Anatol PLUGARU - declaratie - Ilascu si altii contra Moldovei si Rusiei - Rezumatul declaratiilor martorilor facute in fata delegatilor Curtii
Pagina 7 din 9
24. Anatol PLUGARU
282. Martorul a fost ministru al Securităţii Naţionale între august 1991 şi iulie 1992. Anterior, el a fost colonel şi a fost numit director al KGB din Republica Moldova în perioada când Uniunea Sovietică se destrăma, în august 1991. Înainte de aceasta, el a fost deputat, membru al Sovietului Suprem. Din iulie 1992 până în septembrie 1993, el a fost viceministru al Afacerilor Externe. Ulterior, el nu a mai lucrat pentru Guvern. La momentul audierilor, el era liber profesionist, jurist şi ziarist.
283. Martorul îl cunoştea pe dl Ilaşcu datorită serviciului său. El l-a cunoscut pe acesta atunci când Republica Moldova a fost forţată să-şi mobilizeze cetăţenii din cauza pericolului pe care-l prezenta regimul ilegal din Transnistria. Aceasta a avut loc în martie 1991. O mişcare de rezistenţă, iniţial necontrolată, a apărut în Transnistria. Zeci de mii de cetăţeni cereau arme pentru a-şi apăra ţara. Republica Moldova nu avea nici o armată. Ministerele Apărării, al Afacerilor Interne şi al Securităţii trebuiau să mobilizeze persoanele care au fost instruite militar. Dl Ilaşcu făcea parte din acea categorie.
284. Martorul nu ştia dacă serviciile speciale ruse, Grupul Alfa, au fost implicate în interogarea lui Ilaşcu.
285. Martorul consideră că dl Ilaşcu a fost prizonier de război care cădea sub incidenţa Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi a Protocoalelor la acestea. S-au făcut mai multe încercări pentru a-l schimba pe dl Ilaşcu şi pe colegii săi, însă Moldova nu a avut prizonieri pe care ea ar fi putut să-i ofere în schimb.
286. Mai mult, Republica Moldova ştia cine se află în spatele acestor evenimente. Armata a Paisprezecea dorea să treacă râul. „Un cazac este un cazac chiar şi la Bucureşti”, este ceea ce putea fi auzit la acel moment. Republica Moldova nu putea să-şi permită să folosească forţa, deşi ea a desfăşurat nişte operaţiuni, spre exemplu, cea în legătură cu Iakovlev. Generalul Iakovlev a fost reţinut de serviciile secrete ale Republicii Moldova. Dl Ilaşcu nu a fost implicat în asta. Iakovlev a fost reţinut pentru că a aprovizionat cu arme rebelii separatişti. El putea fi ţinut în arest doar pentru o perioadă limitată de timp, însă anchetatorii nu au putut aduna destule probe pentru ca el să fie judecat. Generalul Stoliarov, adjunctul mareşalului Şapojnikov, comandantul Forţelor CSI, a venit de la Moscova – el era adjunctul directorului serviciilor secrete ruse – pentru a cere eliberarea lui Iakovlev. Imediat ce a devenit clar că nu existau probe pentru a-l cerceta penal, autorităţile moldoveneşti au venit cu ideea să-l schimbe, iar martorul a discutat despre asta cu Stoliarov. Până la urmă, generalul Iakovlev a fost schimbat pe 30 de poliţişti deţinuţi la Dubăsari.
287. Ministerul Afacerilor Interne a vorbit cu autorităţile transnistrene. Au fost făcute multe încercări pentru ca dl Ilaşcu şi ceilalţi reclamanţi să fie eliberaţi. Însă toate propunerile au fost respinse, deoarece cazul Ilaşcu reprezenta un mijloc efectiv pentru transnistreni, o unealtă pe care ei o puteau folosi pentru a umili Republica Moldova. Regimul era sprijinit de Rusia şi Ucraina. Eforturi mai energice de a-i elibera pe dl Ilaşcu şi colegii săi ar fi dus la o tensiune mai mare. Regimul transnistrean putea exercita presiune asupra autorităţilor constituţionale moldoveneşti prin intermediul cazului Ilaşcu pentru a obţine recunoaşterea.
288. De facto regimul separatist se afla în afara controlului legal al autorităţilor constituţionale moldoveneşti. În Transnistria, autorităţile legale ale Republicii Moldova au fost efectiv distruse. Regimul transnistrean a fost înarmat cu arme din depozitele Armatei a Paisprezecea. Iakovlev a înarmat aceste forţe paramilitare. Lebed a urmat o politică de „neutralitate activă”. Republica Moldova nu avea acces acolo. Atunci când a preluat conducerea, generalul Lebed trebuia să raporteze Preşedintelui Snegur, în calitate de şef oficial al statului unde era staţionată Armata a Paisprezecea. Generalul Lebed a ignorat aceste reguli elementare. Atunci când a sosit, el nu l-a informat pe Preşedintele Republicii Moldova; şi nu a existat, de asemenea, nici o notificare de la Kremlin.
