Năstase-Silivestru contra României - Arest preventiv Inselaciune si uz de fals Violarea corespondentei
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 4 octombrie 2007
înCauza Năstase-Silivestru împotriva României
(Cererea nr. 74785/01)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Năstase-Silivestru împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamna E. Fura-Sandström,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 13 septembrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 74785/01, introdusă împotriva României, prin care o cetăţeană a acestui stat, doamnaGeorgeta Năstase-Silivestru (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 5 martie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul D. Rădescu, avocat în Bucureşti, Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanta se plânge că nu a fost chemată în justiţie "imediat" după arestarea sa în faţa unui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuţiilor judiciare, în sensul art. 5 alin. 3 din Convenţie şi că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea corespondenţei sale cu familia, cu încălcarea art. 8 din Convenţie.
4. Printr-o decizie din 4 ianuarie 2007 Curtea a decis să adauge la fond excepţia de neepuizare a căilor de atac interne privind plângerea întemeiată pe art. 8 din Convenţie şi a declarat cererea parţial admisibilă.
5. Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanta s-a născut în anul 1953 şi locuieşte la Eforie Sud.
1. Arestul preventiv al reclamantei
7. Prin ordonanţele din 22 şi 24 noiembrie 2000 ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, reclamanta, bănuită de înşelăciune şi de uz de fals, a fost reţinută pentru 24 de ore şi respectiv, după ce a fost pusă în libertate, arestată preventiv pentru 30 de zile, cu aplicarea art. 148 lit. h) din codul de procedură penală.
8. Printr-o sentinţă din 5 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, recursul reclamantei împotriva ordonanţei Parchetului din 24 noiembrie 2000 a fost trimis spre examinare la Judecătoria Bucureşti competentă în materie.
9. Printr-o sentinţă din 12 decembrie 2000 Judecătoria Bucureşti a admis recursul reclamantei şi a decis punerea sa în libertate, considerând că arestarea nu era necesară în cazul în speţă. Printr-o decizie din 21 decembrie 2000 Tribunalul Bucureşti a admis recursul Parchetului şi a confirmat temeinicia mandatului de arest preventiv din 24 noiembrie 2000.
10. Din dosar reiese că astăzi procedura penală pe fond împotriva reclamantei este încă în curs.
2. Corespondenţa dintre reclamantă şi familia sa
11. La 24 noiembrie 2000, cu ocazia arestului său preventiv, personalul din arestul poliţiei Bucureşti unde a fost închisă reclamanta i-a prezentat acesteia o declaraţie dactilografiată de două pagini cuprinzând drepturile, obligaţiile şi interdicţiile aplicabile deţinuţilor. În privinţa corespondenţei în această declaraţie figura interdicţia "de a trimite sau de a primi corespondenţă sau alte obiecte, cu excepţia celor la care [deţinutul] are dreptul, pe alte căi decât cele autorizate". Declaraţia prezentată de Guvern poartă semnătura reclamantei, dar niciuna din menţiunile scrise de mână ("am citit"/"mi s-a citit") care trebuia să figureze acolo.
12. La o dată necunoscută unul din avocaţii reclamantei a fost informaţi de aceasta că scrisorile şi cărţile poştale pe care le-a trimis sau primit erau rupte de personalul locului de detenţie. Pentru a obţine clarificări, avocatul a scris la Ministerul de Interne şi a cerut informaţii asupra dispoziţiilor legale aplicabile în materie de corespondenţă a deţinuţilor arestaţi preventiv.
13. Printr-o scrisoare din 26 februarie 2001 colonelul A.T.J. de la Ministerul de Interne i-a răspuns că această materie era reglementată de instrucţiunile nr. 901 din 10 mai 1999 ale Ministerului de Interne ("instrucţiunile nr. 901") redactate în conformitate cu legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar că nu era în măsură să-i predea un exemplar, dat fiind caracterul confidenţial al acestor instrucţiuni, care reglementau activitatea internă a serviciilor respective şi operaţiunile legate de urmărirea penală şi de transferul deţinuţilor.
