Anghelescu contra României - Dreptul la un proces echitabil. Protecţia proprietăţii. Bunuri imobile naţionalizate de statul român în perioada comunistă.
| Comentarii |
|
Hotărâre judecătorească irevocabilă de admitere a acţiunii în revendicare. Recurs în anulare admis pe motivul absenţei competenţei instanţelor judecătoreşti de a statua în asemenea litigii. Absenţa citării succesorului în drepturi al persoanei care câştigase anterior acţiunea în revendicare. Violarea art. 6 parag. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Satisfacţie echitabilă
Având în vedere jurisprudenţa Brumărescu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată, în unanimitate, că privarea reclamantului de bunul său imobil, în urma admiterii unui recurs în anulare şi a statuării Curţii Supreme de Justiţie că instanţele judecătoreşti nu sunt competente în materie, reprezintă: o violare a art. 6 («Dreptul la un proces echitabil») parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ca urmare a absenţei unui proces echitabil, generată de încălcarea principiului securităţii juridice; o violare a art. 6 parag. 1 din Convenţie, ca urmare a refuzării dreptului de acces la o instanţă judecătorească; o violare a art. 1 («Protecţia proprietăţii») din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, întrucât ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului nu respectă principiul proporţionalităţii între interesele generale şi drepturile individuale.
în plus, Curtea constată că art. 6 parag. 1 din Convenţie, tot sub aspectul absenţei procesului echitabil, a fost violat şi ca urmare a faptului că, prin refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a-l cita, reclamantul a fost privat de posibilitatea de a-şi apăra dreptul său în respectiva procedură judiciară, deoarece nu a fost ascultat şi nici nu a avut posibilitatea să se facă ascultat.
în urma constatării violării drepturilor reclamantului, Curtea obligă statul român la plata unei indemnizaţii de satisfacţie echitabilă de 75.322 euro, pentru prejudiciul material, pentru prejudiciul moral şi pentru cheltuielile de judecată.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a Il-a - Cameră, Hotărârea din 9 aprilie 2002, Cauza Anghelescu c. România)
I. SITUAŢIA DE FAPT
1. Circumstanţele cauzei
Mama reclamantului Ştefan Anghelescu, cetăţean român cu domiciliul în Germania, introduce, la 22 aprilie 1994, o acţiune în revendicare a unui imobil naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, format din patru construcţii (trei apartamente într-o primă construcţie, un apartament într-o a doua construcţie şi restul dependinţe) şi terenul aferent. Acţiunea este admisă de judecătorie prin sentinţa din 7 iulie 1994. Apelul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti este respins de Tribunalul Bucureşti la 14 septembrie 1994 ca tardiv. în executarea hotărârii judecătoreşti irevocabile, primarul general al municipiului Bucureşti emite la 11 noiembrie 1994 un act administrativ de restituire, bunul fiind înscris în registrul de publicitate imobiliară şi deschizându-se rol fiscal pe numele mamei reclamantului.
La 2 decembrie 1994, bunul este donat de proprietară fiului său, Ştefan Anghelescu, care efectuează formele de publicitate imobiliară şi de înregistrare fiscală.
împotriva hotărârii judecătoreşti irevocabile, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie declară recurs în anulare, la judecarea acestuia fiind citată numai mama reclamantului. în şedinţa de judecată din 31 mai 1995, atât reprezentantul Ministerului Public, cât şi avocatul mamei reclamantului solicită instanţei amânarea judecăţii şi citarea în cauză a lui Ştefan Anghelescu, dar Curtea Supremă de Justiţie respinge cererea, precizând că dezbaterile asupra fondului vor arăta cine este adevăratul proprietar. Prin decizia din aceeaşi zi, instanţa admite recursul în anulare, anulează hotărârile anterioare şi, pe fond, respinge acţiunea în revendicare, cu motivarea că instanţele judecătoreşti nu sunt competente în cauză. La 31 mai 1995 reclamantul este radiat din rolul fiscal, iar la 24 ianuarie 1996 primarul general al municipiului Bucureşti anulează actul administrativ anterior de restituire, imobilul fiind înscris în registrul de publicitate imobiliară având statul ca proprietar.
