Drăculeţ contra României - Terenuri agricole confiscate de stat Reconstituire drept proprietate Legea 18
| Comentarii |
|
SECŢIA ÎNTÂI
CAUZA DRĂCULEŢ împotriva ROMÂNIEI
(Cerere nr. 20294/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
6 decembrie 2007
DEFINITIVĂ
31/03/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute articolului 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaDrăculeţ împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia întâi), reunită într-un complet format din:
D-nii. C.L. Rozakis, preşedinte,
L. Loucaides,
C. Bîrsan,
Dna N. Vajić,
Dl. A. Kovler,
Dna E. Steiner,
Dl. K. Hajiyev, judecători,
şi dl. S. Nielsen, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 15 noiembrie 2007,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 20294/02) îndreptată împotriva României, al cărei cetăţean, dl. Constantin Drăculeţ (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 5 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de împuternicitul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerile Externe.
3. Reclamantul reclama anume o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza imposibilităţii de a dispune de un teren înscris pe un titlu de proprietate care i-a fost eliberat la 1 septembrie 1994.
4. La 16 iunie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantul s-a născut în 1938 şi domiciliază în Craiova.
6. În 1962, mai multe terenuri agricole aparţinând părinţilor reclamantului, precum şi un imobil şi terenul aferent, situate în Craiova, au fost transferate în patrimoniul Statului.
7. În 1963, urmare a unui schimb de teren, Statul a pus imobilul şi terenul sus-menţionate la dispoziţia d-nei T.A., care a închiriat o parte lui B.N.
A. Procedura în reconstituirea dreptului de proprietate în virtutea Legii nr. 18/1991 şi acţiunea în revendicare
8. La 15 martie 1991, în virtutea Legii nr. 18/1991 cu privire la domeniul funciar, reclamantul a cerut autorităţilor locale restituirea terenurilor care aparţinuseră părinţilor săi.
9. La 25 martie 1992, el a introdus de asemenea faţă de T.A. şi B.N. o acţiune în revendicare a terenului aferent imobilului sus-menţionat. Deoarece T.A. a decedat în timpul procedurii, în cauză au fost puşi moştenitorii săi.
10. Prin sentinţa din 25 noiembrie 1993, judecătoria Craiova a respins acţiunea apreciind că reclamantul nu făcuse dovada dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu. Reclamantul a făcut apel la tribunalul judeţean Dolj.
11. Deşi la 28 septembrie 1993, comisia judeţeană a eliberat moştenitorilor d-nei T.A. un titlu de proprietate asupra terenului pe care aceasta îl ocupase din 1963, aceeaşi comisie a restituit reclamantului, printr-un titlu de proprietate din 1 septembrie 1994, terenurile care îi aparţinuseră părinţilor săi, inclusiv parcela în litigiu. Deşi pe titlul de proprietate al moştenitorilor T.A., această parcelă figura cu o suprafaţă de 2500 m2, titlul reclamantului nu menţiona decât 2160 m2.
12. Sesizat prin apelul reclamantului împotriva sentinţei din 25 noiembrie 1993, tribunalul judeţean a ordonat o expertiză tehnică spre a identifica parcela în litigiu şi a compara cele două titluri.
13. Expertul a conchis că această parcelă măsura 2086 m2 şi că fusese înscrisă pe cele două titluri de proprietate. A apreciat că trebuia acordată prioritate titlului reclamantului deoarece fusese eliberat conform dispoziţiilor legii nr. 18/1991, ceea ce nu era cazul titlului moştenitorilor lui T.A.
14. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 12 martie 1996, tribunalul a respins apelul, judecând că era vorba de două terenuri diferite şi că drept urmare, cele două titluri erau valabile.
15. Reclamantul a depus recurs contra acestei hotărâri. El a susţinut că o acţiunea în anularea titlului de proprietate al moştenitorilor lui T.A. era în pe rol la judecătoria Craiova (vezi infra).