289. A existat „Planul Arcul Balcanic” cu următorul scenariu: dacă Republica Moldova nu ar fi stopat conflictul armat, el s-ar fi răspândit până în România. Preşedinţii Elţîn şi Putin au făcut declaraţii în favoarea suveranităţii Republicii Moldova, însă mulţi deputaţi ai Dumei de Stat, inclusiv dl Ruţkoi, au venit în Transnistria şi au susţinut transnistrenii. Ei s-au amestecat în afacerile interne ale Republicii Moldova în mod vădit. Dacă o parte a Guvernului rus, Guvernul oficial, ar fi cooperat, atunci conflictul armat ar fi putut fi evitat.
290. Rusia avea atunci mari probleme cu imensa armată pe care ea a staţionat-o în Republica Moldova. Mulţi soldaţi nu doreau să se întoarcă în Rusia. Acolo nu au fost făcute pregătiri pentru a-i primi. În Transnistria, militarii ruşi acordau sprijin militar regimului transnistrean. În conflictul armat au participat tancuri ale Armatei a Paisprezecea; aceasta a fost transmis la televiziune. În acea perioadă, în afară de tancurile Armatei a Paisprezecea, în Republica Moldova nu mai era nici un tanc.
291. Acordul de încetare a focului cu ruşii a fost semnat în iulie 1992. Martorul a fost demis cu cinci zile înainte, ca rezultat al presiunii din partea ruşilor.
292. Martorul a declarat că el nu l-a întâlnit niciodată pe dl Gorbov. Anterior, până la conflictul armat, el a fost concediat de la Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Atunci când a izbucnit conflictul, el şi-a oferit serviciile regimului de la Tiraspol, deoarece el nu a putut fi de acord cu autorităţile de la Chişinău. Lui i s-a dat responsabilitatea de a se ocupa de grupul Ilaşcu. El a pregătit investigaţia împreună cu comandantul Armatei a Paisprezecea şi colonelul Bergman. Ulterior, relaţiile dintre el şi regimul de la Tiraspol s-au înrăutăţit. El ar fi putut pleca la Moscova.
Martorul o cunoştea pe Olga Căpăţînă, el ştia că ea este o activistă. Ea a fost implicată în Liga Soţiilor şi a Mamelor Soldaţilor care au decedat în Afganistan. Martorul nu avea informaţii despre implicarea ei în calitate de agent al serviciilor secrete în timpul conflictului. În orice caz, el nu ştia cine erau agenţii individuali care lucrau pe teren.
293. Martorul l-a întâlnit pe dl Ilaşcu în calitatea sa de director al KGB-ului din fosta Uniune Sovietică. Dl Ilaşcu a fost mobilizat la ordinul KGB-ului din Republica Moldova. El nu era, ca atare, agent al KGB. El a fost mobilizat, deoarece el avea experienţă în strângerea informaţiilor. După ce structura KGB-ului s-a schimbat, au fost implicate trei ministere: al Apărării, al Afacerilor Interne şi al Securităţii. Republica Moldova lupta împotriva duşmanilor care au pătruns în ţară, a grupurilor care s-au infiltrat în ţară, adică, la Tiraspol, care era parte a Republicii Moldova.
294. Ministerul Securităţii al Republicii Moldova nu a primit nici un sprijin din afară. Este adevărat că România a livrat Republicii Moldova nişte arme, însă ele erau arme foarte vechi care nu funcţionau.
Federaţia Rusă, însă, a acordat sprijin ruşilor din Transnistria. Cazacii au venit în Transnistria, deoarece ei au fost eliberaţi din închisori. În Transnistria au fost transportate convoiuri lungi cu arme. Ministerul Securităţii al Republicii Moldova a trimis agenţi care să lucreze în Transnistria şi în Armata a Paisprezecea. Acest lucru era destul de firesc, având în vedere situaţia. În acel moment, Republica Moldova avea probe documentare primite de la agenţi care dovedeau că, după aprilie 1992, Armata a Paisprezecea i-a ajutat pe rebeli cu arme şi în alte moduri. Generalul Netkacev a recunoscut că transnistrenii foloseau camioane pentru a obţine acces la depozitele cu armament prin câmpurile minate.
25. Nicolae PETRICĂ
295. Martorul este absolvent al unei academii militare unde se pregăteau cadre pentru unităţile armate de tancuri şi maşini blindate. La 17 aprilie 1992, el a părăsit Armata Sovietică şi s-a alăturat Armatei Republicii Moldova până în iunie 1993. Anterior, în Afganistan, el a fost adjunct al directorului Şcolii Militare. Din 1964 până în 1974, el a lucrat la Chişinău, iar după asta, a părăsit Armata a Paisprezecea şi a plecat la Moscova să lucreze în Armata Sovietică. La momentul audierilor, el era şef al Catedrei Militare a Universităţii Tehnice din Moldova.