La 30 iulie 1995, mama reclamantului decedează.
La 27 septembrie 1996 şi la 15 noiembrie 1996, două apartamente din imobilul în cauză sunt vândute de stat.
O nouă acţiune în revendicare este introdusă de reclamant în anul 1998, fiind admisă prin sentinţa din 26 martie 1998. Primăria Municipiului Bucureşti renunţă la apel, Tribunalul Bucureşti luând act de renunţare prin decizia din 17 martie 1999. Primarul general al municipiului Bucureşti emite, la 25 mai 1998, un act administrativ de restituire a imobilului. Prin procesul-verbal de punere în posesie din 30 iunie 1998, sunt exceptate de la restituire cele două apartamente, vândute între timp de stat. Primăria Municipiului Bucureşti formulează o cerere de revizuire a deciziei din 17 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti, aflată în prezent în curs de judecare.
Reclamantul introduce acţiune în anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare a celor două apartamente. Judecătoria Cluj-Napoca (unde a fost strămutată cauza de Curtea Supremă de Justiţie), prin sentinţa din 5 februarie 1999, admite acţiunea şi anulează contractele de vânzare-cumpărare. Apelul şi recursul declarate de cumpărători sunt respinse de Tribunalul Cluj şi de Curtea de Apel Cluj-Napoca prin deciziile din 26 iulie 1999 şi 9 februarie 2000. în executarea hotărârii judecătoreşti irevocabile, prin procesul-verbal din 7 martie 2000, întocmit de Primăria Municipiului Bucureşti, reclamantul este indicat drept proprietar al celor două apartamente. Decizia Curţii de Apel Cluj-Napoca este atacată cu o cerere de revizuire, aflată în curs de judecată.
întrucât cele patru apartamente din imobilul în cauză sunt ocupate de foştii chiriaşi ai statului, reclamantul le propune acestora, prin executorul judecătoresc, încheierea de contracte de închiriere. Ocupanţii apartamentelor refuză, iar reclamantul introduce acţiuni în justiţie pentru evacuarea lor.
Acţiunea introdusă de reclamant pentru evacuarea ocupanţilor unuia dintre apartamentele care nu fusese vândut de stat este respinsă de judecătorie, prin sentinţa din 5 aprilie 1999, cu motivarea că ocupanţii sunt de bună-credinţă, chiar dacă au refuzat încheierea contractului de închiriere cu reclamantul. Apelul declarat de reclamant este admis de Tribunalul Bucureşti prin decizia din 5 iunie 2000. Recursul declarat de ocupanţi este admis de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia din 18 ianuarie 2001, prin care se casează decizia din apel şi, pe fond, se respinge acţiunea reclamantului.
Şi acţiunea introdusă de reclamant pentru evacuarea ocupanţilor celuilalt dintre apartamentele care nu fusese vândut de stat este respinsă de judecătorie, prin sentinţa din 5 aprilie 1999, ca neîntemeiată. Apelul declarat de reclamant este admis de Tribunalul Bucureşti prin decizia din 2 noiembrie 1999, care desfiinţează sentinţa primei instanţe şi admite acţiunea reclamantului. Decizia devine definitivă. La cererea reclamantului, executarea silită are loc la 12 iulie 2000. în observaţiile prezentate Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamantul indică faptul că a permis totuşi ocupanţilor să rămână în apartament până la găsirea altei locuinţe.
Acţiunea introdusă de reclamant pentru evacuarea ocupanţilor unuia dintre apartamentele vândute anterior de stat este calificată de Tribunalul Bucureşti drept acţiune în revendicare imobiliară şi respinsă pentru neplata integrală a taxelor de timbru, prin sentinţa din 10 decembrie 2000. Apelul reclamantului este admis de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia din 23 ianuarie 2001, cu trimitere primei instanţe pentru o judecare a fondului. Recursul declarat de ocupanţii apartamentului împotriva acestei decizii este pe rolul Curţii Supreme de Justiţie.
