Folea împotriva României - Condamnare penala pentru afirmarea uno ilegalitati comise de functionari
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceza
Consiliul Europei
Curtea Europeana a Drepturilor Omului
Sectia a III-a
HOTARÂREA
din 14 octombrie 2008
în Cauza Folea împotriva României
(Cererea nr. 34434/02)
Strasbourg
Devenita definitiva la 14.01.2009
Hotarârea poate suferi modificari de forma.
În CauzaFolea împotriva României,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, presedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupancic,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra, judecatori,
si Santiago Quesada, grefier de sectie, dupa ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 23 septembrie 2008, a pronuntat urmatoarea hotarâre, adoptata la aceeasi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea nr. 34434/02, introdusa împotriva României de un cetatean al acestui stat, domnul Gabriel Folea (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 10 august 2002 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenta juridica, este reprezentat de doamna Diana Olivia Hatneanu, avocata la Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sau guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul invoca în special încalcarea art. 6 alin. 1 si 10 din Conventie datorita condamnarii penale pentru afirmatiile privind ilegalitatea pretins comisa de unii functionari.
4. La data de 9 mai 2006, presedintele sectiei a treia a hotarât sa comunice Guvernului cererile de mai sus. Asa cum prevede art. 29 alin. 3 al Conventiei, el a hotarât de asemenea ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate împreuna.
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul s-a nascut în anul 1959 si locuieste la Bucuresti.
A. Originea cauzei
6. În iulie 1997 reclamantul a început demersurile pe lânga Oficiul de stat pentru inventii si marci (OSIM) pentru a obtine certificate care sa ateste eliberarea de brevete de catre acest organism parintilor si bunicului sau între 1942 si 1968.
7. La data de 24 iulie 1997 OSIM i-a reamintit ca i-au fost eliberate copiile descrierilor si desenelor corespunzatoare brevetelor parintilor sai si ale bunicului sau si l-a informat ca restul de documente apartinând dosarelor brevetelor nu se mai afla în arhiva oficiului, aceste documente fiind pierdute în timpul celui de-al doilea razboi mondial. În orice caz, OSIM a mentionat ca reclamantul nu mai avea posibilitatea de a folosi brevetele respective, tinând cont de expirarea perioadei de protectie a inventiilor prevazuta de reglementarile interne si internationale în materie.
8. Reclamantul a facut ulterior cercetari în arhiva OSIM si, considerând ca unii din functionarii OSIM au comis diverse fapte constituind infractiuni, a sesizat autoritatile publice, în special Presedintele Republicii, Primul Ministru, procurorul general, Serviciul român de informatii, avocatul poporului si mass-media.
9. La data de 26 ianuarie 1998 reclamantul a depus o plângere penala împotriva unor angajati ai OSIM, în special împotriva lui A.S., director general adjunct, pe care l-a acuzat ca a comis infractiuni, îndeosebi ca si-a însusit ilegal unele atributii de director general al OSIM. La data de 6 august 1998, Parchetul de pe lânga Judecatoria Bucuresti a pronuntat o rezolutie de neîncepere a urmaririi penale în cauza. La data de 11 martie 1999, Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti a dat curs unei contestatii a reclamantului si a anulat hotarârea luata la data de 6 august 1998. La data de 18 aprilie 2000 o noua rezolutie de neîncepere a urmaririi penale a fost pronuntata de Parchetul de pe lânga aceeasi Judecatorie, care a considerat ca:
« în urma anchetei penale efectuate, nu a reiesit niciun indiciu în privinta comiterii de fapte penale. »
10. În paralel, la data de 9 septembrie 1998, reclamantul a trimis un nou memoriu autoritatilor publice, în special Presedintelui Republicii, Primului Ministru, procurorului general, Serviciului român de informatii, Ministrului de Interne, avocatului poporului si cotidianului National în care a invocat în special ca A.S., director adjunct al OSIM, era responsabil de distrugerea colectiei de brevete regale de inventie precum si de cedarea marcii Nivea, obiect de patrimoniu al statului român, în favoarea fostului proprietar.