14. Colonelul a indicat prin aceeaşi scrisoare că potrivit art. 32 din instrucţiunile citate anterior deţinuţii arestat preventiv aveau dreptul la corespondenţă, cu condiţia acordului autorităţilor de urmărire penală. El a precizat că conform art. 20 din legea nr. 23/1969 citată anterior corespondenţa al cărei conţinut era considerat inadecvat în procesul de reeducare a unui deţinut era reţinută şi păstrată de penitenciar până la punerea în libertate a interesatului şi a confirmat că în afara unui pachet ce i-a fost aprobat reclamanta a primit trei scrisori care îi puteau fi predate în orice clipă la cerere. De altfel colonelul a adăugat că potrivit art. 47 din instrucţiunile nr. 901 persoanelor aflate în arest preventiv le era interzis să trimită sau să primească corespondenţa pe alte căi decât cele autorizate.
15. Cele trei scrisori menţionate anterior fuseseră trimise de familia reclamantei.
16. Potrivit declaraţiei reclamantei avocatul său a depus o plângere împotriva procurorului însărcinat cu urmărirea penală, A.S. şi împotriva colonelului I.G. de la locul de detenţie, având drept obiect între altele pretinsele atingeri aduse drepturilor la apărare şi legalităţii urmăririi, ingerinţa menţionată anterior în dreptul său la corespondenţă. În opinia avocatului reclamantei, cu prilejul prezentării dosarului penal, procurorul A.S. a ordonat colonelului I.G. să rupă plângerile olografe ale reclamantei şi avocatului său, precum şi corespondenţa cu familia sa; la o dată ulterioară reclamanta a trebuit să-şi retragă plângerea penală.
17. Conform declaraţiei Guvernului la data de 7 februarie 2001 a fost depusă o plângere în numele reclamantei împotriva procurorilor A.S. şi B.O., desemnaţi cu urmărirea împotriva sa sub acuzaţiile de fals şi sustragere şi distrugere de documente aflate în posesia autorităţilor. Se invoca în special încălcarea dreptului său la apărare şi a dispoziţiilor de procedură penală ce reglementează urmărirea penală.
18. Din dosar reiese că la 14 februarie 2001 reclamanta a declarat în faţa procurorilor desemnaţi să se ocupe de plângerea penală menţionată anterior că aceasta fusese semnată de unul din avocaţi şi că ea nu dorea să contrasemneze sau să continue această procedură. Prin urmare, prin două decizii ale Parchetului competent din 20 februarie şi 30 aprilie 2001, plângerea respectivă a fost clasată.
19. La 30 martie 2001 colonelul I.G. a întocmit un proces-verbal semnat de reclamantă şi avocatul său, menţionând predarea către acesta, conform cererii reclamantei, a patru scrisori, din care una datată 26 martie 2001, trimise interesatei de familia sa. Procesul-verbal preciza că scrisorile respective erau deschise şi nu conţineau niciun fel de corespondenţă în momentul predării. Potrivit Guvernului, care se sprijină pe o scrisoare din 22 decembrie 2004 a Ministerului de Interne, scrisorile respective fuseseră deschise de reclamantă care a păstrat conţinutul scrisorilor.
20. Printr-o rezoluţie din 27 aprilie 2001, comunicată reclamantei la 3 mai 2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus neînceperea urmăririi în privinţa unei noi plângeri depuse de reclamantă la 17 aprilie 2001 împotriva procurorului A.S. pe motiv că nu primise niciun răspuns la plângerile sale anterioare şi că A.S. nu admisese cererea sa de administrare a probelor apărării.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
1. Dispoziţiile referitoare la arestul preventiv dispus de un procuror
21. În temeiul articolelor 146, 148, 149 şi 155 din codul de procedură penală, aşa cum erau redactate la vremea comiterii faptelor, înainte de modificarea codului prin legea nr. 281 din 24 iunie 2003 şi prin ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 66 din 10 iulie 2003 şi 109 din 24 octombrie 2003, procurorul era competent să dispună arestarea preventivă a unui acuzat sau inculpat pe o perioadă care nu putea depăşi 30 de zile fără ca această măsură să fie prelungită de instanţa competentă.
