Kreuz contra Poloniei - Dreptul la un proces echitabil. Dreptul de acces la o instanţă judecătorească. Taxă judiciară de timbru. Cuantum ridicat. Refuz de scutire de taxă. Violarea art. 6 par. 1 din Convenţie
| Comentarii |
|
Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, include, ca element component, dreptul de acces al persoanei la o instanţă judecătorească, pentru ca aceasta să statueze asupra drepturilor şi obligaţiilor sale de natură civilă. Acest drept joacă un rol preeminent într-o societate democratică.
Dreptul de acces la o instanţă judecătorească nu este un drept absolut. Prin chiar natura sa, el reclamă o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor restricţii, dacă ele nu aduc atingere înseşi esenţei dreptului. Restricţiile trebuie să urmărească un scop legitim, fiind totodată necesar să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Impunerea de taxe judiciare de timbru pentru reclamantul care doreşte să introducă o acţiune civilă nu reprezintă o restricţie a dreptului de acces la instanţele judecătoreşti care să constituie, în sine, o violare a art. 6 par. 1 din Convenţie.
In măsura în care însă taxele judiciare de timbru sunt excesive şi, prin urmare, reclamantul nu poate, din această cauză, să introducă o acţiune civilă şi să obţină judecarea cauzei sale de o instanţă judecătorească, se aduce atingere înseşi esenţei dreptului de acces la instanţă. Restricţia adusă dreptului de acces este disproporţionată, nemaipăstrându-se un just echilibru între interesul reclamantului de a avea acces la justiţie şi interesul statului de a colecta taxele judiciare de timbru, în această ipoteză, art. 6 par. 1 din Convenţie este violat.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia I - cameră, Hotărârea din 19 iunie 2001, Cauza Kreuz c. Polonia)
I. SITUAŢIA DE FAPT
Reclamantul Henryk Kreuz, bipatrid austriac şi polonez, introduce o acţiune în justiţia poloneză împotriva unei autorităţi administrative locale poloneze, întemeindu-se pe o decizie favorabilă lui a instanţei supreme în materia contenciosului
administrativ şi solicitând despăgubiri în valoare de
5.850.000.000 zloţi polonezi pentru prejudiciile cauzate de aceasta. O dată cu introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul formulează şi o cerere de scutire de taxele judiciare de timbru.
Prima instanţă respinge acţiunea ca prematură, statuând în acelaşi timp că reclamantul nu datorează taxe de timbru, deoarece nu s-a procedat la examinarea fondului. în apelul declarat de reclamant, instanţa îl scuteşte pe acesta, la cererea sa, de plata taxei judiciare de timbru de 200.000.000 zloţi, corespunzătoare procedurii în apel. în urma desfiinţării hotărârii primei instanţe, cauza este trimisă acesteia spre judecarea fondului. Pentru judecarea fondului, reclamantul trebuie să plătească o taxă de timbru de 308.500.000 zloţi, care este redusă de instanţă (în urma cererii lui de scutire totală de plata taxei judiciare de timbru) la
100.000.000 zloţi. Apelul declarat de reclamant împotriva soluţiei referitoare la cererea sa privind scutirea totală de taxă de timbru este respins. Reclamantul nu plăteşte taxa de timbru (în cuantumul redus decis de instanţă), cererea sa fiind anulată pentru acest motiv.
II. PROCEDURA ÎN FATA ORGANELOR DE LA STRASBOURG
La 10 mai 1995, reclamantul Henryk Kreuz sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului cu o plângere individuală împotriva Poloniei, susţinând violarea art. 6 („Dreptul la un proces echitabil" par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Plângerea este înregistrată sub nr. 28249/ 95. Prin decizia din 20 aprilie 1998, plângerea este declarată admisibilă. Prin Raportul din 26 octombrie 1999, se exprimă opinia (cu 17 voturi contra 7) că art. 6 par. 1 din Convenţie a fost violat.
