Ion Gheorghe contra Romaniei - Nerecunoastere statut persoana cu handicap Certificat de atestare Art 6
| Comentarii |
|
SECŢIUNEA A III -a
CAUZA GHEORGHE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Plângerea nr 19215/04)
HOTĂRÂRE
STRASBURG
15 martie 2007
În cauzaGheorghe împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia III), constituită în Camera formată din următorii judecători:
Domnii J. Hedigan, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
MM. E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Doamna I. Ziemele, judecător,
şi Dl. S. Quesada, grefier al secţiei,
după ce a deliberat în Camera de Consiliu în data de 20 februarie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află plângerea (no 19215/04) formulată împotriva României de către Dl. Ion Gheorghe, cetăţean român (« reclamantul »), care a sesizat Curtea în data de 23 aprilie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de doamnele A. Brudariu şi G. Mocanu, avocate la Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de reprezentanta sa, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge că acţiunea sa nu a fost audiată în mod echitabil în faţa instanţelor interne şi într-un termen rezonabil.
4. Prin decizia din 22 septembrie 2005, camera a declarat cererea parţial admisibilă.
5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise complementare (articolul 59 § 1 din regulamentul Curţii).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în 1971 şi locuieşte la Ploieşti.
7. Reclamantul a fost diagnosticat, de la naştere, cu hemofilie de tip A, boală congenitală şi ereditară caracterizată de o întârziere în coagulare şi hemoragii grave care se produc la cel mai mic traumatism şi care necesitau administrarea unui medicament specific (Factorul VIII).
8. Reclamantul lucra ca funcţionar la un spital local.
9. Începând din 1992, Comisia de expertiză medicală şi de recuperare a capacităţii de muncă («Comisia») de pe lângă Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale l-a examinat pe reclamant în fiecare an şi i-a eliberat de fiecare dată un certificat al cărei valabilitate era temporară, atestând că suferea de un handicap de gradul doi.
10. Acest certificat servea la obţinerea de la Biroul judeţean pentru protecţia persoanelor handicapate («Biroul ») a drepturilor prevăzute de legea nr. 53/1992 asupra protecţiei speciale a persoanelor handicapate, şi anume, între altele, asistenţă medicală gratuită, transport şi abonament telefonic gratuite şi anumite avantaje fiscale prevăzute de legea nr. 35/1993, şi anume, scutirea de la plata impozitului pe salariu.
11. Prin certificatul din 26 octombrie 1998, Comisia a confirmat existenţa unui handicap de al doilea grad, şi printr-o menţiune în manuscris în partea de sus a certificatului, a adăugat « valabil pentru legea nr. 35/1993 ». Conform informaţiilor puse la dispoziţie de reclamant, adăugarea acestui tip de menţiune era o practică curentă a Comisiei având în vedere că acelaşi certificat servea la obţinerea în acelaşi timp a drepturilor prevăzute de legea nr. 53/1992 şi avantajele fiscale prevăzute de legea nr. 35/1993.
12. Prin adresa din 15 decembrie 1998, Biroul l-a informat pe reclamant că serviciul de contabilitate a decis suspendarea beneficiului drepturilor prevăzute de legea nr. 53/1992 pe motiv că doar menţiunea referitoare la legea nr. 35/1993 era aplicată pe certificatul din 26 octombrie 1998 şi că din această cauză, nu putea fi folosit decât la acordarea drepturilor prevăzute de această lege din urmă.
13. Prin adresa din 3 februarie 1999, Ministerul Muncii l-a informat pe reclamant că «în lipsa unei dispoziţii derogatorii contrare, nu există (nu exista) nici un obstacol legal ca titularii certificatelor care atestau o categorie de handicap care necesita o protecţie specială beneficiază de toate drepturile şi avantajele care le erau legal recunoscute ».
14. La 29 octombrie 1999, Comisia a confirmat handicapul de grad doi şi, pe certificatul eliberat cu această ocazie, a pus din nou menţiunea « valabil pentru legea nr. 35/1993 ».