296. El a condus forţele moldoveneşti în lupta de la Dubăsari. Soldaţii Armatei ruse au împuşcat în moldoveni. Ei au folosit obuze de 152 mm, pe care separatiştii nu le aveau în acea perioadă. Ei au împuşcat din direcţia liniei Cocieri-Dubăsari. La 24 mai 1992, au avut loc negocieri cu colonelul care conducea forţele paramilitare transnistrene. Nici un reprezentant al Armatei a Paisprezecea nu a fost prezent. Însă, dacă nu ar fi fost prezente în Transnistria forţele ruse, forţele separatiste nu s-ar fi putut înarma. La 19 mai, separatiştii au primit de la Armata a Paisprezecea treisprezece tancuri T-64. Ei au folosit şi alt echipament militar, precum artileria, care a fost obţinută din aceeaşi sursă. Martorul nu a văzut, de fapt, Armata a Paisprezecea sau soldaţii acesteia.
297. Biserica din Golicani a fost distrusă de un obuz de 152 mm; obuze de un asemenea calibru au căzut, de asemenea, în satul Cruglic. În discuţiile ulterioare pe care martorul le-a avut cu comandanţii Armatei a Paisprezecea, aceştia au confirmat că au existat cazuri când a fost folosită artileria împotriva forţelor de pe malul drept.
Generalul Lebed a declarat deschis că el ducea o politică „de apărare activă”. Ei, soldaţii ruşi, au tras în direcţia oraşului Tighina (Bender).
298. Între 21 iulie şi 16 octombrie 1992, când martorul era comandant al forţelor moldoveneşti de menţinere a păcii, el nu a fost informat despre implicarea forţelor ruse de menţinere a păcii de partea rebelilor. Dimpotrivă, Republica Moldova împreună cu Federaţia Rusă au putut să asigure pacea în acea regiune. Martorul a colaborat foarte bine cu generalul rus, ei au menţinut controlul deplin asupra situaţiei.
299. În mai 1992, şaisprezece tancuri au fost transmise Gărzilor transnistrene. Din acestea, treisprezece tancuri au plecat spre capul de pod Kaceevski. Însă, la 24 mai, martorul şi-a întâlnit omologul, pe care el îl cunoştea ca prieten din Orientul Îndepărtat. Ei au fost de acord să-şi menţină poziţiile, însă fără folosirea focului. La 19 iunie, însă, tragedia s-a întâmplat. Lebed a folosit trupele şi tancurile sale. Se prezumă că el a primit ordine, deoarece nici un general nu ar acţiona în acest mod fără instrucţiuni din partea superiorilor săi politici. Benderul a fost distrus de artileria şi tancurile Armatei a Paisprezecea, nu de către partea moldovenească. Tancurile care au fost folosite erau tancuri ale Armatei a Paisprezecea, ale Diviziei a 59-a. Însă, Lebed a dezarmat, de asemenea, brigada lui Kostenko, o brigadă a rebelilor transnistreni. Cu alte cuvinte, el a luat decizia de a stopa luptele.
Pentru transnistreni nu a fost posibil să sechestreze tancurile. Lebed s-a aflat acolo în permanenţă. Ordinul a venit de la Moscova, iar Lebed a trebuit să-l execute.
300. La 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a emis decizia de a soluţiona problema transnistreană şi acea decizie a inclus ceva despre eliberarea lui Ilaşcu şi a grupului său. Însă, posibil că Republica Moldova nu a fost destul de perseverentă. Republica Moldova a reluat chestiunea respectivă în Comisia Unificată de Control creată în cadrul Acordului moldo-rus din iulie 1992. Dl Catană era acolo.
26. Vasile RUSU
301. La momentul audierilor, martorul era Procuror General al Republicii Moldova. Înainte de asta, el a fost avocat şi deputat în Parlament, pe listele partidului comunist.
302. Urmărirea penală împotriva judecătorilor şi procurorilor, care au fost implicaţi în procesul Ilaşcu, a fost pornită în decembrie 1993, însă nu a ajuns prea departe, deoarece cercetările necesare trebuiau întreprinse în partea de est, pe malul stâng al Nistrului, iar acesta se afla sub controlul regimului separatist. Autorităţile legitime ale Republicii Moldova nu aveau acces în partea de est a republicii. La fel, în ceea ce priveşte plângerile depuse în 1992 în baza articolului 82 al Codului Penal al Republicii Moldova în legătură cu omorul cetăţeanului Gusar, autorităţile moldoveneşti nu puteau, din păcate, să desfăşoare o investigaţie pe teritoriul Transnistriei.
