Ilascu si altii contra Moldovei si Rusiei - Rezumatul declaratiilor martorilor facute in fata delegatilor Curtii
Pagina 1 din 9
| Comentarii |
|
Ilascu si altii contra Moldovei si Rusiei - Rezumatul declaratiilor martorilor facute in fata delegatilor Curtii
Traducere neoficială a variantei engleze a anexei la hotărâre,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
CAUZA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI
(Cererea nr. 48787/99)
HOTĂRÂRE
(ANEXĂ)
REZUMATUL DECLARAŢIILOR MARTORILOR
FĂCUTE ÎN FAŢA DELEGAŢILOR CURŢII
STRASBOURG
8 iulie 2004
Hotărârea este definitivă, însă poate fi subiect al revizuirii editoriale.
pagina
1. Ilie ILAŞCU
1. Până la reţinerea sa în iunie 1992, reclamantul locuia la Tiraspol. El locuia acolo timp de zece ani. În 1992, reclamantul era economist-şef la o întreprindere din Tiraspol. El era, de asemenea, liderul filialei Tiraspol a Frontului Popular Creştin Democrat din Moldova, o funcţie pe care o deţinea din octombrie 1989, atunci când acest partid a fost creat. Din cauza activităţii sale politice, el era supus presiunilor, în casa sa au fost aruncate grenade şi pietre şi el a fost concediat din funcţia de economist-şef pe care o deţinea. În februarie, familia sa a trebuit să se refugieze la Chişinău. Totuşi, reclamantul a rămas la Tiraspol.
2. În dimineaţa zilei de 2 iunie 1992, în jurul orei 4:30, deoarece câinele său din curte a început să latre, reclamantul s-a uitat prin geam şi a văzut soldaţi înarmaţi îmbrăcaţi în camuflaje şi veste anti-glonţ, sărind gardul şi luând poziţii de luptă. Soldaţii purtau uniforme ale Armatei a Paisprezecea cu emblemele Uniunii Sovietice.
Familia reclamantului, care era la Tiraspol pentru câteva zile, dormea. Reclamantul s-a dus să încuie uşa casei, care era descuiată. Deodată, uşa s-a deschis şi cinci sau şase soldaţi au pătruns înăuntru şi l-au lovit în faţă cu patul unei arme şi i-au legat mâinile la spate. Apoi, el a fost scos afară şi aşezat într-un automobil Volga. Atunci când era scos afară, el a văzut că în curte şi în jurul acesteia erau circa 50-60 de soldaţi conduşi de un colonel însoţit de un locotenent-colonel, al cărui nume reclamantul l-a aflat mai târziu ca fiind Vladimir Gorbov şi două vehicule blindate la capătul străzii. Reclamantul, de asemenea, l-a recunoscut printre persoanele care au început să-i percheziţioneze casa pe un oarecare Victor Guşan, de la serviciile secrete transnistrene. Reclamantul pretinde că el nu avea arme sau explozive în casă. Atunci când soţia reclamantului i-a întrebat de ce l-au reţinut pe reclamant, dl Guşan i-a spus că deoarece reclamantul era liderul Frontului Popular din Moldova şi, deoarece ei erau în război cu Moldova, reclamantul era considerat periculos şi trebuia deţinut.
3. Reclamantul a fost dus în clădirea Ministerului Securităţii din Tiraspol şi plasat într-o celulă de la subsol. Atunci când a fost reţinut prima dată, reclamantului i s-a spus că în casa sa au fost găsite arme sau că se bănuia că el ar avea arme în casă.
4. Mai târziu, reclamantul a fost dus într-o cameră unde a fost interogat de Vadim Şevţov, „ministrul Securităţii al RMN” şi de alţi trei colonei, care erau îmbrăcaţi în uniformele Armatei a Paisprezecea. În cea de a treia zi, interogatoriul a început să aibă loc în timpul nopţii, un interogatoriu fiind condus de Vladimir Gorbov şi altul, de către cei trei colonei. Reclamantul a auzit de la gardieni că cei trei colonei erau de la serviciile secrete ale direcţiei de contraspionaj a Armatei a Paisprezecea. Pe parcursul interogatoriului condus de dl Gorbov cu privire la activitatea sa politică, reclamantul a fost acuzat de comiterea actelor teroriste în raionul Slobozia. Pe parcursul celui de-al doilea interogatoriu, lui i-a fost propus un târg conform căruia el, în calitate de lider al Frontului Popular, ar coopera şi ar spune că el a fost instruit în România de către trupe speciale, undeva lângă Braşov, că a fost înarmat de către români şi trimis în Transnistria pentru a efectua acte teroriste împotriva populaţiei civile ruse din Transnistria. Reclamantul a negat toate aceste acuzaţii şi a refuzat să accepte un astfel de târg. Prin urmare, el a fost bătut în mod repetat şi supus unor atacuri psihologice.
