Alexandru MOŞANU - declaratie - Ilascu si altii contra Moldovei si Rusiei - Rezumatul declaratiilor martorilor facute in fata delegatilor Curtii
Pagina 6 din 9
20. Alexandru MOŞANU
242. Din 1990 şi până în februarie 1993, el a fost Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, iar din 1993 până în 2001, el a fost deputat în Parlament.
243. Parlamentul deţinea probe că forţele separatiste din stânga Nistrului au fost echipate cu diferite arme şi instruite de ofiţeri ai fostei Armate a Paisprezecea. Televiziunea a difuzat un film la 19 mai 1992 cu tancuri ale fostei Armate a Paisprezecea, care arborau drapelul Federaţiei Ruse şi care participau deschis la conflict. Ca rezultat al acestei intervenţii directe şi deschise a Armatei a Paisprezecea, Parlamentul a adoptat o hotărâre în care a calificat aceste acţiuni ca agresiune militară deschisă din partea armatei ruse împotriva Republicii Moldova. Această hotărâre a fost adresată tuturor parlamentelor şi popoarelor lumii. Ea a descris fosta Armată a Paisprezecea ca o armată de ocupaţie într-un stat liber şi suveran. Decizia de a adopta această hotărâre a fost luată în cadrul unei şedinţe plenare a Parlamentului Republicii Moldova.
Ghenadii Iakovlev, care era ideologul mişcării separatiste, a declarat într-un articol de ziar din 18 iunie 1992 că Armata a Paisprezecea şi poporul transnistrean erau uniţi. La 2 septembrie 1992, în ziarul Tiraspolskaia Pravda, Smirnov a declarat că Republica Nistreană a supravieţuit doar datorită Rusiei şi Armatei a Paisprezecea.
244. Fără sprijinul Federaţiei Ruse, regimul transnistrean nu ar fi supravieţuit niciodată. Senatorul american Larry Pressler a venit în Republica Moldova în perioada mai-iunie. El a studiat problema la faţa locului şi a conchis, într-un raport din 24 iunie 1992 prezentat Congresului Statelor Unite, că problemele de atunci se datorau implicării Armatei a Paisprezecea.
245. Spre sfârşitul lunii iunie 1992, generalul Lebed, în calitate de comandant al Armatei a Paisprezecea, i-a telefonat martorului, când Preşedintele ţării nu se afla în ţară, şi i-a ordonat să nu permită transferul unor formaţiuni militare ale armatei Republicii Moldova dintr-o regiune în alta. Atunci când martorul a răspuns că el nu ştia cine era dl Lebed şi că acesta trebuia să vină şi să-i explice scopul vizitei sale în Republica Moldova, generalul Lebed i-a spus că el va veni cu tancurile la Chişinău.
246. Aproximativ în aceeaşi perioadă, la sfârşitul lunii iunie 1992, aprovizionarea cu electricitate a Chişinăului de la centrala Cuciurgan din Transnistria a fost întreruptă. Deoarece Republica Moldova nu avea o sursă alternativă de energie, martorul a plecat la Minsk pentru a cere Preşedintelui Sovietului Suprem din Belarus ajutor. Dl Şuşkevici, Preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Belarus, i-a telefonat Preşedintelui Elţîn în prezenţa martorului şi i-a cerut să intervină. Până la întoarcerea martorului acasă, aprovizionarea cu electricitate a fost reluată.
247. În 1992, martorul nu ştia de grupul Ilaşcu; el a aflat despre acesta mai târziu. În acea perioadă, multe persoane erau ucise, arestate sau îngropate. Pe atunci, dl Ilaşcu nu era deputat în Parlament. El a fost ales pentru prima dată în 1994, pe listele Frontului Popular şi reales în 1998.
248. Autorităţile Republicii Moldova i-au pus la dispoziţie d-ei Ilaşcu transport pentru a călători la Tiraspol. D-a Ilaşcu, de asemenea, încasa salariul dlui Ilaşcu, în calitatea acestuia de deputat în Parlament.