În decembrie 2002, urmărirea penală a fost suspendată. În 2000, o urmărire penală a fost, de asemenea, pornită în privinţa şefului Închisorii Hlinaia pentru privaţiunea ilegală de libertate, însă acea investigaţie a fost, de asemenea, suspendată, deoarece era imposibil de a desfăşura orice investigaţii reale.
Martorul era de opinia că urmărirea penală pornită împotriva judecătorilor şi procurorilor în baza articolelor 190 şi 192 ale Codului Penal era incorectă. Ar fi fost mai adecvat de a-i investiga în baza articolelor 116 § 2 şi 207 pentru privaţiune ilegală de libertate şi pentru uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, aşa cum s-a făcut în ceea ce priveşte urmărirea penală împotriva şefului Închisorii Hlinaia.
303. Autorităţilor din Transnistria li s-a propus un schimb de deţinuţi, care să implice grupul Ilaşcu, însă propunerea a fost respinsă. În perioada exercitării funcţiei de către martor, nu a avut loc nici un schimb de deţinuţi între Republica Moldova şi regimul de la Tiraspol.
Martorul nu-l cunoştea pe Procurorul General al Transnistriei, el nu a avut niciodată vreo discuţie telefonică cu el.
304. Dacă judecătorii şi procurorii implicaţi în procesul Ilaşcu sau şeful Închisorii Hlinaia ar fi venit la Chişinău, ei ar fi fost interogaţi şi s-ar fi îndeplinit procedurile necesare. Nu ar fi fost necesar ca ei să fie deţinuţi şi nu se putea fi ştiut dacă, în urma interogatoriului, ei ar fi fost de fapt acuzaţi de uzurparea titlului unei persoane oficiale – acest lucru ar fi însemnat prejudecarea investigaţiei.
Martorul nu ştia că, în conformitate cu decizia din august 2000 a procurorului Iuga, infracţiunile de care au fost acuzaţi judecătorii şi procurorii (în baza articolelor 116 şi 207 ale Codului Penal) au fost considerate prescrise.
Martorul credea că, dacă procurorii sau judecătorii implicaţi în procesul Ilaşcu ar fi călătorit pe malul drept al Nistrului, urmărirea penală împotriva lor ar fi putut fi pornită în baza articolului 207 al Codului Penal, în pofida posibilelor probleme cu termenele de prescripţie.
Persoanele pot fi condamnate in absentia dacă există probe suficiente pentru a confirma vinovăţia lor. Dacă aceste persoane ar fi plecat peste hotare, spre exemplu, în Rusia, atunci ar fi posibil de cerut autorităţilor ruse extrădarea acestora în Republica Moldova. Colonelul Golovacev, şeful Închisorii Hlinaia, a fost informat despre pornirea urmăririi penale împotriva sa şi a fost citat la Chişinău, prin intermediul procuraturii din Tiraspol.
305. În calitate de Procuror General, martorului nu i s-a permis să călătorească pe malul stâng al râului. La momentul audierilor, instituţia sa nu avea nici un control asupra evenimentelor de pe celălalt mal al râului. Martorul a preferat să nu răspundă la întrebarea dacă el a putut să lucreze cu colegii săi de pe celălalt mal al râului Nistru.
306. Martorul a declarat că, dacă dosarul ar fi ajuns la el în calitatea sa de Procuror General, el ar fi iniţiat investigaţii în ceea ce priveşte moartea celor două victime ale pretinselor acte teroriste ale Grupului Ilaşcu – Gusar şi Ostapenko – în pofida faptului că ei erau cetăţeni ai Federaţiei Ruse.
Martorul nu a avut posibilitatea să-l interogheze pe dl Ilaşcu atunci când acesta a venit la Chişinău după eliberarea sa, la 5 mai 2001, deoarece el a preluat responsabilităţile sale de Procuror General abia la 18 mai, iar la 10 mai 2001, dl Ilaşcu a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie a României, „Steaua României”.
27. Vasile STURZA
307. Din 2000 până la 1 ianuarie 2003, el a fost Preşedinte al Comisiei pentru negocierile cu Transnistria. Aşa cum sugerează titulatura ei, această comisie a avut sarcina de a negocia statutul Transnistriei, precum şi alte chestiuni cu privire la aceasta. În perioada 1991–1992, el a fost prim-adjunct al Procurorului General al Republicii Moldova, lucrând în această instituţie din septembrie 1990 şi până în aprilie 1994. Din aprilie 1994 până în mai 1998, el a fost ministru al Justiţiei. Din mai 1998 până în ianuarie 2001, el a fost, din nou, prim-adjunct al Procurorului General.
308. Comisia al cărei preşedinte a fost martorul s-a ocupat, în special, de problemele politice cu privire la statutul Transnistriei, iar obiectivul său principal a fost de a reglementa statutul juridic al Transnistriei. A existat o altă comisie, care s-a ocupat de problemele sociale şi economice care au rezultat din situaţia transnistreană. Aspectele economic, cultural şi social erau administrate în paralel şi de o altă comisie.