22. După intrarea în vigoare în 2003 a dispoziţiilor legale menţionate anterior instanţele sunt singurele competente să decidă asupra arestării preventive a unui acuzat sau inculpat.
2. Dispoziţii referitoare la dreptul persoanelor arestate preventiv la respectarea corespondenţei lor
23. Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor cu închisoarea reglementa la acea vreme dreptul la corespondenţă al deţinuţilor arestaţi preventiv sau condamnaţi, mai înainte ca dispoziţiile sale privind corespondenţa să fie abrogate prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003, publicată în Monitorul Oficial din 27 iunie 2003. Articolele pertinente ale legii nr. 23/1969 prevăd următoarele:
Articolul 20
« Corespondenţa, cărţile, ziarele şi revistele, al căror conţinut este apreciat de comandantul penitenciarului ca necorespunzător procesului de reeducare al condamnatului, se reţin şi se păstrează la locul de deţinere, predându-i-se acestuia la punerea în libertate.
Corespondenţa cu conţinut necorespunzător se înaintează, dacă este cazul, organelor competente. »
Articolul 44
« Arestaţii preventiv_ pot trimite şi primi corespondenţa, cu aprobarea organelor de urmărire penală. Ei au dreptul să trimită scrisori închise organului care efectuează urmărirea penală, procurorului care supraveghează activitatea de urmărire penală, procurorului şef al unităţii de procuratură, procurorului ierarhic superior al acestuia, precum şi altor organe. »
24. Instrucţiunile nr. 901 din 10 mai 1999 ale Ministerului de Interne privind organizarea şi funcţionarea încăperilor de arest preventiv ("instrucţiunile nr. 901") nu au fost publicate. Potrivit observaţiilor Guvernului articolele pertinente ale acestor intrucţiuni prevedeau următoarele:
Articolul 31
« (1) Deţinuţii pot primi pachete cu alimente_
(2) Înainte de a fi predate deţinuţilor, pachetele sunt verificate de poliţistul desemnat cu primirea lor în vederea eliminării posibilităţii ca deţinuţii să primească obiecte, documente, substanţe sau alte bunuri interzise_ »
Articolul 32
« Deţinuţii au dreptul la corespondenţă cu familia lor sau cu alte persoane cu condiţia să aibă acordul autorităţilor desemnate cu urmărirea.
Corespondenţa se poate trimite prin cărţi poştale pe care deţinuţii le pot procura personal sau care le pot fi trimise de familia lor sau, în lipsa mijloacelor financiare, de administraţia locului de detenţie. »
Articolul 47
« Persoanelor aflate în arest preventiv li se interzice_ să trimită sau să primească corespondenţă sau alte obiecte pe alte căi decât cele autorizate. »
25. Articolul 195 cod penal referitor la violarea secretului corespondenţei prevede următoarele:
« (1) Deschiderea unei corespondenţe adresate altuia_ , fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe_ ;
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. »
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 alin. 3 din Convenţie
26. Reclamanta se plânge în substanţă de faptul că nu a fost prezentată în faţa unui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuţiilor judiciare "imediat" după arestarea sa, ordonată de un procuror. Ea invocă art. 5 alin. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
« Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. »
A. Susţinerea părţilor
27. Guvernul admite că procurorul nu este un magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare în sensul jurisprudenţei Curţii privind art. 5 alin. 3 din Convenţie şi că, la vremea faptelor, dreptul intern nu prevedea efectuarea controlului automat al detenţiei "imediat" după arestare. El subliniază că de la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003 ("OUG nr. 109/2003") de modificare a codului de procedură penală, procurorul nu poate decât să propună judecătorului competent arestarea preventivă a unei persoane. Asistată de un avocat, aceasta din urmă trebuie să fie prezentată judecătorului competent până la sfârşitul reţinerii sale pentru a statua asupra propunerii procurorului.
