KALINOVA contra Bulgariei - Privare de proprietate. Expropriere prin aplicarea extensivă a legislaţiei de restituire fără nici o altă despăgubire: încălcare.
| Comentarii |
|
KALINOVA împotriva Bulgariei (Dosar nr. 45116/98) Hotărâre CEDO - 8.11.2007 [Secţia a V-a]
În fapt:
Reclamanta a cumpărat o casă care, împreună cu terenul aferent, a făcut obiectul unei exproprieri pentru
aplicarea legii privind amenajarea teritorială şi urbanistică. Ca urmare a intrării în vigoare a legilor de restituire, foştii proprietari ai casei au cerut anularea exproprierii. Cererea le-a fost respinsă printr-o decizie administrativă, apoi de tribunalul regional care a considerat că nu erau întrunite în speţă, condiţiile de anulare a exproprierii prevăzute de legea privind restituirea. Hotărârea a fost menţinută printr-o decizie definitivă a Curţii Supreme. între altele, împotriva reclamantei, foştii proprietari porniseră o acţiune în anularea vânzării, întemeiată pe art. 7 al legii de restituire a proprietăţii bunurilor imobile naţionalizate. Tribunalul regional, apoi Curtea Supremă, au considerat că vânzarea era nulă şi neavenită, deoarece fusese încheiată cu încălcarea reglementărilor aplicabile. Art. 7 al legii precitate nu era efectiv aplicabil speţei şi, din acest motiv, cererea se impunea a fi examinată pe fondul normei generale privind nulitatea contractelor. Tribunalul a considerat că vânzarea litigioasă a fost încheiată cu necunoaşterea decretului privind proprietăţile statului, în vigoare la acea dată, şi care interzicea vânzarea imobilelor cu mai puţin de trei etaje edificate pe terenuri destinate construcţiilor medii şi înalte. Foştii proprietari ai casei au cerut redeschiderea primei proceduri privind anularea exproprierii. Tribunalul regional a anulat exproprierea casei şi a unei părţi din teren şi a dispus restituirea către foştii proprietari. Această hotărâre a devenit definitivă ca urmare a respingerii recursului introdus de comună la Curtea administrativă supremă. Reclamanta a părăsit casa. Printr-o decizie a primarului, i s-a atribuit în locaţie o locuinţă comunală, în schimbul unei chirii lunare. Reclamantei nu i-a fost restituit preţul de cumpărare al casei. Aceasta nu a solicitat comunei restituirea preţului, considerând că suma plătită la momentul cumpărării devenise acum derizorie, datorită deprecierii monetare.
În drept:
Anularea titlului de proprietate asupra locuinţei reclamantei se înscrie în procesul de restituire a bunurilor naţionalizate sau expropriate, iar prezenta cerere trebuie să fie examinată, din acest motiv, prin prisma hotărârii Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei (Nota de informare nr. 95). Reclamanta era titulara unui bun. Anularea titlului de proprietate al acesteia, printr-o hotărâre judecătorească, a constituit o privare de proprietate în aplicarea dispoziţiilor legale şi regulamentele pertinente. în plus, dat fiind caracterul specific şi tranzitoriu al acestei perioade de schimbări economice şi politice, ingerinţa nu era lipsită de siguranţă şi previzibilitate. în sfârşit, aceasta viza un scop legitim în interes public. Pentru a afla dacă o asemenea privare de proprietate a protejat sau nu echilibrul just, este necesar a se determina plasarea cauzei în cadrul scopurilor legitime ale legii privind restituirea şi vor trebui analizate încercările pe care le-a suferit reclamanta. Art. 7 al legii privind restituirea bunurilor naţionalizate era, în principiu, unica dispoziţie care permitea luarea unui bun dobândit de un terţ, pentru a-l restitui foştilor proprietari. Or, această dispoziţie nu avea aplicabilitate, deoarece casa în litigiu nu fusese expropriată în baza legilor vizate în textul în cauză. Cu toate acestea, instanţele interne au ajuns la acelaşi rezultat, făcând aplicarea regulilor dreptului comun al nulităţilor. Obiectivul de dreptate socială, urmărit de legile privind restituirea, are cea mai mică importanţă în speţă, întrucât foştii proprietari ai casei fuseseră expropriaţi în temeiul legii privind urbanismul, primind o despăgubire completă la data exproprierii. Astfel, anularea titlului de proprietate al reclamantei nu se înscria precis în cadrul obiectivelor legitime urmărite de legile de restituire, ci constituia un caz în care legislaţia în cauză a fost aplicată în mod extensiv. De altfel, reclamanta dobândise casa în conformitate cu procedura aplicabilă în vremea în care, pentru a hotărî asupra nulităţii vânzării încheiate, instanţele interne nu au constatat nici un abuz sau neregulă care i-ar fi fost imputabile ori chiar o contrarietate substanţială faţă de lege, ci o necunoaştere formală a regulilor urbanismului. Respectarea echilibrului just impunea ca reclamanta să primească o compensaţie care să fie - rezonabilă -în raport cu valoarea bunului, la acel moment. Or, reclamanta nu a primit-o. Desigur, ea ar fi putut obţine restituirea preţului de cumpărare, însă acesta devenise între timp derizoriu. De altfel, ea nu avea dreptul la o despăgubire specifică, prevăzută pentru persoanele care şi-au pierdut proprietăţile prin aplicarea legii privind restituirile. în ce priveşte posibilitatea obţinerii unei despăgubiri în temeiul răspunderii delictuale a statului, nici o dispoziţie de drept intern nu reglementează răspunderea statului în situaţia specifică a persoanelor ale căror titluri de proprietate au fost anulate datorită unor omisiuni imputabile autorităţilor. Este adevărat că reclamantei i-a fost atribuită o locuinţă din fondul comunal, cu chirie redusă. Cu toate acestea, în lipsa unei despăgubiri pentru pierderea proprietăţii, această unică împrejurare nu ar constitui o compensaţie adecvată. Rezultă că reclamanta, a cărei bună credinţă la cumpărarea casei nu a fost contestată, a fost privată de proprietatea sa prin aplicarea extensivă a legislaţiei privind restituirile şi fără nici o compensaţie. Astfel, situaţia ei a devenit mai puţin favorabilă decât a persoanelor care îşi dobândiseră proprietatea ca urmare a necunoaşterii substanţiale a legii ori făcând abuz de
poziţia lor. Pentru respectarea principiului proporţiona-lităţii, incapacitatea autorităţilor de a stabili limite clare între diferitele situaţii concrete a dat naştere unei stări de insecuritate juridică şi a rupt echilibrul just între interesul general, urmărit de legea privind restituirea proprietăţilor şi protecţia drepturilor individuale.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 41 - Curtea nu s-a pronunţat, existând posibilitatea încheierii unui acord între părţi cu privire la această chestiune.
| ← ESPOSITO contra Italiei - Victimă. Despăgubire pentru durata... | URBÂRSKA, OBEK, TRENEIANSKE, BISKUPICE contra Slovaciei -... → |
|---|
