Tatiana LEŞCO - declaratie - Ilascu si altii contra Moldovei si Rusiei - Rezumatul declaratiilor martorilor facute in fata delegatilor Curtii
Pagina 2 din 9
2. Tatiana LEŞCO
30. În iunie 1992, ea locuia la Tiraspol. Ea nu era acasă când soţul său a fost reţinut. La 3 iunie, ea a auzit la radio că un grup terorist condus de Ilie Ilaşcu a fost reţinut. La 4 iunie, ea s-a dus la miliţie, unde i s-a spus că numele Leşco nu apărea în registrele lor. Timp de trei zile, ea nu a avut nici o ştire. La 6 iunie, Starojuk, un procuror, i-a spus: „Nu pot să-ţi spun nimic”. Ea a plecat la un alt procuror, dar nu i s-a permis să intre în biroul acestuia; ea a fost aruncată afară. Ea s-a întors la miliţie, unde Starojuk i-a confirmat că soţul său a fost arestat, însă nu i-a spus din ce motiv. La 8 iunie, Starojuk a primit-o în biroul său. El i-a spus că soţul ei a fost arestat pentru că a comis acte teroriste. Deşi ea a fost căsătorită timp de doisprezece ani, nu a existat vreodată vreo discuţie despre terorism pe parcursul căsniciei. La 9 iunie, ei nu i s-a permis să-şi vadă soţul. La 10 iunie, ea a fost dusă într-un subsol; acolo era un miros insuportabil. Ea nu l-a recunoscut; părul său era neîngrijit; el semăna cu un schelet.
31. În ceea ce priveşte reţinerea, vecinii i-au spus că ea a avut loc la ora 3:30 dimineaţa. La 3 iunie, a fost efectuată percheziţia apartamentului. Soţul său i-a spus că a fost reţinut de persoane în uniforme. Patru persoane. El nu a putut să vadă cine a făcut-o. Administratorul blocului l-a chemat. Lui i s-a spus să se îmbrace şi să plece cu ei. El a fost arestat de un miliţian, dl Guşan. El a fost dus cu un automobil Volga şi un jeep împreună cu dl Guşan şi alte şase persoane. El a fost interogat de dl Gorbov şi dl Antiufeev, care, în prezent, este membru al Guvernului transnistrean. El a fost ţinut în clădirea miliţiei, unde erau aduşi civilii reţinuţi. Timp de şase zile, nu au existat date despre el în registru.
Atunci când ea şi-a văzut soţul în clădirea miliţiei, Starojuk era acolo, într-un birou separat. Ea nu a ştiut dacă Ilaşcu se afla, de asemenea, acolo. Ea nu îl cunoştea pe Ilaşcu personal. Atunci când şi-a văzut soţul pentru prima dată, el nu a făcut nimic altceva decât să mănânce, înfulecând jumătate de găină şi a băut multă apă. El i-a spus că lui nu i s-a dat nimic să mănânce sau să bea.
32. Ea a avut a doua întâlnire cu soţul său după aproximativ o lună. Între timp, ei nu i s-a permis să-l vadă sau să-i aducă hrană. Ea i-a luat hainele murdare; ele erau pline de paraziţi. Cămaşa sa era pătată în regiunea rinichilor. El a fost, în mod evident, bătut. Următoarea întâlnire, care a avut loc după aproximativ o lună, s-a desfăşurat în aceeaşi clădire, tot în subsol. Ulterior, după două luni, a avut loc o altă întâlnire în biroul lui Starojuk.
33. Soţul i-a spus că el s-a aflat aproximativ o lună în sediul Armatei a Paisprezecea, în Comenduire. El i-a spus că acolo a fost oribil. Trei soldaţi l-au lovit în piept şi în stinghie; el avea sânge în urină; unul din soldaţi i-a făcut o propunere indecentă. El era dus la veceu o dată pe zi, pentru 45 de secunde, după care un câine era asmuţit şi el era împins înapoi în celulă. Lui nu i se permitea să se spele, acolo nu era apă cu care să te speli. Acolo nu era hrană sau apă. El nu ştia numele persoanelor care l-au maltratat. Ele nu s-au prezentat. Ele purtau uniforme militare ale trupelor speciale ruse. Ei erau bărbaţi bine făcuţi din Armata a Paisprezecea.