Martorul a auzit de dl Ilaşcu la 5 mai 1993, când la Tiraspol a început aşa-numitul proces. La 6 mai, martorul a organizat o întâlnire la Chişinău, în sprijinul acestui grup. El ştia din ziare despre activităţile dlui Ilaşcu la Tiraspol, însă nu a discutat cu el niciodată despre dispoziţia nr. 6 sau despre activităţile sale din Tiraspol.
249. În Parlament a fost creată o comisie care să se ocupe de problema grupului Ilaşcu. Atunci când autorităţile Republicii Moldova au contactat autorităţile din Tiraspol, lor li s-a spus că nu se putea face nimic. De fapt, acţiuni mai efective au fost întreprinse în afara Parlamentului. Parlamentul Republicii Moldova a ridicat această chestiune în cadrul reuniunilor OSCE şi la reuniunile cu statele străine, cum ar fi Statele Unite ale Americii. De asemenea, dl Snegur a ridicat această chestiune în 1999 la o reuniune de la Berlin a Uniunii Inter-parlamentare şi, ca urmare, a fost adoptată o rezoluţie specială cu privire la dl Ilaşcu.
250. Din partea autorităţilor ruse nu a existat nici o reacţie atunci când au fost făcute apeluri prin care se solicita retragerea cazacilor. Martorul i-a telefonat dlui Hasbulatov, Preşedintele Parlamentului rus, însă acesta nu a manifestat nici un interes. De asemenea, Parlamentul Republicii Moldova a trimis reprezentanţi în parlamentul rus şi cel ucrainean, pentru explicarea poziţiei lui. Nu a existat nici un răspuns oficial la apelurile Republicii Moldova.
În octombrie 1994, Moldova a semnat cu Federaţia Rusă un acord cu privire la retragerea unităţilor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. Parlamentul Republicii Moldova a ratificat acel acord. Parlamentul rus nu l-a ratificat niciodată. Mai mult, el a fost scos de pe agenda Parlamentului rus.
Parlamentul Republicii Moldova l-a sprijinit pe Elţîn în timpul loviturii de stat de la Moscova. În septembrie 1991, Elţîn l-a trimis pe dl Nikolai Medvedev, împreună cu un grup de colegi, în calitate de mediatori. Autorităţile Republicii Moldova au respins această iniţiativă, deoarece ele considerau că problema constituia o chestiune internă şi că ruşii nu trebuiau să intervină. Însă dl Medvedev a venit să-l viziteze pe martor şi i-a spus că tratatul dintre Moldova şi Rusia nu va fi ratificat până când cerinţele RMN nu vor fi acceptate de Moldova.
251. Motivul din spatele acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992 a fost că, dacă Moldova nu ar fi semnat acel acord umilitor, tancurile Armatei a Paisprezecea ar fi venit la Chişinău. Republica Moldova avea doar o armată de voluntari, o armată slabă, fără trupe instruite. Multe persoane au fost ucise în timpul ambuscadelor. Moldova nu a avut de ales, ea a trebuit să semneze.
252. Republica Moldova nu a exercitat nici un control asupra părţii de est a ţării. Toţi actorii politici au făcut tot ceea ce puteau face pentru a pleda în favoarea grupului Ilaşcu. Însă presiunile – politice şi economice – din afară, din partea Federaţiei Ruse, erau prea puternice. Atitudinea autorităţilor Republicii Moldova în acea perioadă era: dacă Moldova nu acorda transnistrenilor paşapoarte sau ştampile vamale, el nu ştia cum se vor comporta aceştia. Acum, când liderii de la Tiraspol au fost lipsiţi de dreptul de a călători în Vest, atitudinea lor s-a schimbat. Conducerea Republicii Moldova ar fi trebuit să accepte, în 1992, propunerea Statelor Unite de a face parte din comisia pentru pace.