15. Ca urmare a unei mari degradări a stării sale de sănătate, datorată lipsei de tratament, reclamantul, prin memoriul depus la 3 aprilie 2000 la Secretariatul de Stat pentru Persoanele Handicapate, a contestat suspendarea beneficiilor prevăzute de legea nr. 53/1992.
16. Secretariatul i-a răspuns la 6 aprilie 2000 că nici o dispoziţie legală nu interzicea cumulul de drepturi prevăzute de legile nr. 35/1993 şi nr. 53/1992 şi că el considera că persoanele care suferă de un handicap de grad 2 puteau beneficia de drepturile prevăzute de aceste două legi.
17. Prin acţiunea în contencios administrativ, introdusă în faţa Curţii de Apel din Ploieşti la 30 noiembrie 2000 împotriva Biroului şi Secretariatul de Stat pentru Persoanele Handicapate, reclamantul a solicitat recunoaşterea statutului său de persoană handicapată care avea nevoie de protecţia specială prevăzută de legea nr. 53/1992 şi daune-interese pentru repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin suspendarea drepturilor sale între octombrie 1998 şi septembrie 2000, care, în opinia sa, erau la originea unei degradări grave şi rapide a stării sale de sănătate. El a solicitat ca Secretariatul de Stat să fie condamnat să-i plătească 1 184 502 000 lei româneşti (ROL) care reprezintă costul tratamentului la care considera că avea dreptul gratis dacă Biroul nu i-ar fi suspendat drepturile prevăzute de legea nr. 53/1992, ca şi suma de 11 920 200 ROL reprezentând valoarea transportului şi a abonamentului de telefon gratuite de care a fost de asemenea privat.
18. La terminarea audierii din 15 ianuarie 2001, avocatul reclamantului a solicitat amânarea pronunţării hotărârii pentru a depune concluzii scrise.
19. Curtea de apel a pronunţat hotărârea sa la 22 ianuarie 2001. Ea a observat că, respectiv, Comisia i-a eliberat reclamantului certificate anuale în atestarea unui handicap de grad 2. În consecinţă, ea a considerat că i s-a recunoscut pentru perioada menţionată statutul solicitat şi, deci, a respins prima cerere ca fiind nefondată.
20. În ceea ce priveşte acordarea de daune şi interese, curtea a considerat că ea nu era competentă pentru a se pronunţa în cauză şi a retrimis dosarul la tribunalul judeţean din Prahova.
21. Din 5 până în 10 februarie 2001, reclamantul a fost internat la un spital din Bucureşti, la clinica de hematologie Colţea în urma unei hemoragii.
22. În cadrul procedurilor care au avut loc la termenele din 12 martie, 4 mai şi 1 iunie 2001, avocatul reclamantului a solicitat amânarea pentru a depune dovezi la dosar şi pentru a formula concluzii scrise.
23. Prin hotărârea din 5 iunie 2001, tribunalul judeţean şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel. Sesizată cu conflictul negativ de competenţă, Curtea Supremă de Justiţie, prin hotărârea datată 21 noiembrie 2001, decide că, respectiv, Curtea de Apel din Ploieşti era competentă. Dosarul a fost reînscris pe rolul acestei curţi.
24. Curtea a interogat doi martori citaţi de reclamant şi a dispus efectuarea unei expertize medico-legale cu referire a stării sale de sănătate.
25. Expertiza a fost efectuată de serviciul medico-legal al municipiului Ploieşti. Expertiza constata numeroase hemoragii interne care au provocat importante deformări osoase, blocajul articulaţiilor şi imposibilitatea de deplasare. Ea a conchis că « oprirea tratamentului a dus la agravarea brutală a bolii, favorizând apariţia de complicaţii foarte grave, şi anume, hemoragii interne şi externe, hemoragii intracraniene cu hematoame, paralizii, flebite şi asfixii ».
26. În cursul procedurii în faţa Curţii de Apel, la 12 martie 2002, reclamantul a solicitat o amânare pentru a angaja un nou avocat. La 7 iunie 2002, avocatul său a solicitat o amânare pentru a depune concluzii scrise.