Soţul i-a spus că, atunci când s-a aflat în Comenduirea Armatei a Paisprezecea, cheile de la celulă se aflau la miliţieni. Atacul asupra lui a avut loc atunci când gardienii s-au îmbătat împreună cu trei soldaţi. Din anumite motive, gardienii le-au dat soldaţilor cheile. Atunci, soldaţii au pătruns în celula sa, l-au agresat şi au încercat să-l violeze.
34. În Comenduire el l-a văzut pe Ilie Ilaşcu fiind supus la ceea ce s-a dovedit a fi execuţie simulată. El l-a văzut pe Ilie Ilaşcu când a fost scos afară, fiind legat la ochi; el a auzit împuşcături şi a văzut urme de gloanţe pe perete, însă ulterior el a aflat că Ilie Ilaşcu era în viaţă. Soţul i-a menţionat două nume: Gorbov şi Antiufeev. El i-a spus că, după ce s-a aflat în Comenduire, ei au venit să-l interogheze în fiecare noapte, la miliţie. Colonelul Bergman era comandantul Comenduirii. Ei s-au văzut în Comenduire.
35. După condamnarea sa în 1993, soţul ei a fost dus la Închisoarea nr. 2 din Tiraspol. Aceasta a fost singura închisoare în care el a fost deţinut. Abia după 3 luni, ea a putut să-şi viziteze soţul pentru prima dată. Ei i se permitea să lase hrană pentru el. După proces, ea a avut întâlniri regulate cu el o dată pe lună, precum era prevăzut în codul penal, printr-un perete de sticlă. Scrisorile erau deschise, însă ei nu corespondau foarte des. Întâlniri de lungă durată erau permise de două ori pe an. Coletele nu erau întotdeauna permise. El era deţinut singur în celulă. El nu era bătut, însă era supus presiunii morale. Ea a fost numită prostituată româncă. Gardienii i-au spus: „De ce te-ai vândut României, dacă eşti rusoaică?”. Soţul său a fost maltratat în clădirea miliţiei, însă nu şi la închisoare. Hrana din închisoare avea deseori viermi în ea. Câteodată, ei i se permitea să aducă colete mari cu hrană.
Soţul său nu i-a spus niciodată nimic despre tratamentul medical din închisoare. Odată el a avut o criză de pancreas atunci când ea era acolo. El avea spumă la gură. Ea a trebuit să aştepte toată ziua până când lui i s-a acordat tratament. In fine un medic a venit şi i-a spus că el avea nevoie de o operaţie. În caz contrar, el ar fi decedat. El a fost pus să meargă fiind încătuşat la mâini şi picioare, în pofida stării sale. Medicul i-a dat o listă de medicamente pe care ea trebuia să le aducă. Operaţia a fost un succes. El a fost încătuşat de patul de la spital, deşi era conectat la sistemul de perfuzie. Ei i s-a permis să-l viziteze la spital o dată pe zi, acolo fiind prezenţi permanent patru gardieni înarmaţi. Spitalizarea lui a durat două săptămâni.
36. Ea pretinde că soţul ei nu a primit nici un ordin sau instrucţiune de la autorităţile din Republica Moldova înainte de reţinerea sa în anul 1992. Ea era cu el tot timpul. El era membru al Frontului Popular. După ce soţul său a fost arestat, ei au trebuit să-şi părăsească domiciliul. Ea s-a adresat proprietarului fabricii, însă el i-a spus: „Trebuie să părăseşti apartamentul, tu eşti soţia unui terorist.” După zece zile, o femeie cu un copil a ocupat apartamentul. Ea a fost alungată şi a venit la Chişinău. La şase luni după eveniment, ei i s-a dat o cameră de hotel de către Frontul Popular. Atunci când mergea la Tiraspol să-şi viziteze soţul, ea stătea la o prietenă. Ulterior, ei i s-a repartizat o cameră, în calitate de refugiat.
3. Eudochia IVANŢOC
37. La 2 iunie 1992, ea locuia la Tiraspol. Ea nu a auzit nimic despre aşa-numitul grup Ilaşcu, înainte ca soţul ei să fie deţinut. Ei locuiau la Tiraspol şi se simţeau acolo ca acasă.