21. Martorul Y.
253. La momentul audierilor, martorul era membru al Partidului Liberal din Moldova. El a fost deputat în Parlament şi fost diplomat.
254. Războiul de pe Nistru a început în martie 1992. Deoarece atunci Comisia parlamentară nu avea preşedinte, ea nu a fost implicată în dezbaterea evenimentelor de pe Nistru. La momentul evenimentelor din Bender, martorul se afla în afara ţării. Atunci când el a devenit Preşedinte al Comisiei, el a cerut celor trei ministere responsabile să prezinte Parlamentului informaţii cu privire la cauzele evenimentelor din Bender şi acţiunile întreprinse de autorităţile moldoveneşti. Documentele relevante au fost transmise Parlamentului. Potrivit informaţiilor din acele documente, existau motive întemeiate de a crede că Armata a Paisprezecea a trecut de partea separatiştilor în timpul acelor evenimente. La 20 şi 21 iunie, când primele detaşamente ale Armatei Republicii Moldova au ajuns la Bender, un pluton de soldaţi care erau transportaţi într-un autobuz în haine de camuflaj şi purtând arme uşoare a fost atacat, el a fost împuşcat din arme automate din ambele părţi. Direcţia de unde au venit împuşcăturile aparţinea Armatei a Paisprezecea. Au fost ucişi douăzeci de soldaţi.
Atunci când Preşedintele Snegur şi Prim-ministrul Andrei Sangheli se aflau la Moscova, ei au pus în discuţie chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu de multe ori. Au existat întâlniri personale între Elţîn şi Snegur, în care chestiunea respectivă a fost abordată de dl Snegur. Martorul a fost persoana responsabilă de pregătirea comunicatelor de presă cu privire la acele întâlniri. Spre exemplu, atunci când, la 15 mai 1993, chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu a fost abordată; s-a spus că ambele părţi vor înfăptui acţiuni în vederea eliberării acestui grup cât de curând posibil.
Totuşi, discuţiile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova nu a inclus chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu. Principala problemă în cadrul negocierilor pentru partea moldovenească a fost că partea rusă insista asupra sincronizării retragerii armatei ruse cu soluţionarea definitivă a problemei transnistrene. Pentru Republica Moldova, acestea erau două procese distincte, fără nici o legătură între ele. Partea moldovenească era conştientă de faptul că, teoretic vorbind, dacă ar fi existat o astfel de legătură, exista riscul ca conflictul din Transnistria să nu fie soluţionat: orice parte care ar fi avut interesul de a păstra prezenţa militară rusă în Moldova ar fi lucrat pentru a asigura ca chestiunea transnistreană să nu fie soluţionată niciodată. Acest punct de vedere a fost adus la cunoştinţa părţii ruse în timpul negocierilor. Totuşi, ruşii au insistat asupra formulei de sincronizare şi, din păcate, ea a fost introdusă în documentul final.
Omisiunea de a soluţiona întreaga problemă a oferit ruşilor pretextul de a păstra armata lor acolo. Prin urmare, ei erau cei care controlau posibilitatea soluţionării conflictului.
Formula de sincronizare a fost propusă de reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse. Ea a fost, în mod expres, inclusă în comunicatul de presă la cererea lor. Atunci când Moldova a propus ca în comunicatul de presă să fie inclusă menţiunea că ambele părţi sunt interesate în eliberarea grupului Ilaşcu, ruşii au fost de acord cu condiţia ca formula de sincronizare să fie, de asemenea, inclusă. Ca urmare, autorităţile moldoveneşti au conştientizat că ele au făcut o greşeală mare când au acceptat formula de sincronizare.
255. Martorul nu ştia de nici un caz în care forţele de menţinere a păcii ar fi încălcat competenţa lor. Dosarul său principal era Grupul Operaţional Rus, iar trupele de menţinere a păcii nu făceau parte din conţinutul acestuia. Martorul a aflat mai târziu că forţele de menţinere a păcii au fost folosite de câteva ori de către militarii ruşi fără consimţământul Chişinăului.