16. Printr-o hotărâre din 10 octombrie 1996, Curtea de Apel din Craiova a respins recursul sub motiv că atât acţiunea în anulare sus menţionată era pe rol, titlul moştenitorilor lui T.A. făcea dovada dreptului lor de proprietate asupra parcelei în litigiu.
B. Acţiuni în anulare a titlului de proprietate al moştenitorilor lui T.A.
17. Printr-o acţiune introdusă la 3 februarie 1995 la judecătoria Craiova, reclamantul a cerut anularea titlului de proprietate eliberat moştenitorilor lui T.A.
18. O expertiză tehnică ordonată de instanţă a conchis că numai titlul de proprietate al reclamantului era conform cu Legea nr. 18/1991. Această concluzie a fost confirmată de două adrese ale Biroului judeţean de cadastru din 25 septembrie şi 27 noiembrie 1996.
19. Printr-o sentinţă din 24 iunie 1997, judecătoria a admis acţiunea reclamantului şi a anulat titlul contestat.
20. După o trimitere ordonată, la apelul moştenitorilor de T.A., de Tribunalul judeţean Dolj, judecătoria a admis din nou acţiunea reclamantului printr-o sentinţă din 10 decembrie 1998.
21. Apelul moştenitorilor a fost admis printr-o hotărâre din 18 iunie 1999 a tribunalului judeţean care a confirmat valabilitatea titlului contestat. Deşi tribunalul a constatat că parcela în litigiu figura pe cele două titluri de proprietate, acesta a apreciat că titlul contestat era valabil şi că reclamantul ar fi putut să ceară reconstituirea dreptului său de proprietate pe terenul pe care T.A. îl cedase Statului în 1963 în schimbul parcelei care aparţinuse părinţilor reclamantului.
22. Recursul depus de reclamant a fost respins printr-o hotărâre definitivă din 20 decembrie 1999 a Curţii de Apel Craiova, care a apreciat că titlul în litigiu nu mai putea fi anulat deoarece reclamantul nu contestase actele comisiei judeţene în decursul procedurii administrative de atribuire a acestui titlu.
23. Printr-un contract din 12 mai 2000, moştenitorii lui T.A. au vândut parcela în cauză lui B.N.
24. Urmare a unei audienţe obţinute de reclamant la Ministerul Justiţiei, acesta din urmă, într-o scrisoare din 22 august 2000, a apreciat că titlul de proprietate al moştenitorilor lui T.A. încălca dispoziţiile legii nr. 18/1991 şi l-a sfătuit să introducă o nouă acţiune spre a cere constatarea nulităţii absolute a acestui titlu. În opinia ministerului, o astfel de acţiune nu se lovea de autoritatea de lucru judecat a hotărârii din 20 decembrie 1999.
25. Reclamantul a urmat sfatul Ministerului Justiţiei. A cerut de asemenea anularea contractului de vânzare din 12 mai 2000. Printr-o sentinţă din 29 noiembrie 2000, judecătoria Craiova a respins acţiunea considerând că în speţă se aplica autoritatea de lucru judecat din 20 decembrie 1999. Fiind vorba de cererea de anulare a contractului de vânzare, aceasta a declarat-o inadmisibilă prin neplata taxei de timbru.
26. La apelul şi recursul reclamantului, această sentinţă a fost confirmată de două hotărâri din 2 octombrie 2001 şi 12 februarie 2002 a tribunalului judeţean Dolj şi a Curţii de Apel Craiova.
27. Printr-o sentinţă din 8 octombrie 2004, judecătoria Craiova a admis o nouă acţiune în anulare a titlului de proprietate al moştenitorilor lui T.A. sub motiv că acesta le fusese eliberat cu încălcarea Legii nr. 18/1991.
28. La apelul părţilor intimate, printr-o hotărâre din 11 aprilie 2005, tribunalul judeţean Dolj a respins acţiunea sub motivul autorităţii de lucru judecat a hotărârii din 20 decembrie 1999.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
29. Dispoziţiile pertinente în materie sunt următoarele.
A. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar
Articolul 8
« Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face in condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept.