309. În contextul negocierilor cu privire la statutul Transnistriei, au existat discuţii despre legalitatea actelor oficiale întocmite de autorităţile transnistrene, însă partea moldovenească a insistat întotdeauna asupra neconstituţionalităţii actelor emise de autorităţile transnistrene. Între 2001 şi 2003, în timpul negocierilor, au fost discutate multe proiecte de texte cu privire la statutul Transnistriei, unele din care conţineau prevederi cu privire la ceea ce trebuia făcut în privinţa deciziilor autorităţilor transnistrene, spre exemplu, sentinţele penale şi hotărârile instanţelor civile pronunţate în cei zece ani anteriori.
310. În ceea ce priveşte posibila eliberare a lui Ilaşcu şi a grupului său, Procuratura Generală a cerut Procuraturii din Transnistria să permită ca cazul Ilaşcu să fie investigat de autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova. Martorul a discutat această chestiune de câteva ori cu procurorul Lucik, care a supravegheat această investigaţie în perioada anilor 1992-1993. Problema era că, indiferent de ceea ce au făcut organele de urmărire penală din Transnistria cu privire la cazul Ilaşcu, aceasta era neconstituţional şi nu putea fi executat în Moldova. Prin urmare, Republica Moldova a propus să fie invitaţi procurori din alte state pentru a investiga cazul, spre exemplu, reprezentanţi din fosta URSS, ca Ucraina, Belarus şi Federaţia Rusă. Martorul a plecat personal la Minsk pentru a discuta chestiunea dată cu Procurorul General al statului Belarus, care a fost de acord să investigheze cazul. Transnistrenii, însă, au refuzat. De asemenea, el a avut o întâlnire cu d-a Ivanova, care era responsabilă de proces şi a încercat să-i convingă pe transnistreni că investigaţiile efectuate de un organ neconstituţional ar cauza probleme pentru toţi. Aceştia au refuzat din nou.
311. În 1994, în timp ce martorul era la Procuratura Generală, el a fost trimis de Preşedintele Snegur în Transnistria, pentru a cere eliberarea dlui Ilaşcu şi a celorlalţi reclamanţi. Mai târziu, în 1996, lui i s-a permis de către dl Smirnov să aibă prima întâlnire cu Ilaşcu în Închisoarea Hlinaia. Martorul a fost prima persoană care l-a întâlnit pe Ilaşcu în închisoare. Martorul a avut o discuţie personală cu Smirnov, la instrucţiunea Preşedintelui Snegur, pentru a cere eliberarea lui Ilaşcu şi a celorlalţi. Această chestiune era complexă şi sensibilă. În acest caz era implicat mult politic. El a avut multe discuţii cu d-a Ivanova, judecătorul care a judecat cazul, în calitate de preşedinte al aşa-numitei Judecătorii Supreme a Transnistriei, cu dl Lucik, procuror în acest caz, cu ministrul Afacerilor Interne al regimului transnistrean şi cu preşedintele Sovietului Suprem al Transnistriei. La început, ei au fost de acord să examineze cazul,în vederea eliberării tuturor deţinuţilor care au fost judecaţi, însă ei au cerut să fie urmată procedura stabilită în Transnistria.
312. A existat un decret emis de Smirnov în martie 1993 prin care a fost creată o comisie de graţiere. A fost elaborat un regulament cu privire la activitatea acestei comisii. Prin urmare, pentru a respecta procedura corespunzătoare, membrii acestei comisii trebuiau convinşi să elibereze deţinuţii în cauză. Astfel, martorul a avut întâlniri cu preşedintele comisiei. Pe parcursul anului 1996, din aprilie şi până în toamnă, martorul a avut multe discuţii cu comisia care avea împuterniciri să graţieze toate persoanele judecate în Transnistria. Acest lucru era complicat, deoarece trebuia convins fiecare membru al comisiei. Ultima întâlnire pe care martorul a avut-o, a fost cu reprezentanţii tuturor instituţiilor, adică Procuratura, Judecătoria Supremă şi Sovietul Suprem. Toţi reprezentanţii au participat. Concluzia lor a fost că eliberarea grupului Ilaşcu putea avea loc dacă decizia era confirmată printr-o decizie a dlui Smirnov, care, însă, a refuzat.