256. Chestiunea Ilaşcu a fost ridicată de multe ori de către autorităţile moldoveneşti. În decembrie 1992, au început negocierile cu partea transnistreană, într-un sediu din afara Tiraspolului, chestiunea Ilaşcu fiind ridicată de către moldoveni. Până în martie 1993, au avut loc patru runde de negocieri. Republica Moldova nu a obţinut niciodată permisiunea autorităţilor separatiste de a se întâlni cu reprezentanţii grupului Ilaşcu. De asemenea, s-a ridicat chestiunea cu privire la asistenţa medicală. A fost discutată şi chestiunea cu privire la deplasarea medicilor de la Chişinău la Tiraspol, pentru a acorda tratament medical grupului. Chestiunea a fost preluată de către Comisia Parlamentară. Martorul a primit instrucţiuni din partea Preşedintelui Snegur să abordeze chestiunea respectivă în cadrul întâlnirilor cu oficialii ruşi. Prin urmare, în septembrie 1993, martorul a ridicat chestiunea în cadrul unei întâlniri cu Preşedintele Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse (Preşedintele Parlamentului rus), dl Hasbulatov, care a promis că deputaţii ruşi care vor pleca la Tiraspol vor încerca să obţină informaţii despre grupul Ilaşcu.
257. Existau indicii cu privire la politica rusă faţă de Transnistria pe paginile de Internet ale diferitelor instituţii de cercetare, precum şi ale altor instituţii din Rusia. Constantin Zatulin era şeful unei astfel de instituţii, şi anume a Academiei de Drept. Pe pagina de Internet a acelei instituţii era un raport care prevedea diferite scenarii şi planuri despre cum urmează a fi organizată Transnistria. Au existat şi alte exemple, precum pagina de Internet a direcţiei juridice a Academiei de Ştiinţe unde a fost plasat un model teoretic de construire a Transnistriei ca stat. Martorul nu poate spune dacă acel model a fost elaborat sub autoritatea Academiei de Ştiinţe.
258. Martorul îşi aminteşte despre un ultimatum din partea părţii ruse, dat în 1994 la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite când reprezentantul Republicii Moldova, pentru prima dată la un asemenea nivel, s-a referit la participarea părţii ruse la conflictul transnistrean. Viceministrul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a avut o întâlnire cu martorul şi i-a spus că partea rusă nu era mulţumită de această iniţiativă luată de Chişinău la Organizaţia Naţiunilor Unite. El a spus că Rusia va găsi „o oportunitate adecvată” să respingă această iniţiativă.
259. Tratatul elaborat în 1990 este mult mai bun pentru Republica Moldova decât tratatul semnat cu Federaţia Rusă în 2001. În 1990, era vorba de un tratat între două republici sovietice, care erau membre ale URSS. Dorinţa Republicii Moldova de a-şi obţine independenţa a fost reflectată în acel tratat. Tratatul ulterior, dintre două state independente, conţine unele prevederi care erau inacceptabile pentru partea moldovenească.
260. Din 1997 până în 1998, martorul a fost consilier pentru problema transnistreană, inclusiv pentru problema cu privire la eliberarea grupului Ilaşcu. Această problemă a fost ridicată de multe ori. În opinia martorului, putea fi făcut mai mult, mai eficient decât eforturile care au fost de fapt întreprinse. Planul martorului de soluţionare a problemei transnistrene a fost respins de autorităţile moldoveneşti de atunci, iar el a fost demis din funcţia de consilier principal pentru problema transnistreană, deoarece planul său a fost făcut public.