27. Prin hotărârea din 14 iunie 2002, Curtea de Apel, bazându-se pe certificatele emise în 1998 şi 1999 de Comisie, a constatat că, pentru perioada în cauză, reclamantul a fost recunoscut ca persoană care suferea de un handicap de grad 2. Totuşi, ea a respins cererea de acordare de daune şi interese pe motiv că el « nu a contestat conform căilor legale [articolul 27 din Ordonanţa Guvernamentală nr. 102/1999 din 29 iunie 1999, înlocuind legea nr. 53/1992] apartenenţa sa la una din categoriile de persoane handicapate » şi că el putea « contesta şi solicita revizuirea clasificării sale într-una din aceste categorii dacă ea nu mai corespundea realităţii ». Curtea a adăugat că reclamantul nu putea introduce o acţiune în faţa instanţelor pentru a-şi pretinde drepturile decât în cazul în care autorităţile abilitate, după ce au decis să modifice categoria sa de handicap, refuza după aceea să-i acorde drepturile prevăzute de lege. Ea conchide că, în măsura în care reclamantul « nu aduce [nu a adus] dovada schimbării categoriei de persoană handicapată, cu un handicap mai grav, ceea ce i-ar fi putut conferi drepturi mai mari », plângerea sa se dovedea neîntemeiată şi, în consecinţă, ea a respins acţiunea.
28. Reclamantul a declarat recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie, arătând că, Curtea de Apel a interpretat în mod eronat obiectul acţiunii sale, că ea a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere referitor la suspendarea drepturilor prevăzute de legea nr. 53/1992 şi că handicapul de gradul doi care i-a fost recunoscut îl îndreptăţea să beneficieze cumulativ de drepturile prevăzute de cele două legi.
29. La termenul din 25 februarie 2003, reclamantul a solicitat amânarea examinării recursului său, considerând că îi era imposibil să participe la această audiere datorită stării sale de sănătate. Audierea a fost stabilită succesiv la 27 mai 2003, apoi la 21 octombrie 2003, când a avut loc.
30. Între timp, de la 6 la 15 mai 2003, reclamantul a fost internat în spital la serviciul de urgenţă al spitalului judeţean din Ploieşti.
31. Prin hotărârea din 7 mai 2003, Oficiul judeţean de pensii a decis pensionarea reclamantului pe motiv de invaliditate.
32. La 22 mai 2003, Comisia a constatat că handicapul reclamantului s-a agravat şi că el suferea de atunci înainte de un handicap de prim grad.
33. Prin hotărârea din 4 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi a confirmat temeinicia hotărârii curţii de apel. Ea a considerat că « atât timp cât partea interesată nu contestă [nu a contestat] [certificatul care atestă handicapul său] în faţa Comisiei superioare de expertiză medicală conform dispoziţiilor legale, pe bună dreptate Curtea de Apel a considerat că el nu era îndreptăţit să i se acorde drepturile prevăzute de ordonanţa nr. 102/1999 ».