Şi acţiunea introdusă de reclamant pentru evacuarea ocupanţilor celuilalt dintre apartamentele vândute anterior de stat este calificată de Tribunalul Bucureşti drept acţiune în revendicare imobiliară şi respinsă pentru neplata integrală a taxelor de timbru, prin sentinţa din 10 decembrie 2000. Apelul reclamantului este respins de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia din 9 februarie 2001. Reclamantul declară recurs, aflat în curs de judecare la Curtea Supremă de Justiţie.
2. Dreptul intern aplicabil
Dreptul intern aplicabil este reprezentat de dispoziţiile Constituţiei din 1991, Codului de procedură civilă, Decretului nr. 92/1950 şi Legii nr. 112/1995.
II. PROCEDURA ÎN FATA ORGANELOR DE LA STRÂSBOURG
Reclamantul Ştefan Anghelescu sesizează, la 16 octombrie 1995, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cu o plângere individuală
împotriva României, susţinând violarea art. 6 («Dreptul la un proces echitabil») parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a art. 1 («Protecţia proprietăţii») din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. Plângerea este înregistrată sub nr. 29.411/95.
Plângerea este declarată admisibilă prin Decizia Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 24 februarie 1997.
La 1 noiembrie 1999, în temeiul dispoziţiilor tranzitorii din Protocolul nr. 11 la Convenţie, plângerea este transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea este atribuită Secţiei I, în cadrul căreia se constituie camera competentă cu judecarea fondului. în urma abţinerii judecătorului ales în numele României, domnul Corneliu Bârsan, Guvernul român îl desemnează în calitate de judecător ad hoc pe domnul Constantin Doldur. Reclamantul şi Guvernul român depun observaţii scrise asupra fondului cauzei. La 1 noiembrie 2001, în urma reorganizării Curţii, cauza este atribuită Secţiei a ll-a.
Deliberările Camerei asupra fondului cauzei, în primă instanţă, au loc în şedinţa din Camera de consiliu din 19 martie 2002, când este adoptată hotărârea. Hotărârea este comunicată în scris la 9 aprilie 2002. Hotărârea nu este definitivă, fiind susceptibilă de a fi atacată, în termen de 3 luni de la comunicare, cu cerere de retrimitere în faţa Marii Camere.
III. MOTIVAREA ÎN DREPT SI DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
1. Chestiunea pretinsei violări a art. 6 («Dreptul la un proces echitabil») parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului Art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră, inter alia, dreptul oricărei persoane de a-i fi ascultată în mod echitabil cauza, de o instanţă judecătorească, urmând să decidă asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Curtea Europeană trebuie să analizeze dacă Decizia din 31 mai 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care a fost admis recursul în anulare, înfrânge art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Curtea aminteşte că, în Cauza Brumărescu>, ea a concluzionat violarea art. 6 parag. 1 pe motivul
că anularea unei hotărâri definitive este contrară principiului securităţii juridice. De asemenea, ea a concluzionat că refuzul Curţii Supreme de Justiţie să recunoască instanţelor judecătoreşti competenţa de a examina litigiile, ca în prezenta cauză, referitoare la o revendicare imobiliară, înfrânge art. 6 parag. 1.
Curtea estimează că nimic din prezenta speţă nu permite să se distingă, asupra acestei chestiuni, prezenta cauză de Cauza Brumărescu. Prin urmare, Curtea estimează că în prezenta cauză, aplicând de o asemenea manieră dispoziţiile art. 330 Cod procedură civilă, referitoare la recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiţie nu a respectat, prin Decizia din 31 mai 1995, principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie. în plus, fapta Curţii Supreme de Justiţie de a exclude din competenţa instanţelor judecătoreşti acţiunea în revendicare este, prin ea însăşi, contrară dreptului de acces la o instanţă judecătorească, garantat de art. 6 parag. 1.