5. În prima săptămână de detenţie, el nu a avut deloc hrană. De multe ori, în timpul investigaţiei iniţiale, lui nu i s-a permis să doarmă. Gardienii intrau în celulă la ora cinci dimineaţa, ridicau patul la perete şi nu-i permiteau să doarmă până când ei nu dădeau patul jos.
6. După cinci sau şase zile, sau poate mai mult, reclamantul a fost legat la ochi şi dus în altă parte. Atunci când i s-a adus hrană, el a văzut soldaţi ai Armatei a Paisprezecea şi i s-a spus că el se afla în Comenduirea Armatei a Paisprezecea. În ziua următoare, reclamantul şi-a dat seama că el cunoştea clădirea, deoarece el a fost acolo mai înainte, atunci când a fost arestat în 1989 tot de Armata a Paisprezecea, după constituirea Frontului Popular.
7. În timp ce el era deţinut în Comenduirea Armatei a Paisprezecea în 1992, comandant era colonelul Mihail Bergman, despre care reclamantul îşi aminteşte ca fiind singura persoană care l-a tratat uman. Dl Bergman nu a participat niciodată la interogatorii.
Pe parcursul detenţiei sale acolo, reclamantul i-a văzut doar pe dl Godiac şi dl Ivanţoc. Într-o zi, uşa de la celula sa a fost deschisă şi lui Ivanţoc i-a fost cerut de către Gorbov, Bergman şi alţi anchetatori să-l identifice, ceea ce el a şi făcut. Reclamantul nu-l cunoştea atunci pe dl Ivanţoc, însă dl Ivanţoc cu siguranţă îl cunoştea, deoarece el era liderul Frontului Popular.
8. În timpul detenţiei sale în Comenduirea Armatei a Paisprezecea, reclamantul a fost dus în diferite birouri pentru a fi interogat, probabil, la etajul doi, cu siguranţă, cu un etaj mai sus de cel la care se aflau celulele. El nu a fost maltratat, deoarece birourile aveau pereţii vopsiţi în alb şi exista riscul de a lăsa urme. Totuşi, interogatorii au avut loc şi pe parcursul nopţii în celula sa, pereţii căreia erau vopsiţi în negru. Acolo el a fost bătut foarte rău. Pe parcursul uneia din bătăi, câţiva dinţi i-au fost rupţi. Ca rezultat al bătăilor, reclamantul a rămas cu un rinichi disfuncţional.
9. Reclamantul a fost, de asemenea, supus unor atacuri psihologice. Lui i s-a spus că cazacii au intrat în apartamentul său şi le-au răpit pe soţia sa şi pe cele două fiice, iar mai apoi le-au violat, că soţia sa şi una din fiice au fost găsite şi duse la un spital psihiatric, iar cea de-a doua fiică nu a fost găsită. Lui i s-a cerut să se predea şi să semneze recunoaşterea vinovăţiei. Trei zile mai târziu, dl Gorbov s-a întors şi i-a spus că cea de-a doua fiică a fost găsită moartă şi i-a cerut reclamantului să semneze pentru ca să poată să plece acasă şi să-şi înmormânteze fiica creştineşte. Reclamantul şi-a pierdut controlul şi l-a lovit pe Gorbov. Drept urmare, el a fost grav maltratat.
10. În timpul detenţiei sale în sediile Armatei a Paisprezecea, reclamantul a fost supus la patru execuţii simulate.