38. Soţul ei a fost arestat când acesta era singur. El i-a spus că multe persoane înarmate au intrat în apartament, le-au distrus bunurile şi l-au bătut până când el şi-a pierdut cunoştinţa. Persoanele care au dat buzna purtau uniforme negre. Soţul ei a fost dus în subsolul clădirii miliţiei din Tiraspol. Ea l-a văzut după două zile de la reţinerea lui. El era rănit pe frunte, unghia de pe unul din degetele sale lipsea şi el era foarte murdar. Lor li s-a interzis să-şi vorbească unul altuia în română şi au trebuit să vorbească în limba rusă.
Ea l-a întâlnit în biroul anchetatorilor, în prezenţa altor trei sau patru persoane. A fost o întâlnire scurtă şi pentru ei a fost imposibil să comunice adecvat. Au trecut multe săptămâni până când ea a putut să-i trimită un colet cu hrană.
39. Din clădirea miliţiei deţinuţii au fost transferaţi în Comenduirea Armatei a Paisprezecea, iar mai apoi au fost aduşi înapoi în clădirea miliţiei. Înaintea procesului lor, ei se aflau în unul din aceste locuri. Ea a avut o întâlnire scurtă cu soţul său în timpul când el era deţinut în Comenduire. Ea nu ştia că el era deţinut acolo. Când ea era în clădirea miliţiei, a văzut că el a fost adus în clădire într-un automobil Volga, anume atunci Andrei i-a spus: „Noi suntem deţinuţi în Comenduire”. În acea perioadă, lor li s-a refuzat orice întâlnire. Înaintea întâlnirilor, el era pregătit şi spălat, astfel încât familia să nu vadă tot prejudiciul. În subsol, erau folosiţi „boxeri” pentru a-i bate pe deţinuţi. Ei trebuiau să vorbească în limba rusă şi întotdeauna în prezenţa gardienilor.
40. Condiţiile din Comenduire erau teribile. Pentru reclamant era dureros să vorbească despre aceasta. El era deţinut singur în celulă; la miezul nopţii, un pat era coborât din perete pentru ca el să doarmă pe acesta, însă el era ţinut în picioare pe întreg parcursul zilei, astfel el nu putea să doarmă normal. El era dus la veceu o dată pe zi, pentru o perioadă foarte scurtă; dacă nu reuşea să-şi satisfacă necesităţile fiziologice în această perioadă foarte scurtă, asupra lui erau asmuţiţi câini. Lui nu i se dădea multă mâncare. Ilaşcu şi ceilalţi erau deţinuţi acolo în aceeaşi perioadă de timp, însă în celule separate; soţul ei era legat la ochi când era scos din celulă. Reclamantul i-a spus soţiei că el a fost deţinut în Comenduire timp de două luni, din iulie până în august 1992. El era interogat zi şi noapte. Câteodată lui nu i se permitea să doarmă, deoarece interogatoriile aveau loc toată noaptea. El nu i-a spus soţiei cine l-a interogat. Gardienii erau de la Armata a Paisprezecea. Gorbov, Starojuk şi o altă persoană au luat parte la interogatoriu. De asemenea, el a menţionat numele lui Bergman, dar soţia nu poate să-şi amintească exact ce i-a spus el în această privinţă.
41. Când se afla în custodia miliţiei din Tiraspol, el a fost ameninţat cu pedeapsa cu moartea. Ordinul i-a fost citit; el a fost scos afară pentru a fi împuşcat şi i s-a spus: „De ce te preocupă vizitele din partea familiei tale dacă vei fi împuşcat mâine?”. Au existat perioade când el nu-şi putea recunoaşte soţia. Înainte de proces, el a fost tratat cu substanţe psihotrope, astfel încât sistemul său nervos a cedat. Ca rezultat, chiar şi astăzi el suferă de dureri de cap permanente. Bolile sale cronice s-au acutizat. El s-a aflat în spital timp de zece zile înainte de proces. În timp ce era deţinut în clădirea miliţiei, el a fost trimis la Odesa pentru o examinare psihiatrică. Până atunci, el nu a avut nici o examinare psihiatrică. Constatările examinării de la Odesa au fost distruse. Ea ştie din auzite că el a fost ţinut gol într-o cameră din beton, însă ea nu poate să confirme că el a încercat să se spânzure.