34. Ca urmare a hemoragiilor, reclamantul a fost din nou internat la serviciul de urgenţă a spitalului judeţean din Ploieşti din 25 până în 30 martie şi din 10 decembrie până în 18 decembrie 2004. Din 29 mai până în 1 iunie 2005, el a fost internat la Bucureşti la clinica de hematologie Colţea.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
35. Legea nr. 29/1990 asupra contenciosului administrativ
Articolul 1
« Orice persoană fizică sau juridică, care consideră că i s-a adus o atingere drepturilor sale, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a răspunde la cererea sa referitoare la aceste drepturi, poate introduce în faţa instanţei competente o acţiune în anularea actului, în recunoaşterea dreptului pretins şi în repararea eventualului prejudiciu suportat »
Articolul 6
« Tribunalul procedează la judecarea acţiunii în procedură de urgenţă_ »
36. Legea nr. 53/1992 asupra protecţiei speciale a persoanelor handicapate
Articolul 1
« Clasificarea într-una din categoriile de persoane handicapate care necesită o protecţie specială este făcută printr-un certificat emis de Comisiile de expertiză medicală şi de recuperare a capacităţii de muncă, funcţionând pe lângă spitalele judeţene_ »
Articolul 5
« Persoanele cu handicap au dreptul la următoarele:
a) asistenţă medicală şi eliberarea gratuită de medicamente,_ pentru cei al căror venit lunar este sub salariul brut minim garantat de Stat_
e) gratuitate la transportul public urban_ şi la transportul public interurban_
f) scutirea de cheltuieli legate de instalarea, transferul şi abonamentul la serviciul telefonic_
37. Ordonanţa de urgenţă a guvernului, nr. 102/1999 din 29 iunie 1999 asupra protecţiei speciale la angajarea persoanelor cu handicap, care înlocuieşte legea nr. 53/1992
Articolul 2
« Clasificarea într-una din categoriile de persoane cu handicap care necesită o protecţie specială_ este atestată printr-un certificat emis de Comisiile [judeţene] de expertiză medicală a persoanelor cu handicap. »
Articolul 19
«_ persoanele adulte care suferă de un handicap beneficiază de următoarele drepturi:
f) scutirea de la cheltuielile legate de instalarea, transferul şi abonamentul la serviciul de telefonie_
g) gratuitate în transportul public urban_
h) gratuitate în transportul public interurban_
j) acordarea de asistenţă medicală conform dispoziţiilor legii asupra asigurărilor sociale de sănătate şi reglementărilor Ministerului Sănătăţii şi ale Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap. »
Articolul 25
« Comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap funcţionează [începând cu 1 ianuarie 2000] pe lângă Birourile judeţene pentru persoanele cu handicap. »
DE DREPT
I. ÎN LEGĂTURĂ CU PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
38. Reclamantul pretinde dubla încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie. El se plânge, pe de o parte, de grava injustiţie a procedurii în contencios administrativ care a dus la hotărârea din 4 noiembrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie. El se plânge, pe de altă parte, de durata acestei proceduri. Articolul 6 § 1, în partea sa relevantă, are următorul conţinut:
« Orice persoană are dreptul ca acţiunea sa să fie audiată în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de un tribunal_ care va decide_ în contestaţiile asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
A. În legătură cu echitatea procedurii
1. Tezele părţilor
39. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil prin aceea că instanţele interne au respins arbitrar cererea sa de daune şi interese, interpretând în mod eronat obiectul acţiunii sale.
40. El subliniază că tribunalele au respins cererea sa pe motiv că el nu a contestat certificatul care atestă handicapul de care el suferea şi că el nu a solicitat reclasificarea în categoria persoanelor care suferă de un handicap mai grav pentru a beneficia astfel de drepturi mai largi. Ori, acţiunea sa viza condamnarea autorităţilor la daune şi interese pentru suspendarea drepturilor prevăzute de legea nr. 53/1992 pentru handicapul care i-a fost recunoscut prin certificatul din 26 octombrie 1998, dintre care, în special dreptul la asistenţă medicală gratuită. El adaugă că nu a solicitat în nici un mod alte drepturi, mai mari, decât cele prevăzute pentru handicapul său, şi că nu avea nici un interes să conteste certificatul sus-menţionat şi să solicite reclasificarea dat fiind faptul ca certificatul în cauză corespundea realităţii handicapului său în acea perioadă.
41. Guvernul susţine că procedura a respectat pe deplin garanţiile unui proces echitabil. El consideră că instanţele interne, respingând cererea de daune şi interese pe motiv că reclamantul nu a contestat clasificarea sa în categoria sa de persoane atinse de un handicap de grad doi, au răspuns plângerii reclamantului aşa cum a fost formulată în cererea sa iniţială.
2. Punctul de vedere al Curţii
42. Curtea aminteşte de la bun început că sarcina sa nu este aceea de a analiza erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, interpretarea legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor naţionale, şi în special judecătoriilor şi tribunalelor (Cauza Tejedor García împotriva Spaniei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VIII, § 31, p. 2796 şi Cauza Garcίa Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).