11. În total, reclamantul a fost deţinut în Comenduirea Armatei a Paisprezecea timp de două luni. La 23 august, dl Bergman l-a prezentat pe reclamant noului comandant al Armatei a Paisprezecea, Alexandr Lebed. După câteva minute de discuţii între reclamant şi dl Lebed, noul comandant al Armatei a Paisprezecea i-a dat dlui Bergman două ore pentru a-i duce pe reclamanţi de acolo. În aceeaşi zi, dl Bergman, însoţit de cinci sau şase ofiţeri şi patru soldaţi ai Armatei a Paisprezecea, cu arme automate şi un câine numit Cian, l-au luat pe reclamant într-un camion şi l-au dus la sediul miliţiei din Tiraspol. Reclamantul a fost lăsat într-un coridor. Dl Bergman i-a spus dlui Şevţov pe un ton nervos că el nu mai dorea să-l ţină pe reclamant pe teritoriul Armatei a Paisprezecea şi a plecat.
12. Reclamantul a fost deţinut în subsolul sediului miliţiei din Tiraspol timp de aproape jumătate de an şi ulterior a fost transferat în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol până la condamnarea sa. În timpul urmăririi penale, el a fost deţinut în celulă împreună cu alţi deţinuţi.
13. La o săptămână după condamnarea sa, la 9 decembrie 1993, reclamantul a fost transferat în Închisoarea Hlinaia, într-o celulă special pregătită pentru condamnaţii la moarte. El a stat nouă ani singur în celulă.
Acolo el a fost supus unui tratament foarte aspru. El a fost bătut de multe ori. Lui i se dădea să mănânce pâine şi ceai, iar la prânz – balanda. De asemenea, el era frecvent închis în carceră. La reţinere, reclamantul cântărea 95 kg şi doar 57 kg şase luni mai târziu. Lui nu i se permitea să-şi vadă familia în mod regulat sau să primească colete. Coletele cu hrană, trimise reclamantului, erau uneori distruse. Fiecare vizită trebuia aprobată. Uneori, aprobările nu erau date, iar alteori ele erau date, însă atunci când soţia sa ajungea la porţile închisorii, ei nu i se permitea să-l vadă. Lui nu i se permitea să scrie şi el a trebuit să folosească alte mijloace pentru a trimite mesaje din închisoare. Când a vrut ca mama sa să-l viziteze, lui i s-a spus că el trebuia să scrie o cerere specială dlui Smirnov. Reclamantul a refuzat, deoarece el nu recunoştea „RMN” şi nu i s-a permis să-şi vadă mama, care a decedat în timp ce el se afla în închisoare.
14. După ce reclamantul a dat votul său din Parlamentul Republicii Moldova pentru formarea Guvernului Sturza, a existat un efect imediat asupra vizitelor sale: din aprilie 1999 până în ianuarie 2000, lui nu i s-a permis să-şi vadă familia. Din acel moment, el era pedepsit în mod constant, sub diferite pretexte – de exemplu, i-a fost luat radioul.
15. Nu exista încălzire pe timp de iarnă, deoarece nu existau posibilităţi tehnice pentru aceasta. Temperatura cobora până la -10o Celsius. Reclamantul nu a făcut duş timp de şase luni şi trebuia să se spele cu apă rece. Acolo nu exista veceu şi nici condiţii decente.
El nu avea acces la informaţie. El era singur. Nimeni altcineva nu era prezent când el se plimba seara. El mânca singur în celula sa. Lui i s-a interzis să vorbească chiar şi cu gardienii. El putea să vorbească doar cu persoanele din serviciile secrete şi cu dl Golovacev. El nu avea acces la lumina zilei sau chiar la o lampă electrică.
16. Atunci când reclamantul cerea tratament de la medicul închisorii, lui i se spunea că nu existau medicamente. Singurele medicamente au fost aduse de către soţia reclamantului. Medicii care l-au examinat pe reclamant au venit de la Chişinău.
17. Reclamantul nu s-a plâns niciodată autorităţilor din Tiraspol, deoarece el a refuzat să le recunoască; el a adresat plângerile sale numai autorităţilor legale de la Chişinău.
18. În iulie 1998, după ce reclamantul a făcut câteva încercări de a evada, el a fost transferat în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol, care era mai bine păzită.
Tratamentul în Închisoarea din Tiraspol era uneori mai bun, alteori mai rău decât cel din Închisoarea Hlinaia.
19. În celulă exista un veceu şi apă rece. Nu toţi gardienii din închisoare erau ostili reclamantului, însă persoanele din brigada de securitate condusă de dl Şevţov îl maltratau. Şeful închisorii şi gardienii erau relativ corecţi cu el. Colonelul Golovacev, şeful închisorii, i-a spus: „Eu nu pot împiedica serviciile secrete să te maltrateze”.