11. La data de 28 septembrie 1998, în cotidianul Atac la persoana a aparut un articol privind aceleasi fapte semnat de ziaristul G.D.
12. La data de 25 aprilie 1999 memoriul reclamantului a fost publicat în cotidianul National.
B. Procedura penala împotriva reclamantului
13. La data de 12 noiembrie 1998, A.S. a depus la Parchetul de pe lânga Judecatoria Bucuresti o plângere penala împotriva reclamantului pe care l-a acuzat de denuntare calomnioasa împotriva sa prin memoriile sale si plângerea sa penala din data de 26 ianuarie 1998.
La data de 9 decembrie 1998, OSIM a depus o plângere penala împotriva reclamantului pentru ofensa adusa autoritatii.
14. La data de 29 noiembrie 1999 politia municipiului Bucuresti a conexat cele doua plângeri.
15. La data de 7 decembrie 2000 Parchetul de pe lânga Tribunalul Bucuresti a considerat ca în speta nu era vorba despre o ofensa adusa autoritatii si a trimis cauza la Judecatoria Bucuresti pentru examinarea ei în temeiul art. 206 cod penal privind pedepsirea calomniei.
16. La data de 24 mai 2001 A.S. s-a constituit parte civila, cerând 1 leu românesc (ROL) drept daune-interese. La data de 28 iunie 2001 Judecatoria a audiat reclamantul, care a recunoscut ca este autorul acuzatiilor în litigiu. El a declarat ca afirmatiile sale nu erau defaimatoare ci întemeiate pe fapte reale. Reclamantul a reamintit de asemenea ca nu el a scris articolul publicat în cotidianul Atac la persoana.
17. Instanta a pronuntat sentinta la data de 2 noiembrie 2001. A retinut ca reclamantul trimisese memorii la institutii publice si la ziarele National si Atac la persoana în care i-a reprosat lui A.S. mai multe fapte condamnabile penal, în special ca a dispus cedarea marcii Nivea fostului proprietar, operatiune pentru care ar fi încasat 400.000 dolari americani. Instanta a constatat ca:
« (...) în urma plângerilor penale depuse de reclamant_ împotriva partii vatamate, parchetul de pe lânga Judecatoria Bucuresti a deschis o ancheta penala împotriva partii vatamate, care a condus la pronuntarea unei rezolutii de neîncepere a urmaririi penale (rezolutia din data de 6 august 1998 a Parchetului de pe lânga Judecatoria Bucuresti) si la respingerea, de catre acelasi Parchet, a contestatiei formulate împotriva acestei rezolutii (...) ».
Instanta a considerat ca probele aflate la dosar confirmau existenta elementelor constitutive ale infractiunii de calomnie si ca reclamantul a imputat comiterea faptelor condamnabile penal cu intentia de a provoca urmarirea penala împotriva partii vatamate.
Aceasta a respins de asemenea propunerea reclamantului de a face proba veritatii:
« Desi inculpatul afirma ca a imputat comiterea infractiunilor pe motiv ca acestea erau reale, proba veritatii nu a fost propusa potrivit conditiilor [cerute], reclamantul nemaidovedind ca a facut imputarile [în discutie] pentru apararea unui interes legitim. De asemenea proba veritatii a fost infirmata pe fond de rezolutia de neîncepere a urmaririi penale pronuntata de Parchetul de pe lânga Judecatoria Bucuresti care a considerat ca faptele imputate partii vatamate nu erau reale. »
Din aceste motive instanta l-a recunoscut pe reclamant vinovat de calomnie, i-a aplicat amenda penala de 2.000.000 lei românesi (ROL) si l-a condamnat la plata catre partea civila a sumei de 1 ROL drept daune-interese pentru prejudiciul moral si catre stat a sumei de 700.000 ROL drept cheltuieli de judecata.