28. Reclamanta nu a prezentat obiecţii asupra acestui punct.
B. Aprecierea Curţii
29. Curtea constată că Guvernul recunoaşte că procurorul nu este un magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii judiciare în sensul art. 5.3. din Convenţie şi că la vremea comiterii faptelor dreptul intern nu prevedea efectuarea controlului automat al detenţiei "imediat" după arestare aşa cum o cere articolul menţionat anterior (a se vedea, între altele, Pantea împotriva României, nr. 33343/96, paragrafele 236, 239 şi 240, CEDO 2003-VI (extrase)).
30. Curtea relevă că din dosar reiese că reclamanta a fost reţinută la 22 noiembrie 2000 şi consideră, pe baza punerii sale în libertate după 24 de ore, că trebuie examinată această perioadă de privare de libertate într-un mod diferit (a se vedea, mutatis mutandis, Korkmaz şi alţii împotriva Turciei, nr. 35979/97, paragraful 33, 21 martie 2006). Ea consideră că termenul de circa 24 de ore în timpul căruia interesata a fost reţinută fără a fi prezentată în faţa unui magistrat este conform cu cerinţele art. 5 alin. 3 din Convenţie (Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, paragraful 51, CEDO 1999-III).
31. În privinţa arestării sale preventive printr-o ordonanţă a procurorului din 24 noiembrie 2000 Curtea constată că de-abia la 12 decembrie 2000 regularitatea şi temeinicia acestui arest preventiv au fost examinate de magistraţii titulari ai puterilor judiciare - şi anume, judecătorii de la Judecătoria Bucureşti - aşa cum prevede articolul citat anterior (McKay împotriva Regatului Unit [GC], nr. 543/03, paragrafele 40 şi 47, CEDO 2006-...). Cu acest titlu ea relevă că niciuna din aceste chestiuni nu a fost examinată la şedinţa din 5 decembrie 2000 de Tribunalul Bucureşti care doar a ordonat trimiterea cauzei la instanţa competentă.
32. Curtea reiterează că controlul judiciar cerut de art. 5 alin. 3 din Convenţie trebuie să intervină în maxim patru zile de la arestare (McKay citat anterior, paragraful 47), cu excepţia împrejurărilor absolut excepţionale (Rigopoulos împotriva Spaniei (decizie), nr. 37388/97, CEDO 1999-II). Ea nu vede niciun motiv în prezenta speţă care să justifice reţinerea reclamantei timp de 18 zile mai înainte de a fi chemată în faţa unui judecător sau unui alt magistrat îndeplinid cerinţele de la paragraful 3 al art. 3 citat anterior. Curtea ia act de modificarea ulterioară a dreptului intern pertinent prin OUG nr. 109/2003 dar consideră această evoluţie legislativă nu ar putea avea consecinţe asupra examinării în cazul în speţă a plângerii invocate de reclamantă.
33. Prin urmare s-a încălcat art. 5 alin. 3 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie
34. Reclamanta pretinde în substanţă că a suferit o atingere asupra dreptului la respectarea corespondenţei sale cu familia sa. Ea invocă art. 8 din Convenţie care prevede următoarele:
« 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. »
A. Asupra excepţiei preliminare a Guvernului
35. Guvernul susţine că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne în privinţa acestei plângeri deoarece nu a menţionat niciodată pretinsa nerespectare a corespondenţei sale în plângerile penale pe care le-a formulat şi care vizau în special ilegalitatea dispoziţiei. El consideră că reclamanta nu a dovedit faptul că ar fi fost silită să-şi retragă plângerea penală referitoare la dreptul la corespondenţă şi că neînceperea urmăririi ce a fost comunicată interesatei la 3 mai 2001 nu privea o plângere asupra dreptului respectiv. Estimând că o plângere penală depusă la parchet în temeiul art. 195 cod penal permitea o cale de atac adecvată, accesibilă şi suficientă şi că ordonanţa emisă asupra unei asemenea plângeri ar fi putut fi eventual contestată în faţa instanţelor interne în temeiul art. 278 din codul de procedură penală aşa cum este interpretat de Curtea Constituţională, Guvernul susţine că această plângere trebuia respinsă în temeiul art. 35 alin. 1 din Convenţie.