Cauza este deferită Curţii Europene a Drepturilor Omului la 30 octombrie 1999, de Comisia Europeană a Drepturilor Omului. La 8 decembrie 1999, colegiul Marii Camere decide că plângerea va fi examinată de o cameră. Cauza este atribuită Secţiei I, în cadrul căreia se constituie camera competentă cu judecarea fondului. La 10 octombrie 2000 are loc o audiere publică asupra fondului cauzei. Deliberările camerei asupra fondului au loc în şedinţele din camera de consiliu din 10 octombrie 2000 şi 29 mai 2001, la data ultimei deliberări fiind adoptată hotărârea. Aceasta este notificată în scris părţilor la 19 iunie 2001. Hotărârea este definitivă.
III. MOTIVAREA ÎN DREPT Şl DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
1. Chestiunea pretinsei violări a art. 6 („Dreptul la un proces echitabil") par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului
Reclamantul se plânge că nu a avut dreptul de acces la o instanţă judecătorească, întrucât a trebuit să renunţe la acţiunea sa ca urmare a imposibilităţii plăţii taxelor judiciare de timbru excesive stabilite de legea internă, susţinând violarea art. 6 par. 1 din Convenţie.
Curtea constată că art. 6 este aplicabil, procedurile interne vizând acţiunea reclamantului pentru despăgubiri, fiind deci în legătură cu stabilirea drepturilor sale civile în sensul acestui text.
Cât priveşte respectarea art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea prezintă principiile decurgând din jurisprudenţa sa. Curtea aminteşte că art. 6 par. 1 garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în faţa unei instanţe judecătoreşti orice cerere privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. în acest sens, textul are în vedere “dreptul la o instanţă11, unul din aspectele acestuia reprezentându-l dreptul de acces, adică dreptul de a introduce la instanţe acţiuni în materii civile. Dreptul de acces face posibil beneficiul garanţiilor înscrise în par. 1 din art. 6, caracterele echitabil, public şi în termen rezonabil ale procedurii judiciare neavând valoare dacă aceasta nu poate fi în prealabil declanşată. în materie civilă, nu poate fi concepută supremaţia dreptului fără existenţa posibilităţii de a avea acces la instanţele judecătoreşti1 >.
„Dreptul la instanţă" nu este absolut, el putând fi supus la limitări, care sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces, prin însăşi natura lui, reclamă o reglementare din partea statului. Garantând părţilor dreptul efectiv de acces la instanţele judecătoreşti pentru a statua asupra drepturilor şi obligaţiilor lor de natură civilă, art. 6 par. 1 din Convenţie lasă statelor alegerea liberă a mijloacelor care pot fi utilizate pentru atingerea acestui scop, deci ele se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest sens, revenind însă în ultimă instanţă Curţii Europene decizia finală asupra respectării cerinţelor Convenţiei2
Curtea a statuat că în anumite cazuri, în special atunci când limitările privesc condiţiile admisibilităţii unui apel ori când interesele justiţiei cer ca reclamantul să garanteze, în legătură cu apelul său, cheltuielile celeilalte părţi, diferite limitări, inclusiv de natură financiară, pot fi puse accesului individual la o instanţă31. Curtea a acceptat şi faptul că pot exista cazuri în care reclamantul trebuie să obţină o autorizare prealabilă înainte de a putea introduce acţiunea. Totuşi, în toate aceste cazuri, Curtea a verificat ca limitările aplicate să nu restricţioneze sau să reducă accesul reclamantului într-un asemenea mod sau într-o asemenea întindere încât însăşi esenţa dreptului să fie atinsă.
în acest context, Curtea subliniază că o restricţie adusă dreptului de acces la instanţele judecătoreşti nu este compatibilă cu art. 6 par. 1 decât dacă urmăreşte un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul dorit să fie atins.