18. Reclamantul a înaintat recurs împotriva acestei hotarâri la Tribunalul Bucuresti. El a reprosat în special Tribunalului ca nu a retinut caracterul conmdamnabil penal al faptelor comise de A.S. El a reamintit apoi ca nu el era autorul articolului aparut în cotidianul Atac la persoana si a considerat de asemenea ca plângerea penala fiind depusa la data de 26 noiembrie 1998, Tribunalul nu putea lua în considerare articolul aparut ulterior în cotidianul National. În ceea ce priveste proba veritatii, reclamantul a mentionat ca Judecatoria a omis gresit faptul ca rezolutia Parchetului din data de 6 august 1998 a fost infirmata.
19. La sedintele din 21 februarie si 11 februarie 2002 reclamantul a propus din nou sa faca proba veritatii, cerere respinsa de judecatori.
20. Prin hotarârea definitiva din data de 11 februarie 2002 tribunalul a respins recursul, confirmând astfel sentinta Judecatoriei. Acesta a respins cererea reclamantului de a i se permite sa faca proba veritatii. El a reluat cuvânt cu cuvânt rationamentul Judecatoriei în aceasta privinta.
II. DREPTUL SI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
21. Articolele relevante ale codului penal prevedeau, la vremea aceea, urmatoarele:
Articolul 206
"Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu închisoare de la trei luni la trei ani sau amenda."
Articolul 207
"Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savârsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie."
22. Articolele relevante din codul civil prevad urmatoarele:
Articolul 998
"Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara."
Articolul 999
"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa."
23. Jurisprudenta si doctrina româna considera în mod unanim ca angajarea raspunderii civile infractionale necesita întrunirea mai multor conditii, si anume un prejudiciu, o fapta ilegala, o greseala si un raport de cauzalitate între aceasta fapta si dauna.
24. Desi fapta ilegala este strâns legata de notiunea de greseala, doctrina si jurisprudenta au facut distinctie între aceste doua conditii, subliniind, pe de o parte, caracterul obiectiv al faptei ilicite, definita ca o actiune contrara legii sau normelor de viata sociala si, pe de alta parte, caracterul subiectiv al greselii civile, care este descrisa ca o atitudine psihica a autorului în raport cu aceasta fapta si care nu necesita niciun element intentionat.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie
25. Reclamantul invoca faptul ca imposibilitatea de a face în fata instantelor proba veritatii afirmatiilor i-a încalcat dreptul la un proces echitabil, asa cum prevede art. 6 alin. 1 din Conventie, care dispune urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea echitabila a cauzei sale_ de catre o instanta independenta si impartiala_ care va hotarî_ asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil_ "
A. Asupra admisibilitatii
26. Curtea constata ca aceasta plângere nu este în mod manifest neîntemeiata în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si o declara deci admisibila.
B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
27. Guvernul considera ca reclamantul nu se plânge decât de modalitatea prin care instantele interne au examinat probele dosarului. Or, în lipsa unei încalcari a drepturilor si libertatilor consacrate de Conventie, Curtea nu trebuie sa se ocupe de aceasta plângere (Schenk împotriva Elvetiei, 12 iulie 1988, paragrafele 45-46, seria A nr. 140). El invoca faptul ca reclamantul si-a putut prezenta argumentele în fata instantelor, care au pronuntat hotarâri motivate. În opinia sa reclamantul este vinovat de respingerea prezentarii probei veritatii, în masura în care nu a respectat procedura, neputând dovedi existenta unui interes legitim care i-ar putea justifica actiunile.
28. Reclamantul, la rândul sau, considera ca instantele nu si-au motivat hotarârile (Dulaurans împotriva Frantei, nr. 34553/97, paragraful 33, 21 martie 2000). El mentioneaza ca articolele 206 si 207 cod penal consacra o prezumptie de fals asupra afirmatiilor acuzatului si ca proba veritatii ramâne singurul mijloc pe care reclamantul îl are pentru a scapa de condamnare. Or, interzicându-i sa prezinte proba si ignorând argumentele pe care le-a adus, tribunalul l-a privat de un proces echitabil.