De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativă sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum şi_ , moştenitorii acestora_ . »
Articolul 11
« În scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi şi eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună_ , se constituie,_ , o comisie condusă de primar.
Comisiile locale vor funcţiona sub îndrumarea unei comisii judeţene, numită prin decizia prefectului si condusa de acesta.
Comisia judeţeană este competentă sa soluţioneze contestaţiile şi să valideze sau să invalideze masurile stabilite de comisiile locale.
Împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la judecătoria_ , în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de această hotărâre. »
B. Hotărârea Guvernului nr. 131/1991 cu privire la modul de funcţionare şi atribuţiile comisiilor locale şi judeţene
Articolul 34
« Comisia judeţeană eliberează titluri de proprietate pe baza documentelor prezentate de comisiile locale şi după validarea propunerilor acestora din urmă. »
ÎN DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII SUSŢINUTE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL No 1
30. Reclamantul susţine o dublă încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale. Pe de o parte, se plânge de imposibilitatea de a se bucura de parcela de 2160 m2 înscrisă pe titlul său de proprietate din cauza unui al doilea titlu de proprietate eliberat de autorităţile locale unor terţi. Pe de altă parte, el se plânge de refuzul autorităţilor locale de a-i restitui imobilul pe care părinţi săi îl construiseră pe parcela sus menţionată. El invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1 care este formulat astfel:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional_ »
31. Guvernul se opune acestei teze. El susţine că titlul de proprietate eliberat reclamantului nu îi conferea decât un « drept cu condiţie ». În acest sens, el arată că, pe acelaşi teren, terţi au obţinut şi ei un titlu de proprietate confirmat de jurisdicţiile interne.
32. Conform Guvernului, titlul de proprietate al reclamantului nu constituia nici un bun actual, nici o creanţă sigură, lichidă şi exigibilă. Conchide că acest titlu nu putea trece drept un « bun » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, ci numai drept « o speranţă legitimă » de a i se restitui bunul la terminarea procedurilor interne.
33. Guvernul admite apoi că respingerea acţiunilor reclamantului se analizează ca o ingerinţă în « speranţa » acestuia de a i se restitui terenul. Pe de altă parte, apreciază că această ingerinţă era prevăzută de lege, anume de legea nr. 18/1991, că urmărea un scop legitim, anume protecţia dreptului de proprietate al terţilor şi implicit a principiului securităţii raporturilor juridice, şi că ea proteja un « just echilibru » între interesele concurente dat fiind că T.A. era în posesia terenului din 1963 şi că B.N. îl cumpărase de bună credinţă.
34. Reclamantul susţine că imposibilitatea de a se bucura de imobil şi de terenul în litigiu antrenează o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Imposibilitatea de a dispune de imobilul amplasat pe o parte a terenului în litigiu
35. Curtea ia notă de la început că titlul de proprietate de care reclamantul beneficiază în virtutea Legii nr. 18/1991 nu priveşte decât parcela de 2160 m2. În plus, în cadrul acţiunilor sale, el nu a cerut decât restituirea terenului şi anularea titlului terţilor şi nicidecum restituirea imobilului care aparţinuse părinţilor săi înainte de naţionalizare.
36. În orice caz, Curtea reaminteşte că articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu aplică asupra Statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. Ca urmare, ea apreciază că legat de imobil, reclamantul nu poate invoca existenţa în patrimoniul său a unui bun protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
37. Pe cale de consecinţă, Curtea constată că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie să fie respins conform articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
2. Imposibilitatea de a dispune de terenul în litigiu
38. Curtea ia notă de la început că primul argument al Guvernului se aseamănă cu o excepţie derivată din incompatibilitatea ratione materiae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. În plus, Curtea apreciază că este necesar să se examineze în speţă respectarea regulii termenului de şase luni prevăzută de articolul 35 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Blečić contra Croaţiei (dec.), nr. 59532/00, 30 ian. 2003).