42. După procesul din 1993, ea şi-a văzut soţul peste o lună, imediat după ce a primit permisiunea de a-l vizita. Atunci când evenimentele se înrăutăţeau, acest lucru afecta vizitele. Ea nu putea să-şi viziteze soţul liber; ea trebuia să-i scrie dlui Şevţov pentru a primi aprobare. Pentru o perioadă lungă de timp, ei nu i s-a permis să-i aducă ziare în limba română, ci numai în limba rusă. Ea nu putea să corespondeze cu el. El era deţinut în detenţie solitară, în cea mai severă aripă a închisorii. Acolo era foarte murdar. Din acoperiş curgea apa şi nu exista acces la lumina zilei. Asupra lui se exercitau permanent presiuni psihologice. În 1999, el a fost victima unui atac fizic, când persoane mascate au intrat în celula sa, l-au lovit cu băţul şi l-au bătut. Totul din celula sa a fost distrus, iar bunurile sale personale i-au fost luate. Aceasta a fost perioada când el a declarat greva foamei. Incidentul din 1999 a avut loc atunci când soţul ei a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau chiar mai înainte, atunci când a fost ales Guvernul Sturza. Lui nu i se permitea să stea liniştit în celula sa, a existat o perioadă de timp când zilnic cineva încerca să exercite presiuni psihologice asupra lui.
43. Ea s-a plâns mai multor autorităţi din Republica Moldova. Ea nu s-a adresat direct Ministerului Justiţiei. Împreună cu celelalte soţii, ea s-a adresat Preşedintelui Republicii şi ministerului responsabil de chestiunile legate de Transnistria. În răspuns, ele au fost asigurate că se desfăşurau negocieri şi că în curând lucrurile vor reveni la normal. Acelaşi lucru s-a întâmplat când ele s-au adresat Procurorului General. Aceste adresări au rămas fără rezultat. Soţiile reclamanţilor s-au adresat şi ombudsmanului, însă lor li s-a spus că el nu putea să se aprofundeze în cazul lor, deoarece nu avea competenţe suficiente. Cealaltă parte nu era subiect al competenţei sale şi totul depindea de autorităţile superioare – cu alte cuvinte, de Preşedinţie şi de autorităţile statale.
După aceste adresări, în 1999, soţul ei a fost vizitat de Misiunea OSCE.
44. În închisoare nu exista acces corespunzător la asistenţa medicală. Ea a insistat ca un medic din Chişinău să-l viziteze la Închisoarea din Tiraspol. El era bolnav de ficat, de rinichi şi avea tensiune înaltă. Ea a adus toate medicamentele de acasă, deoarece în închisoare nu era acordată îngrijire medicală.
45. La 15 februarie 2003, ei i s-a refuzat permisiunea de a-şi vedea soţul, însă ea a reuşit să-l vadă o săptămână mai târziu. El i-a spus că în celula lui din nou au dat buzna persoane care i-au distrus toate bunurile personale.
46. Deşi Andrei Ivanţoc are nevoie de o dietă specială, el nu primeşte ceea de ce are nevoie. El îşi găteşte singur hrana din coletele trimise de către familia sa. Administraţia Închisorii din Tiraspol i-a refuzat accesul la un psihiatru. Totuşi, recent, un grup de medici de la Chişinău l-a vizitat, însă ei au fost împiedicaţi să-i prezinte reclamantului raportul lor scris. În timpul acestei examinări, medicul de la închisoare a fost prezent, împreună cu trei sau patru persoane din serviciul de securitate.
47. Ea nu cunoaşte ca soţul ei să fi primit vreodată instrucţiuni din partea Republicii Moldova. În timpul interogatoriului lui, nu era prezentă nici o persoană din Republica Moldova, ci doar persoane din Tiraspol. Ea crede că autorităţile Republicii Moldova ar fi putut fi mai insistente şi, în special, ar fi putut să implice organizaţiile internaţionale.
4. Raisa PETROV-POPA
48. În iunie 1992, ea locuia în Republica Moldova, în satul părinţilor ei. Fratele ei locuia la Tiraspol. El se afla acolo de şase ani împreună cu soţia şi familia sa (fiul său). Ea nu se afla la Tiraspol atunci când el a fost reţinut; ea a aflat despre reţinerea lui cu o săptămână mai târziu, atunci când soţia acestuia i-a telefonat. Soţia reclamantului i-a spus că noaptea au venit nişte persoane care l-au reţinut. De asemenea, ea i-a spus că el a fost dus în sediile Armatei a Paisprezecea. Martorul l-a văzut pentru prima dată în timpul procesului. Ea nu a avut posibilitatea să vorbească cu el, ci doar cu soţia acestuia, care i-a spus că el a fost maltratat în timpul detenţiei. După proces, martorul l-a vizitat în închisoare de câteva ori. Ea îi scria foarte rar scrisori şi primea scrisori de la el. Atunci când familia îi trimitea scrisori, el deseori spunea că nu a primit nimic.