2. Aprecierea Curtii
29. Curtea face referire la principiile stabilite în jurisprudenta sa privind participarea efectiva a partilor la procedura si obligatiile instantelor de « a le asculta » argumentele pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe alte cauze, Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, paragraful 33, seria A nr. 37; Albina împotriva României, nr. 57808/00, paragrafele 30 si 32, 28 aprilie 2005; si Boldea împotriva României, nr. 19997/02, paragrafele 28-30, CEDH 2007-... (extrase)).
30. În cazul în speta Curtea observa ca reclamantul a fost judecat pentru calomnie si ca, potrivit reglementarii în materie, ar fi trebuit, spre a se apara, sa faca dovada veritatii afirmatiilor sale. Prezentare dovezii de catre reclamant a fost totusi respinsa, în special pe motiv ca procurorul a dispus neînceperea urmaririi penale în favoarea partii vatamate pentru aceleasi fapte. Judecatoria si apoi Tribunalul s-au multumit sa considere rezolutia procurorului drept singurul element de proba în ceea ce privea veridicitatea afirmatiilor reclamantului, fara a o supune propriului lor control, desi nicio instanta nu a avut posibilitatea sa se opreasca asupra acuzatiilor facute împotriva lui A.S. si desi reclamantul a propus sa faca proba contrarie. Curtea reaminteste ca a concluzionat deja ca înainte de 1 iulie 2004 nicio prevedere din dreptul român nu permitea contestarea în fata unei instante a rezolutiei de neîncepere a urmaririi penale dispuse de un procuror (Rupa împotriva României (Hotarâre), nr. 58478/00, 14 decembrie 2004; Kalanyos si altii împotriva României (Hotarâre), nr. 57884/00, 19 mai 2005; si Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49234/99, paragrafele 52-53, 26 aprilie 2007). Prin urmare reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a cere unei instante sa verifice rezultatul anchetei penale efectuate împotriva lui A.S.
Curtea considera ca în speta problema nu este de a descoperi daca faptele imputate de reclamant lui A.S. îl expuneau sau nu pe acesta la o condamnare penala, ceea ce nu ar tine de aplicarea Conventiei, ci mai degraba de a examina posibilitatea pe care a avut-o reclamantul de a se apara efectiv în fata instantelor de acuzatiile de calomnie de care era acuzat.
31. Mai mult, Tribunalul nu a raspuns deloc argumentelor invocate de reclamant în recursul sau si nu a facut decât sa reia cuvânt cu cuvânt justificarea data de judecatorie în ceea ce priveste respingerea propunerii de prezentare a probei veritatii facuta de reclamant. El a respins astfel recursul reclamantului fara a prezenta niciun motiv adecvat printr-o hotarâre definitiva si irevocabila (a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, Albina, paragraful 33 si Boldea, paragraful 33, Hotarârile citate anterior).
32. În lumina celor de mai sus, Curtea considera ca reclamantul este îndreptatit sa sustina ca hotarârea Tribunalului Bucuresti din 11 februarie 2002 nu este suficient motivata si ca prin urmare cauza sa, în procesul de calomnie intentat împotriva sa care s-a încheiat cu aceasta hotarâre, nu a fost judecata echitabil.
Prin urmare a avut loc încalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie.
II. Asupra pretinsei încalcari a art. 10 din Conventie
33. Reclamantul considera ca faptul ca a fost condamnat la plata unei amenzi penale, a daunelor-interese si a cheltuielilor de judecata pentru afirmatiile defaimatoare de instantele interne a adus atingere dreptului sau la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Conventie, care prevede urmatoarele:
« 1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica Statele sa supuna statele de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta îndatoriri si responsabilitati, poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti. »
A. Asupra admisibilitatii
34. Curtea constata ca aceasta plângere nu este în mod manifest neîntemeiata în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate si o declara deci admisibila.