Curtea mai aminteşte faptul că, atunci când statuează asupra respectării acestor standarde, rolul său nu este de a se substitui autorităţilor naţionale competente pentru a determina mijloacele corespunzătoare de a reglementa accesul la justiţie, nici să stabilească faptele care determină instanţele naţionale să adopte o anumită decizie. Rolul Curţii este să verifice, în lumina Convenţiei, hotărârile luate de autorităţile naţionale în exercitarea puterii lor de apreciere, în sensul compatibilităţii consecinţelor acestora cu prevederile Convenţiei. Tot în legătură cu acest aspect, Curtea reiterează faptul că verificarea pe care ea o face se întemeiază pe principiul că intenţia Convenţiei este de a garanta nu drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi practice şi efective, acest lucru fiind în special adevărat pentru dreptul de acces la instanţe, având în vedere rolul preeminent pe care dreptul la un proces echitabil îl joacă într-o societate democratică.
în prezenta cauză, având în vedere principiile desprinse din jurisprudenţa sa, Curtea aminteşte că ea nu a statuat niciodată imposibilitatea ca interesele unei administrări echitabile a justiţiei să permită
impunerea de restricţii financiare accesului individului la o instanţă. Mai mult, Curtea consideră că, dacă potrivit art. 6 par. 1 îndeplinirea obligaţiei de garantare a accesului efectiv la o instanţă nu înseamnă numai absenţa unei ingerinţe, ci reclamă şi diferite forme de acţiuni pozitive din partea statului, din aceste dispoziţii nu se pot desprinde existenţa unui drept de a obţine asistenţă judiciară gratuită din partea statului în litigiile civile şi nici dreptul la o procedură civilă gratuită.
în consecinţă, Curtea statuează că cerinţa plăţii taxelor judiciare de timbru în procedurile civile, pentru acţiunile introduse, nu poate fi privită ca o restricţie a dreptului de acces la instanţele judecătoreşti incompatibilă perse cu art. 6 par. 1 din Convenţie. Ea reiterează, totuşi, că nivelul acestor taxe, în lumina circumstanţelor speciale ale cauzei, incluzând posibilitatea reclamantului de a le plăti, precum şi faza procedurală în care aceste restricţii sunt impuse, sunt factori care trebuie luaţi în calcul pentru a stabili dacă o persoană s-a putut bucura de dreptul de acces şi a beneficiat de o judecată din partea unei instanţe.
Având în vedere aceşti factori, Curtea trebuie să determine dacă, în împrejurările concrete ale prezentei cauze, taxele judiciare impuse au constituit o restricţie care a adus atingere înseşi esenţei dreptului reclamantului de acces la instanţă, în legătură cu aceasta, Curtea notează că, şi dacă suma cerută în final reclamantului a fost substanţial redusă în raport cu cea stabilită iniţial, totuşi aceasta este egală cu salariul mediu anual în Polonia în acel timp. Acest nivel, din perspectiva unei părţi obişnuite, este fără îndoială substanţial. Instanţele naţionale au reţinut că partea este un om de afaceri şi s-au bazat în mare parte pe prezumţia că angajarea în activităţi comerciale poate implica prin ea însăşi necesitatea acţiunilor în justiţie, iar pe această bază au ajuns la concluzia că reclamantul trebuia să ia în calcul necesitatea de a dispune de fonduri suficiente pentru taxele judiciare.
Curtea Europeană nu apreciază aceste motive ca fiind convingătoare, în special având în vedere importanţa garantării unei persoane a accesului
efectiv la instanţa judecătorească. în primul rând, ea notează că acţiunea pe care reclamantul dorea să o introducă era legată numai în mică măsură de o activitate de afaceri în sine. Nu este menirea Curţii să se pronunţe asupra temeiniciei acţiunii, dar ea notează că acţiunea reclamantului s-a întemeiat pe o încălcare a normelor juridice de autoritatea publică pârâtă (violare stabilită de Curtea Supremă Administrativă). în al doilea rând, Curtea observă că statuările instanţelor naţionale privind situaţia financiară a reclamantului apar a fi făcute mai mult pe baza unor ipoteze, decât a faptelor. Este adevărat că administrarea şi evaluarea probelor este în principal o chestiune de competenţa instanţelor naţionale, iar rolul instanţei de la Strasbourg se limitează la a verifica dacă acestea, exercitându-şi puterea de apreciere, au acţionat în concordanţă cu art. 6 par. 1 din Convenţie. Totuşi, în prezenta cauză, Curtea reţine că instanţele naţionale au refuzat să accepte argumentele reclamantului în sensul că nu are posibilitatea de a plăti taxele judiciare de timbru fără a administra sau lua în considerare nici o probă şi, în plus, au recurs la anumite prezumţii care nu sunt susţinute de fapte.