49. Fratele ei a fost deţinut în Închisoarea din Tiraspol până anul trecut. El nu a vorbit despre tratamentul său din închisoare. Pe parcursul vizitelor, întotdeauna erau prezente şi alte persoane, ceea ce l-a împiedicat să vorbească despre alte chestiuni decât cele legate de familie. Câteodată, el spunea că era scos noaptea din celulă şi abuzat verbal. Reclamantul nu a vorbit niciodată despre vreun tratament medical.
50. Martorul nu s-a adresat niciodată autorităţilor Republicii Moldova în numele fratelui ei pentru a cere eliberarea acestuia; soţia acestuia a făcut acest lucru, însă martorul nu ştie căror autorităţi s-a adresat aceasta. De asemenea, ea nu ştie dacă autorităţile din Republica Moldova au încercat să facă ceva după reţinerea şi condamnarea fratelui său.
51. Ea a depus cererea în numele fratelui său. Înainte de proces, ea nu-i cunoştea pe Ilaşcu, Leşco sau Ivanţoc.
5. Ştefan URÎTU
52. În trecut, el îşi avea reşedinţa permanentă la Tiraspol. Acum el locuieşte la Chişinău. El este preşedintele Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului şi profesor la Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul la Chişinău.
53. Până în iunie 1992, el a locuit la Tiraspol timp de nouăsprezece ani. El îi cunoştea pe Ilaşcu şi Ivanţoc, dar nu şi pe Leşco sau Petrov-Popa. El a fost membru al Frontului Popular. Însă în 1992, Ilaşcu a publicat o declaraţie potrivit căreia martorul a fost exclus din Frontul Popular pentru exprimarea opiniilor în favoarea lui Snegur.
54. El a fost reţinut la 2 iunie 1992, la douăsprezece ore după reţinerea lui Ilaşcu. El nu cunoştea persoanele care l-au reţinut. Mai târziu, el şi-a dat seama că în spatele reţinerii sale se aflau procurorul Lucik şi colonelul Bergman, comandantul Armatei a Paisprezecea. Lucik a fost procurorul moldovean al oraşului Tiraspol. Ulterior, separatiştii l-au numit în funcţia de Procuror al „Republicii Moldoveneşti Nistrene”.
55. Persoanele care l-au reţinut nu purtau uniforme. Atunci când el a fost reţinut, casa sa a fost înconjurată de nişte vehicule ale armatei ruse. El a fost dus în clădirea miliţiei din Tiraspol. El nu l-a văzut pe Bergman, însă a văzut vehiculele armatei şi i-a fost spus de către cei care l-au reţinut că Bergman era implicat.
56. El a fost deţinut în clădirea miliţiei de la 2 iunie până la 21 august 1992. El l-a văzut acolo pe Ilaşcu printr-o gaură din uşă, însă în majoritatea timpului Ilaşcu a fost deţinut în clădirea Armatei a Paisprezecea din motive de securitate. În celulele care se aflau în partea opusă celulei sale, erau deţinuţi Leşco, Ilaşcu, Ivanţoc şi alţii, cu excepţia perioadei când reclamanţii au fost duşi în sediile Armatei a Paisprezecea. Principalii şase deţinuţi au fost ţinuţi acolo până în septembrie 1992. În timpul operaţiunii, au fost reţinute mai mult de 30 de persoane. Odată, el a auzit strigătul unei persoane nebune. Era Ivanţoc, căruia i s-a spus că în acea zi el va fi împuşcat.
57. El a vorbit cu Leşco, care i-a spus că condiţiile din clădirea miliţiei erau destul de bune comparativ cu cele din sediile Armatei a Paisprezecea. Un alt deţinut, care se afla în aceeaşi celulă cu martorul, de asemenea, i-a spus că colegii săi au fost duşi în sediile Armatei a Paisprezecea, deoarece acolo securitatea era mult mai strictă. Toate acestea au fost făcute în timp ce se duceau lupte în Bender.