B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
35. Guvernul nu contesta ca condamnarea reclamantului constituie o ingerinta dar considera ca aceasta era prevazuta de lege, urmarea scopul legitim al protectiei reputatiei altuia si era necesara într-o societate democratica. Asupra acestui ultim punct el mentioneaza ca actiunile reclamantului au avut consecinte foarte grave, provocând urmarirea penala împotriva lui A.S., pedeapsa aplicata reclamantului a fost minima, sumele pronuntate era relativ mici, cu atât mai mult cu cât amenda penala a fost acoperita prin suspendarea acordata potrivit Legii nr. 543/2002. El invoca în final faptul ca instantele interne au efectuat un examen aprofundat asupra vinovatiei reclamantului si asupra consecintelor pe care afirmatiile le-au avut pentru partea vatamata.
36. La rândul sau reclamantul obiecteaza ca ingerinta nu era prevazuta de lege, deoarece art. 207 nu defineste notiunea de « interes legitim » si interpretarea sa de catre instantele interne nu este constanta. În plus, el considera ca aceasta ingerinta nu a fost proportionala cu scopul urmarit. El nu este ziarist si nu a fost condamnat pentru articolele publicate, ci mai degraba pentru petitiile pe care le-a trimis autoritatilor pentru a dezvalui comportamentele pe care el le considera abuzive din partea unui înalt functionar în exercitarea atributiilor sale. El sustine de asemenea ca afirmatiile sale în privinta lui A.S. se bazau pe niste fapte dar instantele, pe nedrept, au refuzat propunerea sa de prezentare a probei veritatii afirmatiilor sale si au luat în calcul în exclusivitate rezolutia procurorului din data de 6 august 1998, care de altfel a fost infirmata la data de 11 martie 1999.
2. Aprecierea Curtii
37. Curtea întelege sa reamintesca principiile fundamentale care se degaja din jurisprudenta sa asupra libertatii de exprimare (a se vedea, printre multe altele, Sabou si Pîrcalab împotriva României, nr. 46572/99, paragrafele 33-36, 28 septembrie 2004 ; Cumpana si Mazare împotriva României [GC], nr. 33348/96, paragrafele 88-91, CEDH 2004-XI ; Nikula împotriva Finlandei, nr. 31611/96, paragrafele 44-46, CEDH 2002-II ; Boldea, citata anterior, paragrafele 44-47 ; si Guja împotriva Moldovei [GC], nr. 14277/04, paragrafele 69-78, CEDH 2008-...). Mai precis, ea face referire la limitele criticii admisibile ce vizeaza functionarii aflati în exercitiul functiunii (Janowski împotriva Poloniei [GC], nr. 25716/94, paragraful 33, CEDH 1999-I ; Abeberry împotriva Frantei (Hotarâre), nr. 58729/00, 21 septembrie 2004 ; si Busuioc împotriva Moldovei, nr. 61513/00, paragraful 60, 21 decembrie 2004) si la limitele procedurii acordate unui particular neziarist a carui libertate de exprimare este atinsa (Hertel împotriva Elvetiei, 25 august 1998, paragraful 48, Culegere de hotarâri si decizii 1998-VI ; si Steel si Morris împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 68416/01, paragraful 89, CEDH 2005-II).
38. În speta, Curtea constata mai întâi ca existenta unei ingerinte în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu a provocat controversa dintre parti. Ea reaminteste apoi ca a constatat deja ca textele pe care s-au bazat instantele interne constituie o « lege » în sensul jurisprudentei Curtii (Sabou si Pîrcalab, citata anterior, paragraful 37) si constata ca urmarea un scop legitim, si anume protectia reputatiei altuia. Ea nu considera necesar sa examineze în plus afirmatiile reclamantului în privinta imprevizibilitatii legii, deoarece ea estimeaza ca ingerinta suferita de reclamant era oricum exagerata fata de scopul urmarit, din motivele urmatoare.