39. Fiind vorba de aplicabilitatea garanţiilor din articolul 1 din Protocolul nr. 1, Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate susţine o încălcare a acestei dispoziţii decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se referă la « bunurile » sale în sensul acestui articol. Noţiunea de « bunuri » poate acoperi atât « bunuri actuale » cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o « speranţă legitimă » de a ajunge să dispună efectiv de un drept de proprietate (Kopecký contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, CEDO 2004‑IX).
40. În speţă, Curtea apreciază că decizia administrativă prin care reclamantul a fost recunoscut ca titular al unui drept de proprietate şi i s-a eliberat un titlu de proprietate asupra terenului de 2160 m2 suscitase speranţa justificată de a putea obţine punerea în posesie a terenului.
Într-adevăr, nu era vorba, pentru reclamant, nici de o simplă speranţă de restituire nici de o creanţă condiţională a cărei concretizare ar fi depins de întrunirea condiţiilor prevăzute de lege (vezi, a contrario, Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe (dec.) [GC], nr. 39794/98, §§ 71-73, CEDO 2002‑VII ; Kopecký contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 58, 28 septembrie 2004) : titlul de care se prevala şi care nu a fost invalidat până în prezent de nici o hotărâre jurisdicţională, emana de la autoritatea administrativă competentă pentru a ordona restituirea terenurilor în baza legii nr. 18/1991. Această autoritate era obligată să verifice dacă exigenţele impuse de lege erau întrunite înainte de a elibera acest titlu (vezi, mutatis mutandis, Manoilescu şi Dobrescu contra României (dec.), nr. 60861/00, §§ 88, 89, CEDO 2005‑VI).
41. Curtea a conchis de aici că titlul de proprietate al reclamantului se constituia într-o creanţă faţă de Statul român, putând fi considerată suficient de întemeiată pentru a fi calificată drept « valoare patrimonială » şi a face apel la protecţia articolului 1 din Protocolul nr. 1.
42. Fiind vorba de respectarea termenului de şase luni, Curtea reaminteşte că în termenii articolului 35 § 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne şi în termen de şase luni începând de la data hotărârii interne definitive. Dacă încălcarea pretinsă constă dintr-o situaţie continuă, intervalul de şase luni nu începe să curgă decât începând din momentul în care această situaţie continuă se încheie (vezi, mutatis mutandis, Hornsby contra Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 508, § 35 şi Marinakos contra Greciei, (dec.) nr. 49282/99, 29 martie 2000).
43. În speţă, Curtea apreciază că imposibilitatea pretinsă de reclamant de a dispune, de mai mulţi ani, de dreptul său de proprietate recunoscut totuşi de un titlu de proprietate valabil, se constituie într-o situaţie continuă. Simplul fapt că a încercat, fără succes, să pună capăt acestui lucru cerând, pe calea mai multor acţiuni în justiţie, restituirea bunului şi anularea titlului de proprietate al terţilor nu ar putea schimba această constatare de fapt.
44. Până în prezent, reclamantului nu i s-a restituit bunul în litigiu nici u i s-a acordat vreo despăgubire. termenul de şase luni prevăzut în articolul 35 § 1 din Convenţie nu i s-ar putea deci opune (vezi, mutatis mutandis, Funke contra României, nr. 16891/02, § 20, 26 aprilie 2007).
45. Curtea constată în plus că acest capăt de cerere nu este în mod manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază pe de altă parte că aceasta nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
46. Curtea ia notă că reclamantul se plânge nu de un act determinat, ci mai degrabă de lipsa acţiunii autorităţilor române şi refuzul lor de a lua măsuri spre a îi garanta restituirea efectivă a terenului.