Discuţiile cu privire la eliberare au continuat după 1996. Smirnov spunea „da”, iar mai apoi „nu”. Decizia definitivă a fost luată în primăvara anului 2001. Anterior, la 16 mai 2000, la o întâlnire dintre Preşedintele Lucinschi şi Smirnov, moldovenii l-au întrebat din nou pe Smirnov despre dl Ilaşcu. Smirnov a spus că el nu putea fi de acord cu o eliberare simplă, însă, putea fi de acord cu reexaminarea cazului de o instanţă a unui alt stat. Aceasta a dus la mai multe iniţiative ulterioare. Spre exemplu, Republica Moldova i-a cerut Ambasadorului Hill, şeful Misiunii OSCE, să folosească posibilităţile OSCE pentru a pune în discuţie posibilitatea deferirii cazului Ilaşcu unei instanţe a unui alt stat. Ca urmare a unei adresări făcute de Ambasadorul Hill la Viena, Elveţia, Polonia şi Ungaria au fost de acord cu posibilitatea de a judeca în una din instanţele lor judecătoreşti cazul Ilaşcu. Ambasadorul Hill a discutat această posibilitate cu reprezentanţii Elveţiei. Martorul însuşi a iniţiat discuţii cu ambasadorii Poloniei şi Ungariei la Chişinău. Ei chiar au discutat detalii tehnice, precum numărul judecătorilor care ar trebui să participe la judecarea cauzei, care Cod de procedură penală ar trebui aplicat, cine ar trebui să fie procuror, cine ar trebui să acorde sprijin participanţilor moldoveni, etc.
În acelaşi timp, autorităţile moldoveneşti au continuat să discute cu autorităţile transnistrene eliberarea necondiţionată a lui Ilaşcu şi a grupului său. Dl Voronin şi dl Hill au făcut apeluri separate. A existat o solicitare ca cazul să fie judecat de instanţele judecătoreşti poloneze. Aceste apeluri au fost trimise de martor autorităţilor transnistrene. In fine la 12 aprilie 2001, autorităţile transnistrene au căzut de acord cu eliberarea necondiţionată şi nu cu una mediată de o instanţă judecătorească străină. Au avut loc discuţii cu privire la detaliile tehnice ale eliberării. La 16 aprilie, martorul a plecat la Tiraspol cu automobilul, pentru a-i aduce pe deţinuţi la Chişinău, însă transnistrenii au refuzat, deşi a existat un acord. Martorul s-a întâlnit cu toţi membrii grupului în închisoare, la Tiraspol, împreună cu un reprezentant al OSCE. La acea dată, transnistrenii spuneau că ei erau gata să-i elibereze pe toţi deţinuţii.
Atunci când, la 5 mai 2001, a fost eliberat doar dl Ilaşcu, şi nu toţi reclamanţii, aceasta o constituit pentru moldoveni o mare surpriză. Ei au primit de la Smirnov o scrisoare prin care au fost informaţi despre eliberare.
În ceea ce priveşte refuzul transnistrenilor de a-i elibera pe toţi, Republica Moldova trebuia să negocieze pentru a soluţiona problema regiunii transnistrene. Autorităţile moldoveneşti nu puteau refuza să vorbească cu autorităţile neconstituţionale. În acelaşi timp, a fost pornită urmărirea penală împotriva persoanelor din autorităţile judiciare care au participat la procesul ilegal din Transnistria împotriva grupului Ilaşcu. La acel moment, însă, moldovenii erau convinşi că toţi reclamanţii vor fi eliberaţi.
Ca urmare a omisiunii de a-i elibera pe ceilalţi, această chestiune a fost ridicată la toate întâlnirile cu transnistrenii, când martorul conducea această comisie. A existat un alt apel, semnat de martor şi de ministrul Justiţiei de atunci, dl Morei.
313. După luna mai 2001, nu a mai existat o altă întâlnire cu Smirnov cu privire la această chestiune. Ei au evitat orice astfel de întâlniri. Martorul a discutat chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor cu colegul său din partea Tiraspolului în Comisia pentru negocierile cu privire la Transnistria.
314. În ceea ce priveşte ordonanţa cu privire la pornirea urmăririi penale împotriva persoanelor din autorităţile judiciare care au participat la procesul ilegal din Transnistria, aceasta a fost casată la 16 august 2000 de către dl Didîc, adjunctul Procurorului General.
Martorul a avut, în acea perioadă, o discuţie cu Preşedintele Snegur cu privire la această chestiune, iar ulterior, a luat prânzul cu autorităţile transnistrene, care au cerut în mod constant ca urmărirea penală să fie anulată. Acest lucru a fost discutat la nivel de conducere a procuraturilor ambelor părţi. Acest lucru a fost prevăzut ca una din condiţiile pentru soluţionarea chestiunii cu privire la Transnistria în general. Consideraţiunile juridice şi politice, însă, erau diferite şi separate. Martorul era de opinia că ceea ce au făcut procurorii şi judecătorii transnistreni a fost neconstituţional şi că ei trebuiau să fie traşi la răspundere. Statutul Transnistriei este în continuare subiect de discuţii în baza unui proiect de document. Această discuţie a cuprins chestiuni generale cu privire la răspunderea penală, nu doar a persoanelor implicate în cazul Ilaşcu.