58. Cei care au fost deţinuţi în Comenduire i-au spus că paturile lor erau ridicate la perete la 5 sau 6 dimineaţa, că lor nu li se dădea de mâncare, că în celulă nu era lumină etc. De asemenea, Leşco i-a spus că ei au fost supuşi execuţiilor simulate.
59. El a primit o scrisoare de la un martor potenţial în proces care spunea că fusese avertizat că dacă el îşi va menţine depoziţiile sale că Ilaşcu ar fi fost bătut, el îşi va pierde serviciul. Acum el se află în detenţie. O persoană care a dat depoziţii în procesul din 1993 din Tiraspol a fost citată de autorităţile din Tiraspol şi întrebată dacă va da aceleaşi depoziţii acum.
60. În timpul detenţiei sale în clădirea miliţiei, el a fost interogat de Şevţov sau Antiufeev, aşa cum acesta se prezintă acum. Martorul era preşedintele Comitetului pentru Drepturile Omului, care a fost creat în 1990 şi care avea acces la informaţii cu privire la situaţia din Transnistria. Multe persoane veneau la ei pentru a obţine informaţii. Autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova au evitat responsabilitatea pentru ceea ce făceau separatiştii. Şevţov, pe care martorul nu-l cunoştea atunci, era un profesionist instruit mai bine decât orice moldovean va fi vreodată. El i-a spus că-i dădea impresia că este din Rusia – din cauza accentului moscovit şi deoarece era atât de profesionist în serviciul său. Ulterior, atunci când l-a văzut pe Şevţov la televizor, el şi-a dat seama cine era acesta. El era persoana care a organizat atacul de la turnul televiziunii din Riga din 1991. El, împreună cu unsprezece colegi care l-au însoţit la Tiraspol, au creat o reţea în Republicile Baltice, însă lor li s-a ordonat de la Moscova să vină la Tiraspol. El era numit Antiufeev, însă în cel de-al patrulea paşaport al său el purta numele de Şevţov. Martorul nu are nici o îndoială acum că Antiufeev şi Şevţov sunt una şi aceeaşi persoană.
61. Martorul a fost interogat doar o singură dată în prezenţa unui avocat. Altă dată, el a fost interogat în timpul nopţii de către dl Gorbov şi o altă persoană. Ei l-au maltratat şi au încercat să-l oblige să semneze un document, însă martorul a refuzat.
62. El nu a fost judecat. El a fost eliberat după 82 de zile de detenţie. El nu ştie de ce a fost eliberat, deşi lui i-au fost aduse aceleaşi acuzaţii de terorism. În timpul procesului reclamanţilor, el i-a trimis o telegramă Preşedintelui aşa-numitei Judecătorii Supreme din Transnistria, dna Ivanova, cerând să fie audiat de instanţă. El a fost refuzat. Răspunsul pe care l-a primit a fost că el era un criminal care merita să se afle în cuşcă împreună cu Ilaşcu şi că el nu putea fi audiat ca martor. Procurorul Lucik, pe care el l-a contactat, i-a spus că nu poate să-l protejeze a doua oară.
63. El a fost eliberat după ce a semnat un document prin care s-a obligat să nu părăsească Tiraspolul. Starojuk l-a condus până la casa sa din Tiraspol. Din apartamentul său nu au fost luate bunuri personale. El a promis să nu facă declaraţii în presă. El a fost contactat de Grupul Memorial din Odesa, care l-a invitat la Odesa. Atunci când a cerut permisiunea să plece în Ucraina, prima dată a fost refuzat, însă în final el a obţinut permisiunea de a pleca. Totuşi, el a fugit la Chişinău în loc să plece în Ucraina.
64. El a declarat că casa lui Ivanţoc a fost înconjurată de vehicule militare şi că el a conchis că Armata a Paisprezecea şi colonelul Bergman au luat parte la reţinere.