Nu s-a contestat, într-adevăr, că reclamantul nu a putut obţine punerea în posesie din cauza existenţei unui al doilea titlu de proprietate pe acelaşi teren, eliberat unor terţi de comisia judeţeană. Această imposibilitate se constituie într-o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, care ţine de prima frază din primul alineat din articolul 1 al Protocolului nr. 1.
47. Curtea va cerceta, în lumina principiului general al respectării proprietăţii consacrat de prima frază din primul aliniat din articolul 1 mai sus citat, dacă autorităţile române, abţinându-se de la a acţiona în sensul dorit de reclamant, au menajat un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (vezi, printre multe altele, Sporrong şi Lönnroth contra Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69).
48. În speţă, Curtea constată că jurisdicţiile naţionale au respins reclamantul în acţiunile sale sub motiv că terţii aveau un titlu de proprietate valabil pe terenul în cauză.
49. Curtea nu se îndoieşte că respingerea acestor acţiuni avea o bază legală, anume legea nr. 18/1991 în baza căreia terţilor li s-a eliberat un titlu de proprietate. Curtea poate de asemenea admite că această respingere urmărea un scop legitim, fiindcă era de asemenea justificată de grija de garanta respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
50. Totuşi, suntem nevoiţi să constatăm că, deşi este titular al unui titlu de proprietate valabil, reclamantul se vede privat de terenul său de peste treisprezece ani fără a fi primit despăgubiri sau un teren echivalent. Eforturile pe care le-a depus spre a redobândi posesia terenului său au rămas până astăzi zadarnice, iar autorităţile locale nu au făcut nici o tentativă de a pune capăt acestei situaţii de care sunt totuşi responsabile din moment ce au eliberat, cu aplicarea Legii nr. 18/1991, două titluri de proprietate pe acelaşi teren (vezi, mutatis mutandis, Sabin Popescu contra României, nr. 48102/99, §§ 80, 81, 2 martie 2004 ; Abăluţă contra României, nr. 77195/01, §§ 56, 57, 15 iunie 2006 ; Grosu contra României, nr. 2611/02, § 53, 28 iunie 2007).
51. Aceste elemente sunt suficiente Curţii spre a conchide că echilibrul just a fost rupt şi că reclamantul a suportat şi continuă să suporte o povară specială şi exorbitantă.
52. Ca urmare avem de a face şi am avut de a face cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
53. Conform articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se elimine decât imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
54. Reclamantul solicită punerea în posesie a imobilului şi a terenului care îi aparţin. El solicită de asemenea 500 milioane de lei vechi româneşti (ROL), anume aproximativ 15 000 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu material pentru privarea de dispunerea de aceste imobile. În sfârşit, el cere 1 miliard ROL, anume aproximativ 30 000 EUR, cu titlu de prejudiciu moral şi 600 milioane ROL, anume aproximativ 18 000 EUR, pentru costurile ;i cheltuielile de judecată suportate.
55. Guvernul contestă existenţa unui prejudiciu material şi moral. În orice caz, el apreciază că sumele solicitate sunt excesive.
56. Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, întrebarea dacă se aplică articolul 41 din Convenţie nu poate fi încă soluţionată. În consecinţă, este cazul ca întrebarea să fie rezervată şi ca procedura ulterioară să fie stabilită peste trei luni începând de la data prezentei hotărâri ţinând seama de eventualitatea unui acord între Statul intimat şi reclamant (articolul 75 § 1 din regulament).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă la punctul bazat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care se referă la imposibilitatea reclamantului de a dispune de terenul său, şi inadmisibilă pentru celelalte;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte că întrebarea dacă se aplică articolul 41 din Convenţie nu poate fi încă soluţionată; în consecinţă,
a) o rezervă în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamantul să îi adreseze în scris, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această întrebare şi în special să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezervă procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui completului sarcina de a o stabili la nevoie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 6 decembrie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Søren Nielsen Christos Rozakis
Grefier Preşedinte
| ← Puşcaş împotriva României - Vanzare ilegala apartament de... | Folea împotriva României - Condamnare penala pentru afirmarea... → |
|---|