39. Concret, Curtea retine ca instantele interne au condamnat penal reclamantul considerând ca, prin intermediul memoriilor trimise institutiilor publice si la doua ziare, a adus atingere onoarei lui A.S. atribuindu-i fapte condamnabile penal pe care acesta nu le-a comis în realitate. Ramâne asadar de examinat daca motivele prezentate de autoritatile nationale pentru a justifica condamnarea reclamantului erau relevante si suficiente (Boldea, citata anterior, paragrafele 53-54).
40. Curtea evidentiaza ca memoriile trimise de reclamant priveau subiecte de interes general si extrem de actuale pentru societatea româna, si anume pretinsa coruptie a înaltilor functionari. Ea constata de asemenea ca afirmatiile reclamantului nu se refereau la aspectele vietii private a lui A.S., ci la comportamentele si atitudinile sale care implicau calitatea sa de functionar (Sabou si Pîrcalab, paragrafele 38-39 ; Nikula, paragraful 51 ; si Janowski, paragraful 33, citate anterior). Curtea remarca de asemenea ca termenii folositi de reclamant în memoriile sale nu au fost considerati de partea vatamata sau de instantele interne drept în mod manifest injurioase (Mamère împotriva Frantei, nr. 12697/03, paragraful 25, CEDH 2006-...).
41. De asemenea, daca e adevarat ca reclamantul nu a putut dovedi în fata instantelor interne ca afirmatiile sale se bazau efectiv pe fapte, nu e mai putin adevarat ca s-a implicat activ în procesul sau, a propus fara încetare sa faca proba veritatii afirmatiilor sale, comportamentul sau examinat pe ansamblu demonstrând ca a actionat cu buna credinta, convins fiind ca A.S. a comis faptele atribuite (a se vedea, a contrario, Cumpana si Mazare, citata anterior, paragraful 104 ; Stângu si Scutelnicu împotriva României, nr. 53899/00, paragraful 51, 31 ianuarie 2006 ; Ivanciuc împotriva României (Hotarâre), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005 ; si Titei împotriva României (Hotarâre), nr. 1691/03, 23 mai 2006).
42. Curtea reaminteste ca este esentiala, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezinta libertatea de exprimare si libertatea dezbaterilor, asigurarea într-o oarecare masura a unui proces echitabil si a egalitatii de arme (Steel si Morris, citata anterior, paragraful 95). Curtea a constatat deja ca lipsa motivatiei hotarârii definitive pronuntata în speta privase procesul de calomnie de echitate, în ciuda art. 6 alin. 1 si reaminteste ca ea a concluzionat deja ca o asemenea lipsa implica de asemenea încalcarea art. 10 (Boldea, citata anterior, paragraful 61).
43. În speta Curtea remarca de asemenea ca Tribunalul nu a vrut sa-i permita reclamantului sa faca proba veritatii, ci a confirmat temeinicia sentintei primei instante care considerase ca neînceperea urmaririi penale dispusa de Parchet în favoarea lui A.I. era suficienta pentru a stabili ca afirmatiile reclamantului erau false (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, paragrafele 49-50, CEDH 1999-VI ; si Sabou si Pîrcalab, citata anterior, paragraful 40).
44. Pe baza consideratiilor anterioare, Curtea considera exagerata condamnarea reclamantului în raport cu scopul legitim urmarit si ca autoritatile nationale nu au oferit motive relevante si suficiente pentru a o justifica. Din aceste motive, nici faptul ca pedeapsa reclamantului a fost suspendata nici suma amenzii aplicate nu afecteaza concluzia la care a ajuns Curtea.
Prin urmare ingerinta suferita de reclamant nu poate fi considerata drept « necesara într-o societate democratica ».
Prin urmare, a avut loc încalcarea art. 10.