261. Autorităţile ruse, din păcate, acordau sprijin regimul ilegal transnistrean de la Tiraspol. Acesta includea şi sprijin economic. Timp de mai mulţi ani, gazul natural a fost disponibil populaţiei din Transnistria la jumătate de preţ faţă de preţul plătit de populaţia care locuia în alte părţi ale Republicii Moldova. Din 1 februarie 2003, preţul s-a dublat în Transnistria. Înainte de asta, multe persoane din Transnistria spuneau că nu doresc să se reunească cu Republica Moldova, deoarece, dacă ar fi făcut acest lucru, ele ar fi plătit mult mai mult pentru gaz. Transnistria are o datorie de 750 milioane dolari către Rusia pentru gazul natural. Această datorie va fi anulată, dacă Rusia va primi acţiuni ale întreprinderilor de stat din Transnistria. Prin urmare, o parte a populaţiei Republicii Moldova este datoare faţă de Rusia.
262. La 1 aprilie 1992, Preşedintele Elţîn a emis un decret prin care a ordonat transferul Armatei a Paisprezecea sub jurisdicţia Federaţiei Ruse. Făcând acest lucru, el a încălcat jurisdicţia naţională a Republicii Moldova şi suveranitatea Republicii Moldova, deoarece, în ianuarie, Preşedintele Snegur a emis un decret potrivit căruia toate unităţile Armatei a Paisprezecea staţionate pe teritoriul Republicii Moldova urmau a fi transferate sub jurisdicţia Republicii Moldova. Preşedintele Elţîn a emis decretul său fără a se consulta cu Guvernul Republicii Moldova. Aceasta mai era o problemă care trebuia soluţionată.
263. Cele 200,000 de tone de echipament militar al Armatei a Paisprezecea care au rămas în Transnistria ar fi trebuit să aparţină Republicii Moldova conform decretului Preşedintelui Snegur sau poate că el ar trebui administrat şi controlat de OSCE. Nu ar fi o problemă dacă acest echipament militar ar trece sub control internaţional. Problema care a existat până acum a fost că Rusia a exercitat controlul în mod unilateral.
264. Smirnov este cetăţean al Federaţiei Ruse. Aceasta era, prin urmare, o problemă care trebuia soluţionată de Rusia, deoarece el era cetăţean al acestui stat. Preşedintele Voronin le-a spus ruşilor că el, în calitate de Preşedinte al Republicii Moldova, ar fi fericit dacă Rusia l-ar lua pe Smirnov şi l-ar duce într-o suburbie a Moscovei.
22. Andrei SANGHELI
265. Martorul a devenit Prim-ministru în iulie 1992. Conflictul armat avusese loc până la acea dată. La momentul audierilor, el lucra în calitate de director general la o companie franceză. După 1997, martorul nu a deţinut nici o funcţie politică.
266. Deşi nu existau probe că Armata a Paisprezecea a fost implicată în luptele din 1992, forţele separatiste au folosit arme, muniţii şi echipament ale Armatei a Paisprezecea. Muniţia şi vehiculele blindate care au fost folosite de rebelii de la Tiraspol în toate luptele şi atacurile lor împotriva forţelor constituţionale moldoveneşti proveneau din rezervele Armatei a Paisprezecea.
267. Problema cu privire la grupul Ilaşcu era pe agenda fiecărei întâlniri pe care Republica Moldova a avut-o cu privire la Transnistria. Republica Moldova a încercat să facă tot ce a putut face din punct de vedere moral şi material. Succesul actualului Guvern se datorează lucrurilor care au fost făcute anterior. Însă, în circumstanţele de atunci, Moldova nu a avut o altă opţiune decât negocierile. Conflictul din 1992 a fost o tragedie pentru ţară.
Eliberarea grupului Ilaşcu era o problemă politică. Regimul transnistrean îi deţinea în continuare pe ceilalţi reclamanţi pentru a-i folosi ca piese de schimb. El dorea să obţină beneficii din orice decizie de a-i elibera pe deţinuţi. Moldova a făcut tot ce a putut. Autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova nu erau responsabile pentru ceea ce i s-a întâmplat grupului Ilaşcu. Familiile reclamanţilor s-au adresat în mod regulat autorităţilor şi au obţinut din partea autorităţilor Republicii Moldova sprijin politic, medical etc.
