în mod suficient prin procedurile derulate de autorităţile judiciare.
în cauzele în care apărării nu i s-au pus la dispoziţie probe pentru motive de interes public, nu este totuşi rolul Curţii Europene să verifice dacă această neprezentare a fost strict necesară, deoarece, ca regulă generală, administrarea probelor revine instanţelor naţionale. Rolul Curţii este să verifice dacă procedura aplicată în cauză satisface necesităţile procedurii adversariale şi egalităţii armelor şi include garanţii suficiente pentru protejarea intereselor acuzatului.
în prezenta cauză, acuzarea nu a dezvăluit apărării o parte din raportul privind măsurile de supraveghere întocmit de poliţie, dar apoi l-a prezentat judecătorului. Când poliţistul care a întocmit raportul a refuzat să răspundă, ca martor, la unele întrebări puse de apărare, judecătorul a pus aceste întrebări martorului în sala de consiliu şi a luat o decizie, în sensul nedezvăluirii părţii respective din raport şi a răspunsurilor orale, ca urmare a importanţei interesului public, raportată la beneficiul redus care ar fi pentru apărare.
Curtea este satisfăcută de faptul că apărarea a fost informată şi i s-a permis să formuleze observaţii şi să participe la procesul decizional, atât cât a fost posibil fără să i se aducă la cunoştinţă materialele pe care acuzarea a dorit să le ţină secrete pe motive de interes public. întrebările pe care avocatul acuzării
a dorit să le pună poliţistului martor au fost puse de judecător în camera de consiliu. Curtea mai notează că materialul care nu a fost dezvăluit nu constituie o parte a argumentelor acuzării şi nu a fost prezentat juriului. Faptul că necesitatea dezvăluirii a fost tot timpul sub controlul judecătorului este o importantă garanţie, deoarece rolul acestuia este de a monitoriza pe parcursul procesului caracterul echitabil al acestuia, inclusiv sub aspectul administrării probelor, şi nu s-a sugerat că judecătorul nu ar fi fost independent sau imparţial în sensul art. 6 par. 1.
Curtea nu consideră că ar fi necesar să distingă între necomunicarea probelor orale sau scrise. De asemenea, Curtea notează că reclamantul nu a invocat în apel neprezentarea unor probe şi a admis că judecătorul a acţionat corect în termenii dreptului intern, dar ar fi dorit ca instanţa de apel să verifice din oficiu această chestiune. Curtea reţine că reclamantul ar fi avut posibilitatea să solicite acest lucru şi nu este convinsă că există vreo bază pentru un control automat, în absenţa unei plângeri a reclamantului.
în prezenta cauză, instanţele naţionale au aplicat standarde conforme principiilor procesului echitabil potrivit art. 6 par. 1 din Convenţie. în concluzie, Curtea consideră că, în măsura posibilului, deciziile procedurale au satisfăcut cerinţele procesului adversarial şi egalităţii armelor şi au inclus garanţii adecvate pentru a proteja interesele acuzatului, astfel încât nu a existat nici o violare a art. 6 par. 1 sub acest aspect.
b. Utilizarea în proces ca probe a înregistrărilor obţinute prin dispozitivele ascunse de ascultare Curtea reaminteşte că rolul său, potrivit art. 19 din Convenţie, este să asigure respectarea angajamentelor luate de statele părţi la Convenţie, în special, nu este funcţia sa să cerceteze erorile de fapt sau de drept pretins săvârşite de instanţele naţionale, decât dacă în acest mod se încalcă drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, fără a conţine reguli privind admisibilitatea probelor ca atare, chestiune care este în primul rând reglementată de dreptul naţional. Ca o chestiune de principiu, nu este rolul Curţii să determine dacă
un tip special de probe - spre exemplu, probele obţinute în mod ilegal - este admisibil ori dacă, cu adevărat, reclamantul a fost vinovat ori nu. întrebarea la care trebuie să răspundă este dacă procedura în ansamblul ei, incluzând modul în care au fost obţinute probele, a fost echitabilă. Aceasta implică examinarea pretinselor ilegalităţi şi, atunci când este în discuţie violarea unui alt drept din Convenţie, natura violării constatate.
în jurisprudenţă sa, concluzionând că utilizarea ca probă a unei înregistrări obţinute ilegal nu l-a lipsit pe reclamant de un proces echitabil, Curtea a reţinut că drepturile apărării nu au fost nesocotite, reclamantul având posibilitatea, pe care a utilizat-o, dea contesta autenticitatea înregistrărilor şi de a se opune la utilizarea lor, precum şi de a administra alte probe, respectiva înregistrare nefiind singura probă pe care s-a bazat condamnarea.