43. Cu toate acestea, Convenţia nevizând la garantarea drepturilor teoretice sau iluzorii ci a drepturilor concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părţilor sunt într-adevăr «audiate», adică, examinate legal de tribunalul sesizat. În acest sens, Curtea aminteşte că întinderea sarcinii pe care o au tribunalelor de a motiva deciziile lor poate varia în special în funcţie de natura deciziei. Chestiunea de a şti dacă un tribunal nu şi-a îndeplinit obligaţia sa de a face o motivaţie, care decurge din articolul 6 din Convenţie nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor speţei.
Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligaţie presupune, totuşi, că partea vătămată să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu mijloace decisive pentru rezultatul procedurii în cauză (v., Cauza Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, hotărârile din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A şi 303-B, p. 12, §§ 29 şi 30, şi pp. 29 şi 30, §§ 27 şi 28).
44. În speţă, Curtea observă că în cererea sa iniţială, reclamantul a reclamat în mod expres daune şi interese cifrate la 1 196 422 200 ROL pentru refuzul de acordare a drepturilor conferite de legea nr. 53/1992 categoriei de persoane atinse de un handicap de gradul doi, din care făcea parte. În acest sens, Curtea constată că apartenenţa reclamantului la categoria persoanelor suferind de un handicap de gradul doi nu este contestată.
45. Curtea de Apel a respins cererea sa pe motiv că el nu a contestat prin căile legale certificatul din 26 octombrie 1998 care i-a recunoscut un handicap de gradul doi. Ea i-a propus de asemenea să solicite autorităţilor administrative revizuirea clasificării sale solicitând înscrierea sa într-o categorie de handicap mai grav pentru a putea beneficia de drepturi mai largi.
46. În continuare, Curtea constată că, în ceea ce priveşte recursul reclamantului care reproşa curţii că a comis o eroare în chestiunea interpretării obiectului acţiunii sale având în vedere că el nu a solicitat niciodată drepturi mai largi decât cele acordate persoanelor atinse de un handicap de gradul doi, Curtea Supremă de Justiţie s-a mărginit să reia argumentaţia curţii de apel, şi anume, că reclamantul nu putea beneficia de dispoziţiile ordonanţei nr. 102/1999, care a înlocuit legea nr. 53/1992, în măsura în care el nu a contestat certificatul sus-menţionat.
47. Guvernul consideră că nu este vorba aici despre o eroare din partea instanţelor interne ci de un răspuns bazat de examinarea plângerilor pe care reclamantul le-a făcut în cererea sa iniţială.
48. Curtea nu este convinsă de această argumentaţie. În speţă, ea constată că nici curtea de apel şi nici Curtea Supremă de Justiţie nu s-au pronunţat pe fondul cererii de daune şi interese, ci ele au respins-o pe unicul motiv că reclamantul nu a contestat clasificarea sa în categoria persoanelor atinse de un handicap de gradul doi.
49. Ori, Curtea constată că reclamantul nu a încetat să reclame, atât în cererea sa iniţială, cât şi în concluziile pe care le-a formulat ulterior, prin care solicita să i se recunoască drepturile acordate de legea nr. 53/1992 persoanelor atinse de un handicap de gradul doi. În afară de aceasta, el şi-a întemeiat în mare parte recursul său în faţa Curţii supreme pe faptul că respingerea cererii sale era rezultatul unei erori asupra obiectului acţiunii sale. Ori, acest mijloc nu a primit nici un răspuns din partea Curţii supreme.
50. Având în vedere incidenţa decisivă a acestui mijloc, Curtea consideră că solicita din partea Curţii supreme un răspuns special şi explicit. În lipsa unui astfel de răspuns, este imposibil să se ştie dacă instanţele interne au neglijat pur şi simplu să examineze conţinutul plângerii referitoare la acordarea de daune şi interese sau dacă respingerea sa era rezultatul unei erori evidente de apreciere a obiectului acţiunii (v., mutatis mutandis, Cauza Ruiz Torija şi Hiro Balani, menţionaţi mai sus, p. 12, § 30 şi p. 30, § 28 şi Cauza Dulaurans împotriva Franţei, nr 34553/97, § 38, 21 martie 2000 şi Cauza Liakopoulou împotriva Greciei, nr. 20627/04, § 23, 24 mai 2006).
51. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că speţa reclamantului nu a fost audiată în mod echitabil.
În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
B. Referitor la durata procedurii
52. Guvernul susţine că procedura avea o anumită complexitate având în vedere necesitatea de a efectua o expertiză medicală. El subliniază de asemenea că comportamentul reclamantului a contribuit la prelungirea procedurii deoarece el a solicitat de mai multe ori amânarea termenelor. În consecinţă, el consideră că nici o întârziere nu poate fi imputată instanţelor interne.
53. Reclamantul susţine că durata procedurii a ignorat principiul «termenului rezonabil » şi insistă asupra faptului că, respectiv, conflictul de competenţă dintre curtea de apel şi tribunalul judeţean a cauzat o întârziere considerabilă în cursul căreia starea sa de sănătate s-a degradat considerabil.
54. Curtea aminteşte că, respectiv, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanţelor cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei şi comportamentul reclamantului sau reclamanţilor ca şi cel al autorităţilor competente (v., printre multe altele, Cauza Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979, § 43, CEDH 2000-VII). Într-o ipoteză cum este cea a speţei, Curtea consideră că miza litigiului pentru cel interesat trebuie atunci să aibă un rol decisiv în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii. Într-adevăr, se solicită o diligenţă specială din partea autorităţilor atunci când reclamantul este atins de o boală gravă şi incurabilă şi când starea sănătăţii sale se degradează rapid (v., mutatis mutandis, Cauza X. Împotriva Franţei, hotărârea din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, §§ 32 şi 47 ; Cauza Kritt împotriva Franţei, nr. 57753/00, § 14, 19 martie 2002).
55. În speţă, Curtea constată că perioada de analizat a început la 30 noiembrie 2000, dată la care reclamantul a sesizat curtea de apel din Ploieşti şi s-a terminat la 4 noiembrie 2003, dată a hotărârii definitive a Curţii Supreme de Justiţie. Ea a durat deci mai mult de doi ani, perioadă în care instanţe de două grade s-au pronunţat în fondul cauzei.
56. Curtea consideră că speţa nu prezentă o complexitate deosebită, susceptibilă de a explica durata procedurii. În ceea ce priveşte expertiza medicală al cărei obiect era să stabilească starea de sănătate a reclamantului, Curtea constată că misiunea încredinţată serviciului medico-legal municipal era pur tehnică şi relativ simplă. În consecinţă, Curtea consideră că împrejurarea că această expertiză a fost considerată utilă de curtea de apel nu este suficientă pentru a demonstra că speţa era complexă, aşa cum Guvernul susţine (v., mutatis mutandis, Cauza Kritt, menţionată mai sus, § 14).
57. În ceea ce priveşte amânările solicitate de reclamant, Curtea constată că întârzierea cauzată de acestea este de cca. cinci luni şi că acestea au fost solicitate exclusiv pentru a-şi pregăti apărarea sau datorită stării sale de sănătate.
58. În ceea ce priveşte întârzierea totală a procedurii, cu toate că, la o primă vedere nu pare nerezonabilă, Curtea observă că o întârziere de mai mult de un an este imputabilă erorilor curţii de apel din Ploieşti şi tribunalului judeţean din Prahova, care şi-au trimis reciproc cauza până când, prin hotărârea din 21 noiembrie 2001, Curtea supremă a stabilit competenţa de a statua în fondul litigiului în favoarea curţii de apel.
59. Curtea relevă de asemenea că procedura în faţa Curţii supreme a durat mai mult de un an, duratele dintre introducerea recursului, la 8 august 2002 şi prima audiere, la 25 februarie 2003, ca şi dintre audierea din 27 mai şi cea din 21 octombrie 2003, fiind deosebit de lungi datorită urgenţei cauzei având în vedere boala reclamantului, fapt care trebuia să fie cunoscut de Curtea supremă.