268. Referitor la sprijinul financiar care se pretinde că a fost acordat de Federaţia Rusă regimului rebel de la Tiraspol, nu au existat documente oficiale, însă au existat informaţii care puteau fi desprinse din discursurile ruşilor care vizitau Tiraspolul. Ulterior, au existat şi datoriile pentru energie. Gazul a fost livrat transnistrenilor de Rusia în mod gratuit. Aceasta putea fi considerată asistenţă economică. La negocierile din 1992 cu Federaţia Rusă, martorul a participat la discuţiile cu privire la chestiunile economice. Principala discuţie s-a axat pe livrarea energiei şi pieţele ruse pentru produsele moldoveneşti, precum lemn şi cărbune, precum şi pe facilităţi la acordarea creditelor. Gazul urma să fie livrat Transnistriei la un preţ mai mic decât cel aplicat Republicii Moldova. Atunci când martorul era Prim-ministru, compania care livra gaz era o companie de stat. După ce ea a fost privatizată, situaţia s-a înrăutăţit pentru populaţia Republicii Moldova. În prezent, această companie este o societate pe acţiuni, însă statul deţine pachetul majoritar. Nici economia Republicii Moldova şi nici cea a Transnistriei nu ar putea funcţiona fără gazul rus.
269. În 1993, martorul a discutat despre această datorie cu Guvernul rus şi cu autorităţile transnistrene. Ei au hotărât să separe datoria în două. Martorul nu ştie dacă Transnistria şi-a achitat partea sa din datorie, însă el crede că ea a nu făcut acest lucru.
23. Martorul Z.
270. Martorul a fost ministru al Republicii Moldova.
271. Martorul a participat la toate negocierile relevante. Prin urmare, el avea informaţii despre transferul echipamentului militar de la Armata a Paisprezecea şi GOR către forţele separatiste. Înainte de izbucnirea războiului, a avut loc un transfer masiv de muniţii către separatişti. Aceasta a început cu o decizie a Sovietului Suprem de formare a unei forţe paramilitare care să asigure ordinea.
La momentul referendumului din 1991 de aderare la Uniunea Sovietică şi până în martie 1992, generalul Iakovlev, fost comandant al Armatei a Paisprezecea, a început transferul armelor şi al muniţiilor, iar aceasta a coincis cu sosirea cazacilor. Acest transfer de muniţii a fost făcut, în special, către Garda din Transnistria, care a devenit Ministerul Apărării al Transnistriei. Toate unităţile, inclusiv cazacii, au fost echipate cu arme automate, vehicule blindate, etc. Un batalion de genişti din Parcani a trecut, în mod deschis, de partea transnistreană. Optsprezece tancuri T-74 au fost date transnistrenilor drept cadou.
Martorul a declarat că el se afla în posesia multor informaţii despre cantitatea de arme care a fost de fapt transferată. După război, acest proces a continuat. Aceasta a fost făcut în baza hotărârilor Guvernelor rus şi transnistrean. Procurorul General rus a inspectat Armata rusă.
Martorul a declarat că există probe de arhivă, sub forma unui film televizat, care arată clar că principalele tancuri care au luat parte la atacuri arborau drapele ruse. Unele din aceste tancuri, într-adevăr, arborau două drapele, pe cel transnistrean şi pe cel rus.
272. După conflictul armat, a avut loc un schimb de deţinuţi. Ostaticii de la Dubăsari, adică 30 de poliţişti capturaţi de forţele transnistrene, au fost deţinuţi timp de aproximativ o lună. Republica Moldova i-a schimbat pe generalul Iakovlev. Astfel de schimburi au loc frecvent. Republica Moldova i-a schimbat pe cei care au încălcat ordinea publică, iar transnistrenii i-au schimbat pe cei pe care i-au luat ostatici. Martorul a încercat să discute posibilitatea schimbului grupului Ilaşcu. Transnistrenii au răspuns că membrii grupului Ilaşcu nu erau simpli participanţi la conflict, dar erau terorişti, şi, prin urmare, ei nu puteau fi schimbaţi. Republica Moldova nu avea pe nimeni comparabil pentru a-l schimba cu ei. Ilaşcu era văzut ca un luptător împotriva separatismului. Transnistria avea nevoie să-şi justifice existenţa. Posibil că acesta era motivul pentru care nu se dorea schimbul lui sau al celorlalţi reclamanţi.