65. Anterior, generalul Iakovlev a fost reţinut de autorităţile Republicii Moldova pentru aprovizionarea cu armament a separatiştilor. Martorul a văzut registrul în care se descria detaliat cât armament a fost dat şi cui. A fost dat armament oamenilor în casele lor pentru ca ei să poată opune rezistenţă forţelor constituţionale din Moldova. În ceea ce priveşte reţinerea generalului Iakovlev, martorul a auzit că dl Ilaşcu s-a aflat acolo pentru a confirma ofiţerilor care au participat la reţinere că ei au reţinut anume acea persoană. Iakovlev era îmbrăcat în camuflaj şi era gata să fugă la Odesa, deoarece bănuia că va fi reţinut în curând.
66. Ulterior, generalul Iakovlev a fost eliberat în schimbul a 28 de moldoveni. Altă dată, 23 de poliţişti moldoveni au fost eliberaţi în schimbul a 23 de soldaţi paramilitari. În mod regulat, grupuri de 25 până la 35 de persoane erau trimise din Transnistria la Moscova pentru a fi instruite cu privire la chestiuni militare şi de securitate, pentru a fi create batalioane. Martorul ştia despre aceasta de la soldaţi.
67. După eliberarea sa, el a vizitat Tiraspolul de câteva ori. Odată, el făcea parte dintr-o delegaţie a Comitetului Helsinki. Altă dată, el a plecat încolo fără a avertiza din timp gărzile din Transnistria.
68. El consideră că Moldova nu a făcut şi nu face tot ce ar putea face pentru a asigura respectarea legislaţiei Republicii Moldova în privinţa a 600,000 de ostatici care sunt deţinuţi în Transnistria de către regimul separatist.
69. În ceea ce priveşte implicarea Rusiei în evenimente, el a declarat următoarele: personalităţi ruse sus-puse au vizitat Tiraspolul încă în 1989, când prima lege cu privire la limbi a fost adoptată de către Republica Moldova. De asemenea, la Chişinău au venit oficiali ruşi. Institutul de Relaţii Internaţionale din Moscova a elaborat ideea existenţei Transnistriei, în cazul în care Republica Moldova nu ar accepta un anumit grad de autonomie culturală. A fost simulat un proces de judecare a Moldovei pentru violarea dreptului umanitar. La acel moment, la Moscova forţele KGB au ieşit de sub control; ele doreau menţinerea imperiului sovietic. Nikolai Medvedev, membru al comisiei parlamentare a Federaţiei Ruse, a fost cel care a cerut eliberarea lui Smirnov când acesta era deţinut. El a oferit anumite garanţii în schimbul eliberării lui Smirnov. Spre exemplu, Smirnov nu va continua să distrugă structurile statale ale Republicii Moldova, nu va încălca legislaţia Republicii Moldova, iar Federaţia Rusă va ratifica acordul moldo-rus. Totuşi, acest acord nu a fost ratificat până în 2001, atunci când în Republica Moldova a venit la putere Partidul Comunist. În spatele acestor manevre erau FSB-ul, cazacii şi alte structuri create de Rusia când era vorba de un teritoriu pe care ea dorea să-l ţină sub control.
70. În ziua reţinerii sale, când a fost dus la serviciul de securitate, el a văzut o persoană importantă ieşind din clădire. Aceasta era Makaşov. El a vizitat republica separatistă şi a spus că, cu un astfel de armament, ea nu va fi capabilă să lupte împotriva fasciştilor români, că el îi va trimite arme mai bune şi că Rusia va oferi ajutor. Mai târziu, din Rusia au fost trimise materiale, în jur de o sută de unităţi de rachete anti-tanc radio-ghidate, însă doar cincisprezece din ele au ajuns la Tiraspol. Ulterior, au urmat declaraţiile dlui Dakov, ministrul industriei uşoare din Tiraspol. El a recunoscut că Armata a Paisprezecea purta uniforme ale separatiştilor sau haine civile, când lupta de partea separatiştilor. În timpul luptelor, au fost ucişi soldaţi ai Armatei a Paisprezecea. De exemplu, în aprilie 1992, un ofiţer şi patru soldaţi ai Armatei a Paisprezecea au fost ucişi în timpul războiului. Corpurile lor au fost aduse de pe front pentru a fi trimise în Federaţia Rusă, iar martorul şi studenţii săi le-au văzut, deoarece au participat la ceremonia funerară.