Curtea notează şi faptul că, potrivit dreptului polonez, o scutire de taxă poate fi oricând revocată de instanţe, dacă motivele acordării ei au încetat de a exista. Faptul de a permite reclamantului să introducă acţiunea nu împiedică instanţele să pretindă plata taxelor de timbru dacă situaţia financiară a reclamantului se îmbunătăţeşte ulterior.
Analizând faptele cauzei în întregul lor şi având în vedere locul preeminent ocupat de dreptul la instanţă într-o societate democratică, Curtea consideră că autorităţile judiciare nu au asigurat un just echilibru între interesul statului de a colecta taxele judiciare de timbru, pe de o parte, şi interesul reclamantului de a introduce o acţiune în faţa instanţei, pe de altă parte. Taxele cerute
reclamantului pentru introducerea acţiunii au fost excesive, cu consecinţa că acesta s-a desistat, iar cazul său nu mai poate fi adus niciodată în faţa justiţiei. în opinia Curţii, acest lucru a adus atingere înseşi esenţei dreptului de acces la justiţie.
Pentru aceste motive, Curtea concluzionează că impunerea taxei judiciare de timbru reclamantului constituie o restricţie disproporţionată a dreptului reclamantului de acces la o instanţă judecătorească, în consecinţă, ea reţine că art. 6 par. 1 din Convenţie a fost violat.
2. Chestiunea aplicării art. 41 („Satisfacţia echitabilă") din Convenţia europeană a drepturilor omului
Curtea consideră că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu material şi îi respinge cererea pentru acest capăt. Pentru prejudiciul moral, Curtea apreciază că acesta există şi că nu poate fi suficient compensat prin constatarea existenţei violării, astfel încât îi acordă reclamantului o indemnizaţie statuând pe baze echitabile.
3. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate: 1. statuează că art. 6 par. 1 din Convenţie a fost violat;
2. statuează: a. că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în 3 luni, următoarele sume: i. 30.000 zloţi polonezi pentru prejudiciul moral; ii. 12.442 zloţi polonezi pentru cheltuieli de procedură, împreună cu orice TVA care ar putea fi datorată, minus 976,55 Euro (asistenţă judiciară acordată de Consiliul Europei) de convertit în zloţi polonezi la data pronunţării hotărârii; b. că o dobândă simplă de 30% pe an trebuie plătită de la expirarea respectivelor 3 luni până la data plăţii; 3. respinge restul cererii reclamantului de satisfacţie echitabilă.
COMENTARIU
1. Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de contencios european, dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, include, ca element component, dreptul de acces al persoanei la o instanţă judecătorească, pentru ca aceasta să statueze asupra drepturilor şi obligaţiilor de natură civilă ale sale. Acest drept joacă un rol preeminent într-o societate democratică.
Totodată, jurisprudenţa europeană constantă afirmă că dreptul de acces la o instanţă judecătorească nu este un drept absolut. Prin chiar natura sa, el reclamă o reglementare din
partea statului şi poate fi supus unor restricţii, dacă acestea nu aduc atingere înseşi esenţei dreptului. Restricţiile trebuie însă să urmărească un scop legitim, fiind totodată necesar să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
2. în prezenta cauză, Curtea a statuat foarte clar că impunerea de taxe judiciare de timbru pentru reclamantul care doreşte să introducă în justiţie o acţiune civilă nu reprezintă o restricţie a dreptului de acces la instanţele judecătoreşti care să constituie, în sine, o violare a art. 6 par. 1 din Convenţie.