Prezenta cauză este similară Cauzei Khan c. Regatul Unit, în care Curtea a reţinut că, deşi a existat o violare a art. 8 ca urmare a faptului că înregistrarea convorbirilor nu era prevăzută de lege, totuşi măsura nu a fost contrară cerinţelor art. 6 par. 1. în prezenta cauză, înregistrarea conversaţiilor nu este ilegală în sensul de a fi contrară dreptului penal naţional, ci caracterul ilegal derivă numai din faptul că nu a existat un act normativ ca bază a ingerinţei în viaţa privată şi, în consecinţă, aceasta nu era prevăzută de lege în sensul art. 8 par. 2.
în plus, înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât şi folosirea ei. Curtea consideră că nu este inechitabil de a se fi lăsat juriului să decidă asupra valorii probante a înregistrării.
Cât priveşte faptul că reclamanţii se plâng de utilizarea mostrelor de voce pentru comparare, care au fost obţinute încălcându-se privilegiul de a nu se auto-incrimina, Curtea consideră că mostrele de voce, care nu includ nici o declaraţie incriminatoare, pot fi privite precum probele de sânge, păr sau alte specimene fizice sau obiective utilizate în analizele de laborator şi cărora privilegiul absenţei auto-incriminării nu le este aplicabil.
OMKOKI
în aceste împrejurări, Curtea consideră că utilizarea în procesul reclamanţilor a materialului înregistrat secret nu se află în conflict cu cerinţele de echitate garantate de art. 6 par. 1 din Convenţie.
3. Chestiunea pretinselor violări ale art. 13 (“Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
Curtea reţine că a constatat violarea drepturilor reclamanţilor la respectarea vieţii private prin faptul că utilizarea dispozitivelor ascunse de ascultare în apartamentul lui B. şi la sediul poliţiei nu era conformă legii. Art. 13 din Convenţie garantează un remediu la nivel naţional pentru aplicarea substanţei drepturilor şi libertăţilor din Convenţie, în formele prevăzute de ordinea juridică internă. Efectul său este de a cere existenţa unui remediu intern permiţând autorităţii naţionale competente atât să analizeze substanţa plângerilor pe terenul Convenţiei, cât şi să acorde remediul adecvat, fără a cere, totuşi, incorporarea Convenţiei.
în prezenta cauză, instanţele naţionale nu au fost competente să remedieze violările, întrucât în analiza chestiunii echităţii probelor în procedurile penale ele nu puteau să cerceteze substanţa plângerilor pe terenul Convenţiei, în sensul că ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private nu a fost prevăzută de lege, şi cu atât mai puţin să acorde vreo reparaţie.
Cât priveşte calea deschisă reclamanţilor, sub aspectul plângerilor pe terenul art. 8, de a se adresa autorităţii poliţieneşti privind plângerile, Curtea relevă, pe de o parte, că nu este clar modul în care aceasta supervizează deciziile şefilor poliţiei, iar, pe de altă parte, că ministrul joacă un rol important în numirea, remunerarea şi eliberarea din funcţie a membrilor acesteia. în consecinţă, Curtea reţine că sistemul investigării plângerilor nu îndeplineşte standardele de independenţă cerute pentru a constitui o protecţie suficientă împotriva abuzului autorităţii şi, prin urmare, pentru a reprezenta un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie, care a fost violat.
4. Chestiunea aplicării art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
Curtea acordă reclamanţilor o indemnizaţie de satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, precum şi cheltuielile de procedură.
5. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului
Pentru aceste motive, Curtea: 1. statuează în unanimitate că a avut loc o violare a art. 8 din Convenţie prin utilizarea unui dispozitiv ascuns de ascultare în apartamentul lui B.; 2. statuează în unanimitate că nu a avut loc o violare a art. 8 din Convenţie prin obţinerea informaţiilor referitoare la utilizarea telefonului din apartamentul lui B.; 3. statuează în unanimitate că a avut loc o violare a art. 8 din Convenţie prin utilizarea unui dispozitiv ascuns de ascultare la sediul poliţiei; 4. statuează în unanimitate că nu a avut loc o violare a art. 6 par. 1 din Convenţie sub aspectul nedezvăluirii unei părţi a raportului către reclamanţi în cadrul procesului sau al audierii ofiţerului de poliţie în absenţa reclamanţilor sau a avocaţilor lor; 5. statuează, cu 6 voturi contra 1, că nu a avut loc o violare a art. 6 par. 1 din Convenţie sub aspectul utilizării în proces a materialelor obţinute prin dispozitivele ascunse de ascultare; 6. statuează în unanimitate că a avut loc o violare a art. 13 din Convenţie cu privire la utilizarea dispozitivelor ascunse de ascultare; 7. statuează în unanimitate a. că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în 3 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă: i. 1.000 lire sterline fiecăruia pentru prejudiciul moral; ii. 12.000 lire sterline pentru cheltuielile de procedură; b. că o dobândă simplă de 7,5% pe an va fi plătită de la expirarea respectivelor 3 luni şi până la data plăţii; 8. respinge în unanimitate restul cererii reclamanţilor pentru satisfacţie echitabilă.