Autorităţile moldoveneşti erau conştiente de cererea de a soluţiona situaţia problematică a persoanelor implicate în crearea conflictului. Prin urmare, martorului i-a fost dificil să spună dacă decizia din 16 august 2000 a fost o decizie legală sau una legată de o decizie politică. Proiectul de document cu privire la statutul Transnistriei cuprindea anume această chestiune.
315. Retragerea trupelor ruse din Transnistria nu a fost niciodată invocată în cadrul Comisiei pentru negocierea statutului. Această chestiune a fost adresată într-un context diferit. În lista garanţiilor cu privire la statutul Transnistriei, chestiunea cu privire la retragerea trupelor ruse se referea la aspectele militare. Ministerele Afacerilor Externe şi al Apărării au discutat chestiunea cu privire la retragerea trupelor ruseşti în cadrul relaţiilor bilaterale dintre Republica Moldova şi Rusia. Deşi legătura dintre reglementarea statutului Transnistriei şi retragerea trupelor ruse a fost invocată de partea transnistreană, chestiunea a fost discutată într-un context separat – anume în capitolul proiectului documentului care se referea la garanţiile statutului Transnistriei.
În Transnistria au fost judecate mii de cauze penale. În cauza Ilaşcu a fost implicată multă politică. Transnistrenii au spus întotdeauna că acesta nu a fost un caz politic, ci un caz obişnuit al unor cetăţeni care au comis crime şi care trebuiau să-şi execute pedepsele. Republica Moldova are o viziune diferită: dacă aceste persoane au comis acte ilegale, atunci cazul ar trebui investigat şi ei ar trebui judecaţi de autorităţile constituţionale. După proces, procedurile în cazul Ilaşcu au fost examinate de profesorul Rzeplinski din Polonia. În lumina raportului său, transnistrenii trebuiau să fi realizat că ei au comis multe încălcări procedurale în timpul desfăşurării urmăririi penale şi a fazei judiciare. Pentru ei, însă, a fost important să arate că ei există ca stat.
316. Martorul i-a întâlnit pe reclamanţi şi pe familiile acestora de multe ori în legătură cu diferite chestiuni, precum îngrijirea medicală, sprijinul material, condiţiile de detenţie. Toate cererile lor au fost satisfăcute atât timp cât acestea ţineau de competenţa autorităţilor constituţionale moldoveneşti. Vizitele familiilor la închisoare au fost facilitate de autorităţile moldoveneşti prin punerea la dispoziţie a transportului. Prin intermediul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova a fost oferită îngrijire medicală. Comisia dlui Sturza a avut grijă ca lor să li se trimită tot ceea ce ei au cerut, spre exemplu, ziare sau suport financiar pentru familiile lor.
317. Ministerul Justiţiei a efectuat lucrul de pregătire pentru ca Republica Moldova să devină membru al Consiliului Europei. Principala problemă a fost chestiunea cu privire la respectarea drepturilor omului. Era clar că autorităţile legale moldoveneşti nu ar putea să asigure respectarea drepturilor omului în regiunea Transnistriei. Aceasta a dus la controversata rezervă la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, care a fost aprobată de Parlamentul Republicii Moldova în septembrie 1997. Textul acestei rezerve a fost discutat şi coordonat, cuvânt cu cuvânt, cu Consiliul Europei. Republica Moldova a luat legătura cu oficialii de la Strasbourg. Martorul a considerat că faptul că ceilalţi deţinuţi ai grupului Ilaşcu nu au fost eliberaţi dovedeşte deja că autorităţile legale moldoveneşti nu erau capabile să asigure respectarea drepturilor omului în regiune.
318. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată hotărârile judecătoreşti şi actele oficiale emise în regiunea transnistreană; ele le consideră neconstituţionale. Pentru a preveni ca populaţia din Transnistria să sufere din cauza acestei situaţii după evenimentele din 1990, pe malul drept al râului au fost create instanţe judecătoreşti moldoveneşti cu jurisdicţie asupra regiunii transnistrene. În situaţiile menţionate în cauză (spre exemplu, măsuri legate de chestiuni de drept al familiei adoptate de autorităţile şi instanţele judecătoreşti transnistrene), cetăţenii sunt nevoiţi să se adreseze instanţelor judecătoreşti constituţionale ale Republicii Moldova pentru ca să fie re-examinate cauzele lor după o decizie a instanţelor judecătoreşti sau a autorităţilor transnistrene. Martorul a avut multe discuţii pentru a soluţiona această problemă. Transnistrenii cred că problema ar trebui soluţionată într-un alt mod, astfel încât politica adoptată în legătură cu astfel de decizii să nu afecteze negativ populaţia transnistreană. Problema se referă nu doar la oficiile de înregistrare a căsătoriei, dar, de asemenea, la chestiuni legate de poliţie, notariat etc. Spre exemplu, dacă populaţia transnistreană doreşte să se deplaseze în Ucraina sau Rusia, ea trebuie să plece pe malul drept al râului pentru a obţine documente de călătorie.