Nu a existat niciodată intenţia de a include grupul Ilaşcu într-o operaţiune care implica schimbul lui Iakovlev cu 30 de poliţişti, deoarece eliberarea lui Iakovlev a avut loc înainte de reţinerea dlui Ilaşcu.
Cu toate acestea, chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu a fost ridicată de autorităţile moldoveneşti în contextul schimbului de prizonieri. În timpul conflictului armat, Republica Moldova a capturat câţiva prizonieri. Însă propunerea Republicii Moldova de a efectua un schimb a fost respinsă de la bun început atunci când chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu a fost ridicată. Aceasta a avut loc la toate nivelele. Republica Moldova nu a putut să asigure eliberarea lor, în pofida tuturor eforturilor. Regimul separatist avea nevoie de o justificate pentru acuzaţia că Republica Moldova a fost implicată în acte teroriste, iar procesul lui Ilaşcu a oferit o acoperire pentru propriile lor acte teroriste comise prin intermediul mercenarilor.
273. Negocierile directe cu dl Smirnov aveau scopul să implementeze mai multe hotărâri ale Parlamentului şi Guvernului cu privire la soluţionarea conflictului. Aceste negocieri au avut loc cu generalul Creangă şi s-au referit, spre exemplu, la retragerea formaţiunilor militare. Ele au avut loc în martie 1992. Ulterior, la 21 iulie 1992, a fost încheiat un acord moldo-rus cu privire la reglementarea conflictului transnistrean. Martorul a participat la principalele discuţii cu privire la soluţionarea conflictului la nivel local.
274. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Transnistria erau reglementate de tratatul moldo-rus din 21 iulie 1992.
Iniţial, Comisia Unificată de Control era compusă dintr-o delegaţie rusă, una din Republica Moldova şi o delegaţie din Transnistria. Mai târziu, la ele s-au alăturat delegaţiile din partea OSCE şi a Ucrainei. Comisia Unificată de Control a fost formată cu scopul de a soluţiona toate problemele care apăreau ca rezultat al conflictului, spre exemplu, compensarea prejudiciilor, retragerea trupelor etc. Unele probleme au fost soluţionate. Ulterior, datorită inerţiei şi strategiei diferite a Federaţiei Ruse, forţele militare ruse au rămas pe loc. Unde erau forţele ruse de menţinere a păcii, acum sunt forţele militare ruse. Aşa precum OSCE a confirmat, în prezent transnistrenii produc rachete şi echipament militar.
275. Regimul separatist nu ar putea exista fără sprijinul Federaţiei Ruse. Acest conflict nu a fost declanşat din motive etnice, religioase sau de politici interne. El a fost dictat de motive externe. S-a urmărit împărţirea Republicii Moldova, deoarece ea nu dorea să semneze un tratat de aderare la Uniunea Sovietică. În decurs de câteva luni, separatiştii transnistreni au lichidat organele constituţionale ale procuraturii şi organele de ocrotire a normelor de drept – procuratura, poliţia şi restul. Ei nu ar fi putut face acest lucru fără sprijinul Armatei a Paisprezecea. Înainte malurile drept şi stâng ale Nistrului au trăit în pace. Acest conflict, această separare a malurilor drept şi stâng au fost provocate de Federaţia Rusă din propriile ei motive politice.