în acelaşi timp însă, în măsura în care taxele judiciare de timbru sunt excesive şi, prin urmare, reclamantul nu poate, din această cauză, să introducă o acţiune civilă şi să obţină judecarea cauzei sale de o instanţă judecătorească, se aduce atingere înseşi esenţei dreptului de acces la instanţă. Restricţia adusă dreptului de acces este disproporţionată, nemaipăstrându-se un just echilibru între interesul reclamantului de a avea acces la justiţie şi interesul statului de a colecta taxele judiciare de timbru. în această ipoteză, art. 6 par. 1 din Convenţie este violat.
Prin urmare, nu existenţa în sine a taxelor judiciare de timbru pentru introducerea acţiunilor civile este în discuţie, prin raportare la art. 6 par. 1 din Convenţie, ci nivelul acestora. Nici sub acest aspect, nu poate fi vorba de o analiză abstractă, teoretică, ci de una concretă, în raport cu împrejurările efective ale cauzei, inclusiv cu posibilitatea financiară reală a reclamantului de a le plăti.
3. Dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu îi corespunde un articol special şi complet din Constituţia României din 1991, care să vizeze expres acest drept.
Elemente ale acestui drept se regăsesc însă în diferite texte constituţionale, precum: art. 21 (accesul liber la justiţie), art. 23 alin. 3 (prezumţia de nevinovăţie), art. 24 (dreptul la apărare), art. 123 - art. 125 (legalitatea instanţelor judecătoreşti şi independenţa judecătorilor), art. 126 (caracterul public al dezbaterilor) şi art. 127 (dreptul la interpret).
Dacă Legea fundamentală nu consacră dreptul la un proces echitabil in terminis şi cu toate elementele din art. 6 din Convenţia europeană, în schimb ea reglementează expres unul dintre componentele acestuia, şi anume dreptul de acces la o instanţă judecătorească (dreptul de acces la justiţie). Amintim că, în dreptul european al drepturilor omului, această dimensiune a dreptului la un proces echitabil nu are o natură convenţională expresă, ci una jurisprudenţială.
Astfel, art. 21 din Constituţie, „Accesul liber la justiţie“, prevede:
„(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."
Evident, textul se corelează cu art. 125 alin. 1, potrivit căruia „Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege!
în acelaşi timp, este de menţionat posibilitatea prevăzută de art. 49 de restrângere a exerciţiului unor drepturi, cu respectarea cumulativă a patru condiţii: restrângerea să opereze prin lege; restrângerea să urmărească un scop legitim, dintre cele expres enumerate de text; restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; restrângerea să nu atingă însăşi existenţa dreptului.
4. în jurisprudenţa sa, în mod constant, Curtea Constituţională a României a statuat că nici o normă sau principiu constituţional nu impune gratuitatea justiţiei şi că, prin urmee, obligaţia de plată a taxelor de timbru nu contravine accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21.
Spre exemplu, prin Decizia nr. 198 din 23 noiembrie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare
de timbru, instanţa de contencios constituţional a indicat expres mai multe soluţii anterioare ale sale (începând cu anul 1993), cu caracter constant, prin care a reţinut că prevederile legale care instituie taxe de timbru pentru introducerea unor cereri în justiţie sunt constituţionale. Accesul liber la justiţie nu înseamnă că în toate cazurile acesta trebuie să fie gratuit, iar art. 21 din Constituţie nu instituie nici o interdicţie cu privire la taxele în justiţie, fiind legal şi normal ca justiţiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreşti să contribuie la acoperirea acestora. De altfel, contribuţia justiţiabilului, prin avansarea unei părţi din aceste cheltuieli, poate fi recuperată, în temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, de la partea care cade în pretenţii. Prin urmare, regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. în egală măsură, Curtea Constituţională a statuat că nu poate reţine nici critica privind neconcordanţa dintre dispoziţiile legale privind taxele judiciare de timbru şi Convenţia europeană a drepturilor omului şi Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, deoarece acestea nu conţin prevederi care să consacre gratuitatea actului de justiţie.