Această problemă constituie subiect al discuţiilor continue. Zece mii de cauze civile au fost deja decise de instanţele judecătoreşti transnistrene. Este necesar de a reglementa ce se va întâmpla în acele cauze. Ar fi o soluţie nerealistă ca ele să fie revizuite ulterior în totalitate. Totuşi, dacă un cetăţean care locuieşte în Transnistria nu este de acord cu hotărârea pronunţată de o instanţă judecătorească din Transnistria, el sau ea ar trebui să aibă dreptul de a o contesta în faţa autorităţilor constituţionale moldoveneşti pentru ca să fie revizuită cauza sa.
319. În orice caz, când un cetăţean a cărui cauză a fost decisă în Transnistria se adresează Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, el sau ea va obţine o revizuire. Curtea Supremă va declara hotărârea transnistreană neconstituţională. Timp de ani de zile, au existat multe astfel de cazuri. Cauzele civile sunt revizuite, pentru a asigura ca drepturile persoanei să fie respectate.
320. Atunci când autorităţile moldoveneşti au aflat despre moartea lui Gusar şi a lui Ostapenko, ele erau gata să investigheze şi să afle cine erau persoanele culpabile. Ele au luat legătura cu Procuratura din Tiraspol pentru a afla cine erau responsabili de crime. Autorităţile moldoveneşti au întâlnit un refuz categoric.
321. Negocierile cu privire la detaliile tehnice ale eliberării grupului Ilaşcu au început la 12 aprilie 2001. La 16 aprilie 2001, martorul s-a deplasat personal la Tiraspol pentru a-i aduce înapoi la Chişinău. Atunci când s-a confruntat cu refuzul autorităţilor transnistrene, el a trebuit să înceapă lucrul din nou. La 5 mai, membri ai serviciilor secrete transnistrene l-au adus pe Ilaşcu la serviciile secrete din Chişinău, nu la organele procuraturii. Este dificil de spus dacă dl Ilaşcu ar fi putut fi interogat de procuratură după eliberarea sa. Urmărirea penală era încă deschisă, însă Ilaşcu era un om liber, el a părăsit Republica Moldova la propria dorinţă.
Imediat după luna mai 2000, când Smirnov a spus că el ar putea fi de acord cu revizuirea cazului Ilaşcu de către un alt stat, autorităţile moldoveneşti au contactat Polonia, Ungaria şi Elveţia. Au avut loc discuţii tehnice cu aceste state. Totuşi, eliberarea lui Ilaşcu în 2001 a pus capăt posibilităţii ca acest caz să fie în întregime examinat de o altă instanţă judecătorească din alt stat.
322. Tot ceea ce a fost făcut în cazul Ilaşcu şi în legătură cu problema transnistreană în general, s-a bazat pe încredere, a fost făcut cu toată seriozitatea, indiferent de perioadele când au avut loc evenimentele. Martorul însuşi a studiat dosarul de câteva ori. La iniţiativa OSCE, au fost efectuate unele studii importante. Actualmente, unsprezece ani mai târziu, orice investigaţie penală ar fi complicată, însă organele procuraturii moldoveneşti ar depune toate eforturile.
28. Victor VIERU
323. Martorul a fost viceministru al Justiţiei începând cu 2001. Înainte de asta, el a fost avocat. Martorul nu s-a ocupat niciodată de cazul Ilaşcu. Această chestiune nu a fost ridicată la nici o reuniune la care el a participat.
Martorul a fost, într-adevăr, membru al Comisiei pentru negocierea statutului Transnistriei condusă de dl Sturza. Totuşi, la întâlnirile la care el a participat, chestiunea cu privire la eliberarea restului membrilor grupului Ilaşcu nu a fost ridicată niciodată.
324. Martorul a aflat, în calitate de avocat, că decizia emisă de Procuratura Generală în august 2000 de casare a ordonanţei din 1993, cu privire la pornirea urmăririi penale împotriva persoanelor responsabile de procesul lui Ilaşcu şi a colegilor săi, a fost incorectă.
325. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată documentele emise de autorităţile neconstituţionale din Transnistria. Martorul este de opinia că protocolul din mai 2001, semnat de către dl Voronin şi dl Smirnov, nu era obligatoriu din punct de vedere juridic. Mai întâi de toate, legea supremă a Republicii Moldova, aşa precum prevede Constituţia, nu include în categoria actelor legislative acte precum această decizie politică. În al doilea rând, el nu poate fi considerat un instrument internaţional în sensul Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969: dreptul de a semna tratate aparţine doar statelor, iar Transnistria nu poate fi recunoscută ca stat. În al treilea rând, orice act legislativ trebuie publicat în Monitorul Oficial. În orice caz, documentele emise de autorităţile constituţionale moldoveneşti nu sunt recunoscute în partea de est a ţării.