276. Acesta nu a fost un conflict etnic. Gusliakov era generalul care conducea secţia de poliţie din Bender. El a asigurat acolo respectarea legii şi a ordinii în numele ordinii constituţionale a Republicii Moldova. El era vorbitor de limbă rusă. El a făcut tot ce a putut pentru a menţine ordinea, atât timp cât a putut. Ulterior, el a devenit viceministru în Republica Moldova.
277. Republica Moldova a fost naivă atunci când a semnat documente cu transnistrenii. Republica Moldova nu a fost gata pentru războiul care s-a declanşat la 19 iunie, atunci când secţia de poliţie din Bender a fost înconjurată. Kostenko a atacat oraşul Dubăsari la 16 iunie. Partea moldovenească a decis să trimită în ajutorul poliţiei Forţele Speciale. După ce oraşul Bender a fost eliberat de banda lui Kostenko, soldaţii moldoveni, care nu ştiau unde să se disperseze, au venit la cetate unde au fost luaţi ostatici, iar unii din ei au fost împuşcaţi. Armata rusă, care ocupa cetatea şi controla acea regiune, a fost implicată în aceasta. Atunci când au eliberat podul, moldovenii nu au tras focuri de arme în forţele ruse, însă tancurile ruse care arborau drapelul rus au tras în ei.
278. Iakovlev a fost reţinut de serviciul de securitate al Republicii Moldova. Existau probe suficiente că el a ajutat la înarmarea separatiştilor. Nu este adevărat că el a fost eliberat, deoarece nu au existat probe suficiente împotriva lui.
279. Generalul Lebed, care era comandantul Grupului Operaţional Rus, a fost ales în Parlamentul Transnistriei în 1993. Republica Moldova era indignată de sprijinul lui politic oferit separatiştilor. Duma rusă a declarat foarte clar poziţia sa cu privire la acest lucru. Abia mai târziu Lebed a înţeles ce fel de regim a sprijinit. El a spus că acesta era un regim criminal.
280. Forţe paramilitare din Transnistria au participat la războiul din Abhazia. Un detaşament de forţă Delfin, care aparţinea transnistrenilor, a participat activ la operaţiunile din Abhazia. Acest lucru a fost confirmat de colegul din OMON al lui Antiufeev, Goncearenko, Matveev - viceministrul securităţii regimului de la Tiraspol. Goncearenco a fost unul din comandanţii Forţelor Speciale Ruse care acţionau în ţările baltice. El a participat la operaţiunea din Riga. Ulterior, el a venit în Transnistria împreună cu Şevţov/Antiufeev şi era responsabil de formarea forţelor transnistrene.
Goncearenko a cerut ca persoanele care au luptat împotriva forţelor constituţionale legale ale Georgiei să fie decorate. Acestea au fost conflicte asemănătoare în care au fost implicaţi separatişti, rebeli vorbitori de limba rusă, sprijiniţi de trupele sovietice, iar ulterior de cele ruse. Federaţia Rusă era cunoscută ca fiind responsabilă de acordarea sprijinului militar acestor forţe paramilitare ilegale.
281. Republica Moldova nu avea forţe permanente atunci când s-a declanşat conflictul. Forţele poliţiei împreună cu unităţile de voluntari au dus tot greul luptei. Forţele din conflict erau inegale. Pe de o parte, se afla o armată bine echipată, iar pe de alta, poliţia şi cetăţeni înarmaţi. Republica Moldova nu putea supravieţui.
Rusia a pus la dispoziţie trupe de menţinere a păcii, însă a impus anumite condiţii. Acordul moldo-rus a fost elaborat la Moscova, iar Republica Moldova nu a putut introduce nimic important, aşa după cum a dorit ea, spre exemplu, cu privire la noţiunea de independenţă a statului, suveranitate etc. Acest acord a fost doar o unealtă militară pentru o anumită perioadă de timp, însă trei luni mai târziu, în septembrie 1992, Republica Moldova a declarat că acest acord a fost implementat şi că era nevoie de a organiza alte negocieri care să ducă la alte convenţii care ar asigura pacea.