în sfârşit, Curtea relevă că instanţa supremă română a refuzat să îl citeze pe reclamant, pe motivul că dezbaterile care vor urma vor demonstra inutilitatea citării lui. în opinia Curţii, acest refuz, fondat de altfel pe un argument care prejudecă soluţia pe fond, l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a-şi apăra dreptul. Prin urmare, Curtea estimează că faptul pentru reclamant de a-şi vedea analizat dreptul său de proprietate asupra bunului în cauză, cu toate că nici nu a fost ascultat în cadrul procedurii, nici nu a avut posibilitatea să fie ascultat, a adus atingere principiului echităţii procedurii, astfel cum este consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie. Prin urmare, a existat o violare a art. 6 parag. 1 şi sub acest aspect.
2. Chestiunea pretinsei violări a art. 1 («Protecţia proprietăţii») din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie are în vedere protecţia proprietăţii.
Curtea aminteşte că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost stabilit la 2 decembrie 1994, printr-o donaţie făcută de
mama sa, al cărei drept de proprietate fusese recunoscut în mod irevocabil prin hotărârea judecătorească din 7 iulie 1994. De altfel, reclamantul s-a putut bucura de bunul său în deplină linişte, ca proprietar legitim, din 2 decembrie 1994 până în 31 mai 1995 şi el a achitat taxele aferente bunului său. Prin urmare, reclamantul avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea relevă apoi că Decizia din 31 mai 1995 a Curţii Supreme de Justiţie a anulat hotărârea judecătorească irevocabilă din 7 iulie 1994 şi a statuat că proprietarul legitim al bunului este statul. Curtea consideră că această situaţie este, dacă nu identică, cel puţin analoagă celei a reclamantului din Cauza Brumărescu. Curtea estimează deci că Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 31 mai 1995 a avut drept efect să îl lipsească pe reclamant de bunul său, în sensul frazei a doua din parag. 1 al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Or, nici o justificare nu a fost furnizată de Guvernul pârât pentru situaţia astfel creată. în plus, Curtea relevă că reclamantul a fost privat de o parte din proprietatea sa până la 17 martie 1999, data hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care o nouă acţiune în revendicare a reclamantului a fost admisă pentru o parte a imobilului, şi până la 9 februarie 2000, pentru două apartamente, fără să primească despăgubiri.
Curtea nu poate să ignore nici demersurile întreprinse ulterior de reclamant pentru a redobândi folosinţa întregii sale proprietăţi, în special cele legate de procedurile de anulare a vânzării a două apartamente. Sub acest aspect, ea relevă că, la ora actuală, unele proceduri judiciare sunt încă pe rol în faţa instanţelor judecătoreşti interne şi că unele dintre ele vizează chiar revocarea dreptului de proprietate al reclamantului.
în aceste condiţii, chiar presupunând că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate ar servi unei cauze de interes public, Curtea estimează că justul echilibru a fost rupt şi că reclamantul a suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.
Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că a existat o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
3. Chestiunea aplicării art. 41 («Satisfacţia echitabilă») din Convenţia europeană a drepturilor omului
Cât priveşte prejudiciul material solicitat de reclamant, şi anume chiria pe care ar fi putut să o încaseze, Curtea notează că acestea sunt legate de privarea de proprietate suferită de reclamant, ca şi de imposibilitatea în care el se găseşte în prezent de a se bucura liniştit de bunul său, fie personal, fie percepând chiriile datorate de locatari. Ea observă că reclamantul a suferit incontestabil un prejudiciu material în relaţie directă cu violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, constatată ca urmare a privării de proprietate suferite şi a consecinţelor pe care aceasta le-a avut pentru folosirea dreptului de proprietate al reclamantului, ţinând seama în special de vânzarea de stat a două apartamente. Statuând în echitate, după cum vrea art. 41 din Convenţie, Curtea estimează că este cazul să îi fie atribuită reclamantului suma de 18.755 euro cu acest titlu.