III. Asupra pretinsei încalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
45. Reclamantul considera în final ca dreptul sau de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încalcat datorita procedurii care a condus la hotarârea din 11 februarie 2002, fiind vorba în special de drepturile sale privind brevetele parintilor sai si ale bunicului sau si de cedarea marcii « Nivea ». Cu toate acestea, Curtea constata ca reclamantul nu a facut demersuri pe lânga instantele interne pentru a i se recunoaste aceste drepturi, în conditiile în care o asemenea actiune îi era la îndemâna si constituia un recurs efectiv în temeiul art. 35 din Conventie.
46. Reiese ca aceasta plângere trebuie respinsa pentru neepuizarea cailor de atac interne, în temeiul art. 35 alin. 1 si 4 din Conventie.
IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
47. În conformitate cu art. 41 din Conventie,
"În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila."
A. Prejudiciu
48. Reclamantul solicita 3.000.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
49. Guvernul considera ca suma solicitata de reclamant este exorbitanta si ca nu a fost dovedita nicio legatura de cauzalitate între pretinsele încalcari si prejudiciul moral invocat.
50. Curtea reaminteste ca a constatat încalcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil si a dreptului sau la libertatea de exprimare. Ea considera ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral din aceasta cauza si ca prejudiciul nu este suficient compensat prin constatarea încalcarii.
51. În aceste împrejurari, statuând în echitate, asa cum prevede art. 41 din Conventie, Curtea aloca reclamantului 3.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri si cheltuieli
52. Reclamantul solicita de asemenea 2.587,47 euro pentru costurile si cheltuielile suportate în fata Curtii, din care 13,05 euro pentru scrisorile trimite Curtii si 2.574,42 euro pentru cheltuielile avocatului, aceasta ultima suma de platit direct reprezentantei sale. La dosar au fost depuse copia contractului de asistenta încheiat de reclamant cu avocata sa precum si prezentarea în detaliu a muncii avocatei.
53. Guvernul nu se opune alocarii reclamantului unei sume corespunzatoare cheltuielilor necesare si face referire la onorariile solicitate de avocatii bulgari în cauzele Natchova si altii împotriva Bulgariei (nr. 43577/98 si 43579/98, paragraful 185, 26 februarie 2004), Anguelova împotriva Bulgariei (nr. 38361/97, paragraful 174, CEDH 2002-IV) si Velikova împotriva Bulgariei (nr. 41488/98, paragraul 103, CEDH 2000-VI).
54. În conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor decât în masura în care se stabileste realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speta, tinând cont de elementele de care dispune si de criteriile susmentionate, Curtea aloca pentru procedura în fata Curtii:
- reclamantului suma de 13 euro; si
- avocatei reclamantului suma de 2.500 euro, fara 850 euro care au fost deja platiti pentru asistenta juridica din partea Consiliului Europei, adica un total de 1.650 euro.
C. Majorari de întârziere
55. Curtea hotaraste sa aplice majorarile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declara cererea admisibila în ceea ce priveste capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 si 10 din Conventie si inadmisibila pentru rest ;
2. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie ;
3. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 10 din Conventie ;
4. hotaraste:
a) ca statul pârât trebuie sa plateasca, în termen de trei luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, sumele urmatoare ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb din ziua platii:
i. 3.000 euro (trei mii euro) reclamantului pentru prejudiciul moral, la care se va adauga orice suma putând fi datorata cu titlu de impozit, si
ii. 13 euro (treisprezece euro) reclamantului pentru costuri si cheltuieli, la care se va adauga orice suma putând fi datorata cu titlu de impozit ;
b) avocatei reclamantului 1.650 euro (una mie sase sute cincizeci euro) pentru costuri si cheltuieli ;
c) ca, începând de la data expirarii termenului amintit si pâna la momentul efectuarii platii, suma va fi majorata cu o dobânda simpla, a carei rata este egala cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest.
Întocmita în limba franceza, apoi comunicata în scris, la data de 14 octombrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Drăculeţ contra României - Terenuri agricole confiscate de... | Ion Gheorghe contra Romaniei - Nerecunoastere statut persoana cu... → |
|---|