36. Reclamanta respinge argumentele Guvernului. Ea pretinde că avocaţii săi au întocmit în prezenţa sa o plângere penală pentru a denunţa atingerile aduse dreptului său la respectarea corespondenţei sale şi că a fost supusă unor presiuni ale parchetului pentru a o retrage ulterior. De altfel, ea susţine că o plângere penală formulată la Parchet în temeiul art. 195 din codul penal nu putea fi o cale de atac efectivă, deoarece acest articol nu-şi găsea aplicarea în cazul său şi o asemenea plângere ar fi trebuit de altfel să fie examinată de procurori sau chiar de persoanele la care se referea plângerea.
37. Curtea aminteşte că în decizia asupra admisibilităţii prezentei cauze, pronunţată la 4 ianuarie 2007, ea a considerat că excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne trebuia alăturată examinării fondului cauzei (paragraful 4 de mai sus). Pe baza esenţei plângerii menţionată de reclamantă, ea nu poate decât să confirme această concluzie (a se vedea, mutatis mutandis, Giacomelli împotriva Italiei, nr. 59909/00, paragraful 67, 2 noiembrie 2006).
B. Asupra temeiniciei plângerii
1. Susţinerea părţilor
38. Guvernul pretinde că nu a existat nicio ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea corespondenţei sale deoarece nicio probă nu permite să se susţină că corespondenţa cu familia sa ar fi fost deschisă în timpul arestului preventiv.
39. Presupunând chiar că a existat o ingerinţă în dreptul la corespondenţă datorită nepredării imediate a scrisorilor indicate în răspunsul adresat la 26 februarie 2001 de colonelul A.T.J. de la Ministerul de Interne, Guvernul consideră că această ingerinţă era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era necesară într-o societate democratică. Într-adevăr, ingerinţa era prevăzută de instrucţiunile nr. 901, care erau accesibile reclamantei din moment ce fuseseră aduse la cunoştinţa sa în momentul arestării la 24 noiembrie 2000. Guvernul evidenţiază că articolele 32 şi 47 din aceste instrucţiuni, care de altfel erau afişate în mai multe locuri ale clădirii închisorii, prevedeau corespondenţa numai prin poştă şi susţine că aceste instrucţiuni constituiau o lege, ţinând cont îndeosebi de faptul că erau formulate într-un mod foarte exact.
40. Guvernul susţine că interesul legitim urmărit de autorităţi era apărarea ordinii şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni. El consideră că ingerinţa respectivă era proporţională cu scopul urmărit, pretinzând că nepredarea scrisorilor rspective a fost adusă la cunoştinţa reclamantei şi că autorităţile şi-au manifestat deplina dispoziţie în a-i preda scrisorile la cerere.
41. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi susţine că a existat o ingerinţă în dreptul său la corespondenţă. Ea adaugă că chiar presupunând că ingerinţa în litigiu nu era decât temporară, autorităţile au încălcat cerinţele art. 8 din Convenţie.
2. Aprecierea Curţii
a) Asupra existenţei unei ingerinţe
42. Curtea constată că în cazul în speţă părţile nu sunt de acord asupra existenţei unei ingerinţe în dreptul reclamantei la respectarea corespondenţei sale: Guvernul contestă că s-ar fi deschis scrisorile primite de reclamantă din partea familiei sale şi consideră că nepredarea imediată a trei din aceste scrisori interesatei nu constituie o ingerinţă în dreptul în cauză, în timp ce reclamanta susţine contrariul.