20. În aprilie 1999, reclamantul a depus cererea sa la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Iniţial, când autorităţile de la Tiraspol au aflat despre cerere, el a fost tratat mult mai aspru. El nu a fost bătut, însă i-au fost interzise vizitele din partea soţiei, cărţile transmise lui au fost confiscate, lui nu i s-a permis să iasă din celulă la plimbare, celula sa era frecvent percheziţionată, etc. Acest lucru, de asemenea, s-a întâmplat după ce el a fost vizitat în închisoare de către parlamentarul francez Josette Durrieux, care prima i-a recomandat reclamantului să depună cererea.
În aceeaşi perioadă, a mai existat un incident în care el a fost maltratat de către dl Gusarov şi câteva persoane din serviciile secrete. El a întrebat de ce era supus unor percheziţii atât de riguroase, însă a fost scos din celula sa şi lovit cu patul unei arme. Unul din bărbaţii de la serviciile secrete i-a băgat un pistol în gură, i-a rupt dinţii şi l-a ameninţat că aceasta va continua dacă el îşi va menţine cererea la Curtea Europeană. Dl Ivanţoc a fost supus aceluiaşi tratament din partea dlui Gusarov.
21. Serviciile secrete veneau periodic să-i ceară să-şi retragă cererea. În dimineaţa zilei de 5 mai 2001, uşa de la celula sa a fost deschisă. Lui i-au fost date cinci minute să-şi strângă lucrurile. El era gol în timp ce două posturi de televiziune transnistrene filmau totul, deşi el a cerut ca ele să nu facă acest lucru. Lui i s-a spus că el este dus să-l vadă pe dl Smirnov, deoarece reprezentanţi din Vest doreau să-l vadă. În coridor erau cinci sau şase civili, unii din ei erau membri ai Sovietului Suprem din Transnistria, iar alţii purtau arme.
El a fost aşezat într-un automobil cu dl Şevţov. Când au ajuns pe teritoriul controlat de Chişinău, reclamantul a fost încătuşat de doi soldaţi. El a fost dus la reşedinţa Preşedintelui din Chişinău, iar apoi, la Ministerul Securităţii. Dl Şevţov a scos un document care prevedea că deţinutul Ilaşcu a fost transferat autorităţilor Republicii Moldova. El i-a spus reclamantului că pedeapsa capitală era în continuare valabilă şi că el nu mai doreşte să-l vadă. Ulterior, reclamantul a fost dus în biroul ministrului Securităţii al Republicii Moldova şi interogat.
22. În ceea ce priveşte aşa-numita graţiere, dl Balala a venit să-l vadă pe reclamant cu două zile înainte de eliberarea sa pentru a vorbi despre aceasta. Totuşi, reclamantul a refuzat oferta de graţiere, deoarece transnistrenii doreau ca el să-şi recunoască vinovăţia.
23. După eliberarea sa, reclamantul a vorbit cu reprezentanţii serviciilor secrete din Moldova şi România despre colegii săi care au rămas în închisoare în Transnistria. Aceştia i-au spus că existau presiuni din partea Consiliului Europei şi a Adunării Parlamentare asupra Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Putin.
24. Reclamantului i s-a creat impresia că ruşii au stat în spatele eliberării sale, deoarece ei au spus că ar fi cerut transnistrenilor să-l elibereze. Preşedintele României, dl Iliescu, chiar l-a sunat pe dl Putin. Reclamantul pretinde că Şevţov este cetăţean rus, reprezentant al serviciilor secrete ruse.
25. În ceea ce priveşte atitudinea autorităţilor moldoveneşti cu privire la eliberarea sa, reclamantul pretinde că treizeci şi trei de persoane arestate de transnistreni au fost schimbate pe cazacii arestaţi de Moldova. În iunie 1992, el trebuia să fie schimbat în urma unui acord cu Preşedintele Elţîn. Se desfăşurau negocieri cu privire la ştampilele vamale, relaţiile economice şi schimburile de deţinuţi, în special ale deţinuţilor bolnavi. Totuşi, reclamantul pretinde că, în cazul său, autorităţile Republicii Moldova nu au făcut tot ce se putea de făcut.