60. Având în vedere faptul că în cursul procedurii, starea de sănătate a reclamantului s-a degradat grav iar autorităţile trebuiau să dea dovadă de o mare diligenţă (v., mutatis mutandis, X., menţionat mai sus, § 47 şi Cauza Kritt, menţionată mai sus, § 14), Curtea a conchis că durata procedurii în cauză este prea mare.
Pe cale de consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
II. ÎN LEGĂTURĂ CU APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
61. În conformitate cu articolul 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
A. Daune
62. Reclamantul pretinde ca prejudiciu material şi moral o sumă globală de 54 417 Euro (EUR), ca şi plata lunară a sumei de 300 EUR reprezentând costuri şi cheltuieli necesare pentru a beneficia de o asistenţă zilnică având în vedere agravarea handicapului său.
63. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe care le consideră prea mari. De altfel, el susţine că nu există nici o legătură directă între pretinsele încălcări şi pretinsele prejudicii materiale şi morale.
64. Curtea relevă că unica bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile este, în speţă, faptul că reclamantul nu a putut beneficia în faţa instanţelor interne de garanţiile articolului 6. În special, Curtea a conchis în speţă la o încălcare a numitei dispoziţii, pe de o parte, datorită faptului că respingerea cererii de daune şi interese nu era motivată conform legii şi, pe de altă parte, datorită duratei procedurii. Ea nu poate desigur să speculeze asupra a ceea ce ar fi fost suma alocată dacă instanţele interne ar fi acceptat cererea de compensaţie a reclamantului, dar nu consideră nerezonabil să considere că persoana interesată a suportat o reală pierdere a şanselor pentru care constatarea încălcării Convenţiei nu este suficientă pentru remediere (mutatis mutandis, Cauza Yiarenios împotriva Greciei, nr. 64413/01, § 27, 19 februarie 2004).
65. Statuând în echitate, aşa cum solicită articolul 41, Curtea îi atribuie reclamantului suma de 6 000 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecata
66. Reclamantul solicită rambursarea onorariilor şi cheltuielilor suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, pe care le evaluează la 4 405 EUR. El prezintă o copie a convenţiei de onorarii pe care a încheiat-o cu avocaţii săi în faţa Curţii, în temeiul căreia le-a 800 000 lei româneşti.
67. Guvernul nu se opune ca o sumă care corespundă cheltuielilor necesare legate de procedura internă şi de cea în faţa Curţii să fie atribuită reclamantului.
68. Curtea aminteşte că având în vedere articolul 41 al Convenţiei pot fi rambursate doar cheltuielile stabilite a fi fost efectiv suportate, care corespundeau unei necesităţi şi care sunt într-o sumă rezonabilă (v., între altele, Cauza Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDH 1999-II).
69. În speţă, Curtea constată că singurul act justificativ prezentat de reclamant este convenţia de onorarii sus-menţionată. În ceea ce priveşte costurile procedurii în faţa instanţelor interne, deşi nu prezintă dovada, Curtea consideră că reclamantul a angajat în mod necesar cheltuieli cu ocazia acestei proceduri.
70. Având în vedere elementele de care dispune, criteriile sus-menţionate, ca şi circumstanţele specifice ale cauzei, Curtea consideră rezonabil să-i atribuie reclamantului suma de 500 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
71. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii simple de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut acordată de Banca centrală europeană majorată cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA,
1. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte echitatea procedurii;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii;
3. Hotărăşte
a) că Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului, în termen de trei luni începând de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 6 000 EUR (şase mii de euro) ca daune morale şi 500 EUR (cinci sute de euro), cheltuieli;
b) că sumele în cauză vor fi plătite în moneda locală a Statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii la care se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlul de impozit;
c) că începând de la expirarea numitului termen şi până la data plăţii, aceste sume vor fi majorate cu dobânda simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut acordată de Banca centrală europeană majorată cu trei procente;
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 15 martie 2007 în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din regulamentul Curţii.
Santiago Quesada John Hedigan
Grefier Preşedinte
| ← Folea împotriva României - Condamnare penala pentru afirmarea... | Beian contra Romaniei - Actiune anulata neplata taxa de timbru... → |
|---|