în sfârşit, pentru imposibilitatea reclamantului de a-i expulza pe ocupanţii fără titlu ai apartamentelor ori pe chiriaşii care, ocupându-le în baza unui contract de închiriere, refuză să-i plătească chiria, Curtea notează că ea nu a fost sesizată cu un asemenea capăt de cerere şi că nimic nu îl împiedică pe reclamant să o sesizeze cu o asemenea plângere. De asemenea, nu s-a stabilit că aceste fapte ar fi consecinţa directă a privării de proprietate suferită de reclamant. în consecinţă, Curtea nu poate să îi acorde o satisfacţie echitabilă pentru acest capăt de cerere.
Sub aspectul prejudiciului moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerinţe grave în drepturile reclamantului la respectarea bunului său, la o instanţă judecătorească şi la un proces echitabil, pentru care suma de 20.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Cu privire la cheltuielile judiciare, Curtea, conform jurisprudenţei sale, verifică dacă sumele a căror rambursare se cere au fost determinate în mod real şi necesar pentru prevenirea sau redresarea situaţiei considerate constitutive a unei violări a Convenţiei şi dacă ele sunt rezonabile cât priveşte nivelul lor. Curtea estimează rezonabil nivelul onorariilor plătite de reclamant avocatului său în procedurile interne şi îi acordă rambursarea
acestor cheltuieli, adică 767 euro. Pentru cheltuielile legate de deplasările reclamantului în România, ea relevă că reclamantul a fost reprezentat de avocatul său în toate procedurile interne. Totuşi, ea estimează că ar fi fost dificil, dacă nu imposibil pentru reclamant să-şi apere drepturile fără a avea un contact regulat cu avocatul său din România şi că, în orice caz, reclamantul nu s-a deplasat în România pentru fiecare şedinţă de judecată. Ţinând cont de documentele justificative depuse şi de faptul că procedurile referitoare la violările constatate ale Convenţiei se derulează începând cu 1995, Curtea îi acordă reclamantului suma solicitată, adică 36.567 euro, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată.
Pentru dobânzi, având în vedere că sumele acordate sunt stabilite în euro, Curtea consideră corespunzător să le fixeze la nivelul lor din Germania, statul de domiciliu al reclamantului, şi anume 8,62% pe an.
4. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului
Pentru aceste motive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
1. statuează, în unanimitate, că a existat violarea art. 6 parag. 1 din Convenţie ca urmare a absenţei unui proces echitabil;
2. statuează, în unanimitate, că a existat violarea art. 6 parag. 1 din Convenţie ca urmare a refuzării dreptului de acces la o instanţă judecătorească;
3. statuează, în unanimitate, că a existat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. statuează, în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă potrivit art. 44 parag. 1 din Convenţie, 18.755 euro pentru prejudiciul material;
5. statuează, cu 6 voturi contra 1, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă potrivit art. 44 parag. 1 din Convenţie, următoarele sume: i. 20.000 euro pentru prejudiciul moral; ii. 36.567 euro cheltuieli judiciare, plus orice sumă care ar putea să fie datorată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată;
6. statuează, în unanimitate, că sumele menţionate la pct. 4 şi 5 vor fi majorate cu o dobândă simplă de 8,62% pe an, cu începere de la expirarea respectivului termen şi până la plată;
7. respinge, în unanimitate, cererea de satisfacţie echitabilă pentru restul.
COMENTARIU
1. Prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu c. România (fond), Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Marea Cameră a statuat, în unanimitate, că au existat două violări ale art. 6 parag. 1 din Convenţie şi o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prima violare a art. 6 parag. 1 din Convenţie a privit absenţa procesului echitabil, ca urmare a faptului că s-a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, deoarece Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat o procedură judiciară care se finalizase printr-o hotărâre care dobândise autoritate de lucru judecat şi care fusese executată, prin admiterea unui recurs în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care nu era parte în proces, şi care nu era ţinut de nici un termen, astfel încât hotărârea putea în mod perpetuu să fie pusă în discuţie.
Cealaltă violare a art. 6 parag. 1 din Convenţie a privit refuzarea dreptului de acces la o instanţă judecătorească, deoarece Curtea Supremă de Justiţie a statuat incompetenţa absolută a instanţelor judecătoreşti să tranşeze litigiile civile relative la anumite acţiuni în revendicare imobiliară.
Violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 a constat în privarea de proprietate a reclamantului, fără respectarea principiului proporţionalităţii, a justului echilibru între interesele generale ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
2. De asemenea, prin Hotărârea din 23 ianuarie 2001, rectificată la 11 mai 2001, pronunţată în Cauza Brumărescu c. România (satisfacţia echitabilă), Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Marea Cameră a statuat asupra satisfacţiei echitabile acordate victimei, pentru prejudiciul material, pentru prejudiciul moral şi pentru cheltuielile judiciare.
3. Situaţia de fapt în prezenta cauză este, în linii mari, aceeaşi, astfel încât şi soluţia în drept nu poate fi decât aceeaşi. în prezenta cauză, Curtea Europeană nu a făcut decât să aplice jurisprudenţa Brumărescu (fond), reţinând aceleaşi trei violări.
Este de subliniat faptul că hotărârile în Cauza Brumărescu au fost pronunţate de Marea Cameră, în timp ce, în prezenta cauză, soluţia în primă instanţă a fost adoptată de o cameră constituită în cadrul unei secţii a Curţii.
Conform art. 30 din Convenţie, dacă într-o cauză aflată pe rolul unei camere soluţionarea unei chestiuni poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte, camera poate, cât timp nu a pronunţat hotărârea, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu excepţia cazului în care cel puţin una dintre părţi se opune. Prin urmare, jurisprudenţa anterioară a Curţii se impune camerelor, revirimente jurisprudenţiale putând fi operate numai de Marea Cameră.
în Cauza Anghelescu, judecata în primă instanţă s-a făcut în faţa camerei, fără ca aceasta, din oficiu ori la cererea părţilor, să-şi pună problema unei eventuale desesizări în favoarea
Marii Camere, fapt care ar fi fost necesar dacă s-ar fi dorit îndepărtarea de jurisprudenţa Brumărescu.
4. Calea de atac a cererii de retrimitere în faţa Marii Camere, care poate fi exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate de o cameră în primă instanţă, reclamă, conform art. 43 din Convenţie, existenţa unui caz excepţional, legat de o chestiune gravă relativă la interpretarea şi aplicarea Convenţiei ori de o chestiune gravă cu caracter general.
în opinia noastră, nu există nici un astfel de motiv .care să justifice admisibilitatea căii de atac a cererii de retrimitere, având în vedere faptul că soluţia pronunţată în prezenta cauză a respectat integral jurisprudenţa Brumărescu, o jurisprudenţă a Marii Camere, adoptată recent (la sfârşitul anului 1999) şi în unanimitate, într-o cauză privind acelaşi stat şi aceleaşi chestiuni de fapt şi de drept.
Aşa fiind, apreciem că o eventuală cerere de retrimitere nici nu va ajunge în faza judecării pe fond de Marea Cameră, ci nu va fi acceptată, în faza admisibilităţii, de colegiul Marii Camere, potrivit art. 43 parag. 2 din Convenţie.
5. Pe cale de consecinţă, este uşor previzibil că toate celelalte cauze privind plângeri individuale împotriva României, având o situaţie de fapt asemănătoare, aflate pe rolul camerelor constituite în cadrul Secţiei a ll-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în diferite stadii ale procedurii, vor primi aceeaşi soluţie în drept prin hotărâri pronunţate de formaţiunile jurisdicţionale respective.
6. O chestiune distinctă în raport cu Cauza Brumărescu s-a pus prin prezenta hotărâre, tot sub unghiul art. 6 parag. 1, vizând caracterul echitabil al procesului, ca urmare a refuzului Curţii Supreme de Justiţie de a-l cita pe reclamant în soluţionarea recursului în anulare, pe motivul că dezbaterile ulterioare vor demonstra inutilitatea citării.