26. Autorităţile Federaţiei Ruse sunt responsabile pentru ceea ce se întâmplă în Transnistria. Federaţia Rusă este succesoarea Uniunii Sovietice. În 1992, nu exista Uniunea Sovietică. Războiul era între Rusia şi Moldova.
Armata a Paisprezecea a participat la agresiunea împotriva Moldovei, ea a aprovizionat cu armament forţele transnistrene – maşini de luptă, tancuri, vehicule blindate, sisteme de lansare a rachetelor. În Transnistria exista un singur sediu al forţelor armate şi acesta era sediul Armatei a Paisprezecea. Focurile erau trase de acolo spre platourile de luptă. Generalul Lebed a luptat împotriva Moldovei, însă el a salvat viaţa reclamantului, deoarece a refuzat să predea reclamantul transnistrenilor, care au venit să-l ia după ce au pierdut vieţi pe câmpul de luptă.
Sovietul Suprem al Transnistriei a luat sub autoritatea sa întreaga Armată a Paisprezecea. Generalul Lebed chiar a fost ales în calitate de membru al Parlamentului transnistrean. Personalul rus al Armatei a Paisprezecea conducea operaţiunile militare, iar membrii forţelor armate transnistrene erau implicaţi doar simbolic. Când generalul Iakovlev a fost arestat înainte de conflict şi dus la Chişinău, motivul a fost suspiciunea înarmării unităţilor din Transnistria cu arme din arsenalul Armatei a Paisprezecea. Dl Leşco, care a lucrat într-o fabrică, i-a spus reclamantului că la fabrică au fost aduse arme de către Armata a Paisprezecea pentru a înarma lucrătorii de acolo.
Federaţia Rusă a susţinut Transnistria în permanenţă. Ea susţine regimul transnistrean militar din punct de vedere politic şi economic. Ea livrează gaz natural gratuit Transnistriei, ea i-a acordat Transnistriei un credit în mărime de USD 70-80 milioane, ea şi-a păstrat pieţele deschise pentru Transnistria. Dl Smirnov a primit medalii militare din partea Rusiei. Federaţia Rusă protejează acest regim ilegal chiar şi în procedurile de la Strasbourg. Reclamantul consideră că acesta nu este un conflict etnic, ci un conflict politic. Teritoriul Transnistriei se află sub controlul Federaţiei Ruse.
27. În ceea ce priveşte autorităţile Republicii Moldova, este adevărat că autorităţile transnistrene erau ostile faţă de acestea. Potrivit reclamantului, transnistrenii sunt fascişti, imperialişti. Reclamantul era gata să-şi retragă cererea de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Republicii Moldova, cu condiţia ca autorităţile din Republica Moldova să-i prezinte documente care ar confirma participarea autorităţilor ruse la evenimentele din 1991 şi 1992. Reclamantul ştie că ele posedă astfel de materiale – documente, casete video ale interviurilor cu ofiţeri ruşi capturaţi, etc. Reclamantul pretinde că dl Morei, ministrul Justiţiei, i-a spus că Guvernul Republicii Moldova nu poate fi de acord cu acest lucru, deoarece Federaţia Rusă livra Republicii Moldova gaz natural.
28. Reclamantul pretinde că unul din martorii pe care el ar fi dorit să-l cheme, dna Olga Căpăţînă, a fost bătută şi a trebuit spitalizată.
29. Autorităţile Republicii Moldova i-au permis reclamantului să exercite funcţia de membru al Parlamentului, deşi el a fost condamnat şi se afla în închisoare. Totuşi, serviciile secrete ale Guvernului care a venit la putere după 1992 l-au abandonat pe reclamant şi pe colegii săi. Guvernul nu a făcut nimic pentru a asigura eliberarea lor. Atunci când reclamantul a fost eliberat, dl Valeriu Pasat i-a spus glumind: „Unii politicieni încearcă acum să emigreze”. Preşedintele Snegur a spus că reclamantul era prea mult în favoarea integrării cu România. Parlamentul Republicii Moldova a adoptat câteva hotărâri în favoarea reclamanţilor, inclusiv una prin care a cerut ca dl Ilaşcu să fie eliberat, însă Guvernul nu a făcut nimic pentru a o îndeplini. Parlamentul a cerut organismelor internaţionale să intervină, însă el nu a putut obliga executivul să acţioneze. Republica Moldova nu a exercitat nici un control asupra teritoriului Transnistriei începând cu 1992 şi până în prezent.