43. Curtea reiterează faptul că controlul şi - a fortiori - cenzurarea corespondenţei deţinuţilor de către autorităţi constituie o ingerinţă în dreptul acestora la respectarea corespondenţei lor (a se vedea, de exemplu, Calogero Diana împotriva Italiei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Colecţia 1996-V, pag. 1775, paragraful 28). De altfel, ea aminteşte că a considerat că fapta autorităţilor de a reţine scrisorile trimise de un reclamant arestat preventiv reprezintă de asemenea o ingerinţă în dreptul la corespondenţă (Zirovnicky împotriva Republicii Cehe (decizie), nr. 46170/99, 6 ianuarie 2004).
44. În cazul în speţă Curtea relevă că din scrisoarea din 26 februarie 2001 a colonelului A.T.J. de la Ministerul de Interne reiese că cele trei scrisori trimise reclamantei de familia sa au fost reţinute de autorităţi, în aplicarea art. 20 din legea nr. 23/1969 şi a art. 32 şi 47 ale instrucţiunilor nr. 901. În opinia Guvernului reclamanta a primit ulterior aceste scrisori, le-a deschis şi le-a păstrat conţinutul, scrisorile respective fiind predate avocatului său la 30 martie 2001. Reclamanta neagă că ar fi deschis aceste plicuri, fără a preciza dacă, şi dacă da la ce dată, administraţia penitenciarului i-a predat respectivele scrisori.
45. Curtea constată că părţile sunt de acord asupra faptului că trei scrisori adresate reclamantei de familia sa cu prilejul trimiterii unui pachet au fost reţinute de autorităţi, cel puţin în timpul unei anumite perioade.
Din dispoziţiile legale interne citate în scrisoarea din 26 februarie 2001 menţionată anterior reiese că nepredarea scrisorilor reclamantei se justifica cel puţin prin unul din motivele următoare: controlul conţinutului acestor scrisori; lipsa acordului autorităţilor de urmărire penală pentru ca interesata să primească corespondenţă de la familia sa; sau trimiterea acestor scrisori pe o cale neautorizată.
46. Curtea nu consideră necesar să soluţioneze dacă în cauză autorităţile au deschis scrisorile respective, în baza unui control automat al corespondenţei, aşa cum lasă să se înţeleagă scrisoarea din 26 februarie 2001 menţionată anterior prin indicarea expresă a art. 20 din legea nr. 23/1969, care prevedea la vremea faptelor controlul conţinutului corespondenţei deţinuţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Cotlet împotriva României, nr. 38565/97, paragrafele 43-44, 3 iunie 2003 şi Petra împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Colecţie de hotărâri şi decizii 1998-VII, pag. 2854, paragraful 37). Într-adevăr, în lumina faptelor necontestate de părţi şi a jurisprudenţei citată anterior, ea consideră că reţinerea scrisorilor reclamantei de către autorităţi, cel puţin în timpul unei anumite perioade, reprezintă o ingerinţă în dreptul interesatei la respectarea corespondenţei sale. Faptul că, răspunzând cererii de informaţii a avocatului său, Ministerul de Interne l-a informat prin scrisoarea din 26 februarie 2001 citată anterior că reclamanta putea cere ca aceste scrisori să-i fie predate, nu conduce deloc la această concluzie.
b) Asupra justificării ingerinţei
47. Această ingerinţă încalcă Convenţia dacă nu îndeplineşte cerinţele paragrafului 2 al art. 8. Trebuie deci descoperit dacă era "prevăzută de lege", inspirată din unul sau mai multe scopuri legitime pe baza respectivului paragraf şi "necesară într-o societate democratică".
48. Curtea observă că în opinia Guvernului ingerinţa respectivă era prevăzută de articolele 32 şi 47 ale instrucţiunilor nr. 901.