Aşa cum reţine instanţa de contencios european, refuzul citării se întemeiază pe un argument care prejudecă fondul. în plus, în acest fel reclamantul a fost privat de posibilitatea de a-şi apăra dreptul, deoarece nici nu a fost ascultat şi nici nu a avut posibilitatea să se facă ascultat în cursul procedurii, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului echităţii procedurii.
Prin urmare, violarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, sub aspectul absenţei unui proces echitabil (pct. 1 din dispozitivul hotărârii), reţinută de Curtea Europeană, este o sumă a două elemente: atingerea adusă siguranţei raporturilor juridice (similar cu Cauza Brumărescu) şi absenţa ascultării reclamantului sau a posibilităţii ascultării lui în procedura referitoare la dreptul său de proprietate.
7. Remarcăm respingerea, de Curte, a cererii reclamantului sub aspectul satisfacţiei echitabile pentru prejudiciul material, vizând imposibilitatea expulzării ocupanţilor fără titlu locativ ori a chiriaşilor care refuză să-i plătească chiria, locuind în apartamentele din imobilul proprietatea sa.
Curtea notează că, prin plângerea individuală formulată de reclamant, ea nu a fost sesizată şi cu un asemenea capăt de cerere, care, în plus, nu reprezintă o consecinţă directă a violării dreptului de proprietate al reclamantului, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1, violare constatată de Curte prin prezenta hotărâre.
Subliniem faptul că nu este vorba de o plângere pe fond a reclamantului sub acest aspect (deci, un capăt distinct de cerere din plângerea sa individuală), ci numai de o cerere pe terenul satisfacţiei echitabile. Pe cale de consecinţă, Curtea nu se pronunţă asupra admisibilităţii sau a fondului unei plângeri vizând violarea unui drept consacrat de Convenţie, ci asupra unei cereri de satisfacţie echitabilă, pe care o apreciază ca neavând legătură cu plângerea individuală cu care a fost sesizată.
Jurisdicţia europeană precizează expres că, dacă reclamantul doreşte, nimic nu îl împiedică să o sesizeze cu o nouă plângere individuală privind o pretinsă violare a drepturilor consacrate de Convenţie, de această dată având un asemenea obiect. Evident, această nouă plângere
individuală trebuie să îndeplinească toate condiţiile de admisibilitate (în special cele referitoare la epuizarea căilor interne de atac şi la termenul de sesizare a instanţei de la Strasbourg). Noii plângeri nu i se va putea opune excepţia de inadmisibilitate a autorităţii de lucru judecat, deoarece prin chiar hotărârea pe care o comentăm se afirmă că nu există identitate de obiect. Bineînţeles, Curtea nu prejudecă nimic din soluţia asupra admisibilităţii şi, după caz, asupra fondului, pe care ar putea-o pronunţa într-o eventuală nouă cauză, având acest obiect, diferit de cel din prezenta cauză.
8. Potrivit art. 27 parag. 2 din Convenţie, judecătorul ales în numele unui stat parte în litigiu este membru de drept al camerei. Dacă acesta nu este în măsură să intre în compunerea formaţiunii de judecată, acest stat parte desemnează o persoană care funcţionează în calitate de judecător. Potrivit art. 28 parag. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, nici un judecător nu poate participa la examinarea unei cauze în care a intervenit anterior în calitate de membru al unui tribunal ori al unei comisii de anchetă sau cu orice alt titlu, el trebuind să se abţină. în acest caz, art. 29 din Regulament dă posibilitatea statului parte la litigiu, inter alia, să desemneze un judecător ad-hoc.
în prezenta cauză, judecătorul ales în numele României, domnul Corneliu Bârsan, a luat parte la analizarea ei în calitate de membru al fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât s-a abţinut să facă parte din compunerea camerei care a judecat fondul cauzei. Guvernul României a utilizat posibilitatea desemnării unui judecător ad-hoc, şi anume a domnului Constantin Doldur, judecător la Curtea Constituţională.
| ← Perkins şi R. contra Regatul Unit şi Beck, Copp şi Bazeley... | Sorin Roşca Stănescu şi Cristina Ardeleanu contra României -... → |
|---|