71. Trupele de cazaci care au participat la lupte au fost mobilizate de către Federaţia Rusă atunci când ea şi-a dat seama că integritatea teritorială a Uniunii Sovietice nu mai putea fi menţinută. Cazacii au venit în 1990. Rusia a declarat că aceasta a fost o iniţiativă privată, care nu a avut nici o legătură cu autorităţile. Ei locuiau în hoteluri. În 1992, la unu sau doi martie, atunci când a început războiul, obiectivul lor era să împiedice Moldova să adere la ONU. În Bender şi Dubăsari, unde au rămas ultimele comisariate de poliţie constituţionale, ultimul loc din Transnistria unde Moldova menţinea o prezenţă a organelor de ocrotire a normelor de drept, a fost organizat un atac de către Rateev, unul din cazaci. El era membru al Grupului Alfa, care era unul din grupurile principale ale securităţii ruse.
72. În 1993, regimul separatist a creat un parlament. Generalul Lebed a fost ales în Sovietul Suprem. Generalul Lebed, însuşi, a declarat că el a fost cel care a garantat independenţa Republicii Nistrene şi că el a dat ordin de câteva ori să se tragă câteva focuri din sistemele de lansare a rachetelor „Grad” spre teritoriul Republicii Moldova. După aceasta, potrivit lui Lebed, Preşedintele Snegur a fost de acord să se aşeze la masa tratativelor cu Smirnov.
73. În timpul războiului, în afară de trupele de cazaci, partea transnistreană avea tancuri şi vehicule blindate care purtau emblema armatei ruse – el însuşi le-a văzut. Odată, el a plecat la Bender. Atunci când a traversat podul pe jos, el a văzut multe tancuri care purtau tricolorul rus. Pe alte tancuri era arborat drapelul separatiştilor. El a întrebat de ce trupele ruse şi cele separatiste erau acolo, iar lui i s-a spus că ambele au participat la lupte. În cadrul unei întâlniri la Ministerul Apărării din Chişinău, unde au avut loc negocieri, el a făcut o declaraţie în faţa miniştrilor Afacerilor Externe prezenţi, inclusiv a domnilor Kozîrev şi Netkacev, care era, la acel moment, comandantul Armatei a Paisprezecea. El le-a spus că va depune un protest, deoarece Armata a Paisprezecea era direct implicată în război. Participanţii la negocieri au răspuns că ei vor pleca la Bender şi vor încerca să obţină, ei înşişi, probe cu privire la cele declarate.
74. După eliberarea sa, el a făcut tot ce a putut pentru ca ceilalţi şase să fie eliberaţi. Ei reprezentau un simbol pentru regimul transnistrean, pentru a descuraja pe alţii să-şi exprime opiniile politice. Procurorul Irtenev i-a spus că Moscova era interesată să asigure eliberarea persoanelor deţinute de autorităţile moldoveneşti. Procurorul Irtenev i-a spus că Moldova a fost înşelată, că au fost eliberaţi oameni mai puţin importanţi, nu şi cei şase colegi ai lui. Moldova i-a eliberat pe toţi, fie din Federaţia Rusă, fie din Tiraspol, cei care au participat la lupte, în timp ce regimul de la Tiraspol nu a eliberat pe nimeni.
75. El nu ştie din ce motiv a fost reţinut sau din ce motiv a fost eliberat. Exista o scrisoare din partea Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova, care cerea eliberarea sa, Ministerul obligându-se să asigure ca el să fie prezent la investigaţii. El poseda multe informaţii despre separatişti şi, de aceea, el nu era un martor convenabil pentru proces. Alex Kokotkin, un jurnalist de la un ziar rus, a încercat, înainte de reţinerea sa, să-l convingă de beneficiile colaborării cu regimul separatist. Mai târziu, el l-a văzut pe acesta în biroul anchetatorilor, comportându-se ca şi când ar fi fost un şef. Kokotkin i-a spus că au fost aduse trupe ruseşti suplimentare pentru a asigura independenţa Transnistriei; ele erau numite trupe de menţinere a păcii. Acest jurnalist ar fi putut juca un rol semnificativ în obţinerea eliberării lui.
76. Martorul, de asemenea, a declarat că el ar putea numi persoanele care au fost la Moscova pentru instruire militară pentru a deveni membri ai batalionului „Dnestr”. El ştia cine a făcut recrutarea şi unde au plecat. De asemenea, el ştia serviciile secrete ruse care au instalat dispozitive speciale de interceptare a convorbirilor telefonice ale oficialilor moldoveni.