49. Curtea relevă prin urmare că pe baza ingerinţei menţionate anterior, a bazei legale indicată de Guvern şi a elementelor oferite de acesta din urmă, reieşea că o plângere penală întemeiată pe art. 195 cod penal nu putea constitui o cale efectivă de atac în speţă. Ea constată într-adevăr, pe de o parte, că articolul citat anterior pedepseşte ingerinţa "fără drept" în dreptul la respectarea corespondenţei, ceea ce nu era cazul în speţă, deoarece părţile nu contestă nici dreptul administraţiei, pe baza dreptului intern, de a reţine corespondenţa deţinuţilor în temeiul instrucţiunilor nr. 901, nici aplicarea acestor instrucţiuni în cazul în speţă. Pe de altă parte Guvernul nu a prezentat niciun exemplu de jurisprudenţă internă de sancţionare a nepredării unei scrisori unui deţinut în cazul în care o asemenea măsură ar fi fost luată în aplicarea dreptului intern. Curtea aminteşte că a ajuns la aceeaşi concluzie de ineficienţă a căilor de atac în alte cauze privind controlul corespondenţei deţinuţilor în state membre care autorizau un asemenea control (Slavgorodski împotriva Estoniei (decizie), nr. 37043/97, CEDO 1999-II şi Kornakovs împotriva Letoniei, nr. 61005/00, paragrafele 142-151, 15 iunie 2006).
50. Potrivit corespondenţei constante a Curţii, cuvintele "prevăzută de lege" în sensul art. 8 alin. 2 din Convenţie înseamnă în primul rând că măsura incriminată trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern. În această privinţă Curtea a înţeles întotdeauna termenul "lege" în accepţiunea sa materială şi nu formală; ea a inclus aici de asemenea texte cu caracter "infralegislativ" emise de autorităţile competente pe baza unei puteri normative delegate. Cu toate acestea, existenţa unei baze legale nu este suficientă; mai trebuie ca legea în cauză să fie accesibilă persoanei interesate şi previzibilă (Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, paragraful 135, 28 noiembrie 2002).
51. Curtea constată mai întâi că Guvernul, care nu a prezentat instrucţiunile nr. 901, limitându-se la a indica conţinutul unora din articolele sale, nu a oferit mai ales elemente care să conducă la concluzia că Ministerul de Interne ar fi emis instrucţiunile respective în baza unei puteri normative delegate. Ea aminteşte că a statuat deja că circularele sau instrucţiunile de serviciu emise de administraţie şi care nu îndeplinesc această ultimă condiţie nu pot fi calificate drept "lege" în sensul art. 8 din Convenţie (Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Colecţia 1996-III, paragraful 53 şi Frérot împotriva Franţei, nr. 70204/01, paragraful 59 in fine, 12 iunie 2007).
52. Presupunând chiar că această condiţie ar fi îndeplinită, Curtea constată de altfel în privinţa accesibilităţilor instrucţiunilor nr. 901 că nu reies deloc elementele oferite de Guvern sau că Curtea s-a convins că aceste instrucţiuni ar fi fost publicate, pentru ca persoanele interesate, în special reclamanta sau familia sa, să poată lua cunoştinţă de ele (a se vedea, mutatis mutandis, Cotlet, citat anterior, paragraful 47 şi Petra citat anterior, pag. 2854, paragraful 37 in fine).
În această privinţă Curtea nu ar putea admite argumentul Guvernului conform căruia dispoziţiile pertinente ale acestor instrucţiuni ar fi fost aduse la cunoştinţa reclamantei cu prilejul arestării sale la 24 noiembrie 2000. Termenii declaraţiei semnate de reclamantă la 24 noiembrie 2000, care nu fac precizări pe această temă şi refuzul autorităţilor de a preda avocatului său la 26 februarie 2001 o copie a dispoziţiilor pertinente pe baza caracterului lor confidenţial, nu permit să se concluzioneze că reclamanta ar fi cunoscut concret aceste dispoziţii.
53. Pe baza observaţiilor de mai sus, Curtea consideră că ingerinţa în litigiu nu era prevăzută de o "lege" în sensul paragrafului 2 al art. 8 din Convenţie. Pe baza acestei constatări ea consideră că nu trebuie continuată examinarea plângerii reclamantei pentru a descoperi dacă ingerinţa viza un "scop legitim" şi era "necesară într-o societate democratică".
54. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului şi decide că s-a încălcat art. 8 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
55. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
56. Fără a oferi detalii asupra naturii prejudiciului corespunzător, reclamanta cere 100.000 lei noi româneşti (RON) pentru fiecare zi de detenţie "ilegală" în opinia sa începând cu 24 noiembrie 2000, pentru pretinsa încălcare a art. 5 alin. 3 din Convenţie şi 30.000 euro pentru reparaţia prejudiciului pe care l-ar fi suferit datorită încălcării art. 8 din Convenţie.
57. Guvernul susţine mai întâi că nu există o legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul pretins, care ar putea fi eventual calificat drept prejudiciu moral. În privinţa sumelor cerute de reclamantă, el consideră că constatarea încălcării ar putea constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat şi că, în orice caz, aceste sume sunt excesive conform jurisprudenţei Curţii.
58. Ţinând cont de încălcările pe care le-a constatat, Curtea nu ar putea aloca vreo sumă în temeiul art. 41 din Convenţie pentru detenţia calificată drept "ilegală" de reclamantă. Curtea consideră totuşi că cererea interesatei, care face trimitere la încălcarea articolelor 5 alin. 3 şi 8 din Convenţie, vizează de asemenea, în substanţă, reparaţia prejudiciului moral suferit iar constatările încălcării la care a condus nu sunt suficiente pentru a-l repara. Statuând în echitate, ea consideră că suma de 3.000 euro constituie o reparaţie rezonabilă a prejudiciului respectiv.
B. Costuri şi cheltuieli
59. Reclamanta nu a formulat nicio cerere şi nu a prezentat acte doveditoare până la termenul indicat în acest scop după ce Curtea a declarat cererea parţial admisibilă la 4 ianuarie 2007. Ulterior expirării acestui termen ea a invocat că a trimis Curţii în decembrie 2004 o cerere cu acest titlu, însoţită de acte doveditoare.
60. Guvernul se opune acordării de către Curte a unei sume drept costuri şi cheltuieli pe motiv că reclamanta nu a prezentat acte doveditoare în sprijinul cererii sale formulată cu acest titlu cu ocazia introducerii cererii.
61. Curtea aminteşte că nu acordă nicio sumă cu titlu de satisfacţie echitabilă dacă pretenţiile indicate şi actele doveditoare necesare nu au fost prezentate până la termenul indicat în acest scop de art. 60 alin. 1 din regulament, chiar şi în cazul în care partea solicitantă şi-ar fi indicat pretenţiile într-o fază anterioară a procedurii (Gourguenidze împotriva Georgiei, nr. 71678/01, paragraful 81, 17 octombrie 2006).
62. În cazul în speţă Curtea constată că în ciuda informaţiilor incluse în scrisoarea grefei de transmitere a unei copii a deciziei Curţii din 4 ianuarie 2007, reclamanta nu a prezentat până la termenul indicat nicio cerere cu titlu de costuri şi cheltuieli şi nici nu a făcut referire la cererea şi la actele doveditoare pe care le pretinde că le-a prezentat într-o fază anterioară procedurii (a se vedea, a contrario, Gourguenidze citat anterior, paragraful 82).
Trebuie deci să nu i se aloce nicio sumă cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Majorări de întârziere
63. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. judecă pe fond excepţia preliminară a Guvernului referitoare la neepuizarea căilor de atac interne privind plângerea reclamantei întemeiată pe art. 8 din Convenţie şi o respinge după examinarea pe fond ;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 5 alin. 3 din Convenţie ;
3. hotărăşte că s-a încălcat art. 8 din Convenţie ;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.000 euro (trei mii euro) pentru prejudiciul moral, la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 27 septembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Maria Peter contra României - Neexecutare hotarare de punere in... | Brogan şi alţii contra Marea Britanie - Legalitatea stării de... → |
|---|