6. Opinia parţial divergentă la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului
într-o opinie parţial divergentă a unui judecător, se consideră că art. 6 par. 1 din Convenţie a fost violat prin modul de utilizare a probelor în procesul penal împotriva reclamanţilor.
COMENTARIU
1. Art. 8 din Convenţia europeană garantează, inter alia, dreptul la respectarea vieţii private. Intră în câmpul de aplicare a dreptului la respectarea vieţii private în primul rând instalarea şi utilizarea unor sisteme secrete de înregistrare a vocii plasate în domiciliu. De asemenea, acelaşi drept este aplicabil atunci când este vorba de înregistrarea, în sediul poliţiei, în mod ascuns, a vocilor persoanelor anchetate şi arestate, în vederea efectuării unei expertize judiciare.
Tot art. 8 garantează, alături de dreptul la respectarea vieţii private, şi dreptul la respectarea corespondenţei, care vizează şi convorbirile telefonice. Sub ambele aspecte, textul este aplicabil nu numai înregistrării convorbirilor telefonice, dar şi într-un caz diferit, acela al utilizării de poliţie a informaţiilor privind numerele de telefon cu care s-au purtat convorbiri telefonice de la un anumit post.
In toate aceste ipoteze, Curtea a considerat că este acoperit domeniul art. 8 din Convenţie, care este aplicabil, iar măsurile în cauză reprezintă o ingerinţă în exercitarea acestor drepturi.
2. Ingerinţe în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private ori a corespondenţei sunt permise numai dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim şi sunt necesare într-o societate democratică. Pentru două din măsuri, şi anume utilizarea dispozitivelor secrete de înregistrare la domiciliu şi în sediul poliţiei, s-a reţinut neconvenţionalitatea ingerinţei ca urmare a faptului că baza normativă internă nu satisfăcea cerinţele europene de calitate, deci măsura nu era prevăzută de lege în sensul Convenţiei. Cum condiţiile sunt cumulative, instanţa de la Strasbourg s-a multumit cu această constatare şi nu a apreciat necesar să verifice şi celelalte două condiţii.
Dimpotrivă, sub aspectul listării apelurilor de la un post telefonic, Curtea a reţinut că toate cele trei cerinţe ale art. 8 par. 2 sunt respectate, inclusiv cât priveşte proporţionalitatea ingerinţei cu scopurile legitime urmărite, care au fost prevenirea criminalităţii, apărarea ordinii publice şi apărarea drepturilor celorlalţi.
3. Dreptul la un proces echitabil presupune, între altele, caracterul contradictoriu al acestuia şi egalitatea armelor între apărare şi acuzare. Pe cale de consecinţă, orice probă pe care o utilizează o parte trebuie, în principiu, să fie cunoscută de cealaltă parte, care trebuie să aibă posibilitatea de a o discuta şi contesta.
Drepturile apărării sub acest aspect pot fi restricţionate de respectarea interesului public. Dacă necomunicarea către apărare a unor probe utilizate de acuzare în faţa judecătorului, ca urmare a necesităţii apărării unor interese publice, a avut loc atunci când apărarea a cunoscut faptul utilizării lor, a avut posibilitatea să le conteste, iar ele nu au reprezentat unicul temei al condamnării, înseamnă că ne aflăm în faţa unei ingerinţe proporţionale în drepturile apărării, care nu încalcă principiile contradictorialităţii şi egalităţii armelor, neexistând o violare a dreptului la un proces echitabil.
4. Utilizarea ca probe a înregistrărilor obţinute cu violarea art. 8 din Convenţie, ca urmare a faptului că dreptul intern care prevedea ingerinţa nu satisfăcea cerinţele convenţionale calitative, dar fără ca ilegalitatea să fie de natură penală în dreptul intern, unită cu faptul că respectivele probe nu au fost singurele care au fundamentat condamnarea, precum şi cu posibilitatea acuzatului de a contesta autenticitatea şi utilizarea lor, nu încalcă, în opinia Curţii de la Strasbourg, dreptul la un proces echitabil.
5. Utilizarea unor mostre de voce, fără ca declaraţiile făcute să fie incriminatoare, pentru expertize criminalistice, precum a mostrelor de sânge sau păr, nu încalcă dreptul acuzatului de a nu se auto-incrimina, care nu este aplicabil în asemenea cazuri.
| ← STJERNA contra FINLANDEI - Refuz de a permite o schimbare de... | Anghelescu contra României - Dreptul la un proces echitabil.... → |
|---|