Cu aceeaşi motivare, jurisdicţia constituţională a ajuns la aceeaşi concluzie şi în ceea ce priveşte timbrul judiciar, spre exemplu prin decizia nr. 65 din 11 aprilie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. m) liniuţa întâi şi ale art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (1) şi ale art. 9 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 privind timbrul judiciar).
După publicarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care o comentăm, Curtea Constituţională a României a adoptat o soluţie mai nuanţată, prin decizia nr. 28 din 30 ianuarie 2002 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 9, 10, 11, 12, ale art. 13 alin. (1), ale art. 14, 15 şi 17 din Legea nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea consecinţelor încetării răscumpărării de unităţi de fond de către Fondul Naţional de Investiţii, precum şi ale art. 1, 53, art. 1920 alin. (1), art. 1922 alin. (3) şi ale art. 1923 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, după ce a reluat argumentele din jurisprudenţa sa anterioară privind constituţionalitatea textelor de lege care instituie o taxă judiciară de timbru, inclusiv într-un cuantum stabilit în funcţie de valoarea obiectului litigiului, instanţa constituţională a adăugat faptul că, pentru a se asigura accesul la justiţie al cât mai multor persoane, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, prin art. 21 alin. 1, atribuie Ministerului Finanţelor Publice competenţa de a acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în situaţii deosebite, cum ar putea fi cea din respectiva cauză.
5. Se constată că motivarea soluţiilor instanţei române de contencios constituţional sunt relativ simpliste şi nu acoperă toate textele constituţionale ce trebuie avute în vedere. în egală măsură, ar fi fost de dorit ca soluţia ulterioară hotărârii instanţei de la Strasbourg pe care o comentăm să se întemeieze expres pe dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului (aplicate prin intermediul art. 21 corelat cu art. 20 alin. 1 din Constituţie), precum şi pe respectiva jurisprudenţă europeană, ca urmare a faptului că, în mod constant, Curtea Constituţională s-a considerat legată prin jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului (Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului formând un „bloc de constituţionalitate", care se integrează împreună în dreptul intern român, fiind direct aplicabil şi având o valoare constituţională şi supra-legislativă).
Este adevărat, cum a constatat Curtea Constituţională - şi, de altfel, cum reţine şi Curtea Europeană -, că dreptul de acces la justiţie nu înseamnă gratuitatea actului de justiţie, (cel puţin) în materie civilă (cel avut în vedere). De aici însă, jurisdicţia constituţională s-a grăbit să tragă concluzia absenţei violării atât a dispoziţiilor constituţionale, cât şi a celor din Convenţia europeană a drepturilor omului şi din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice.
în realitate, şi acest lucru rezultă evident şi din hotărârea instanţei de contencios european, impunerea unor taxe judiciare de timbru pentru accesul la instanţele judecătoreşti în materie civilă, chiar dacă nu constituie, în sine, o violare a acestui drept, reprezintă o ingerinţă în exercitarea lui. Aşa fiind, era necesar ca jurisdicţia constituţională română, după modelul celei europene, să analizeze validitatea acestei ingerinţe, atât în raport cu normele constituţionale, cât şi cu acelea internaţionale (convenţionale şi jurisprudenţiale) în materia drepturilor omului.
Din acest punct de vedere, jurisprudenţa Curţii Europene este mai permisivă, stabilind cerinţele instituirii prin lege, existenţei unui scop legitim, proporţionalităţii între măsurile luate şi scopul urmărit şi absenţei atingerii aduse înseşi esenţei dreptului. Art. 49 din Constituţie este mai sever, deoarece, instituind aceleaşi cerinţe, enumeră expres cazurile care pot constitui un scop legitim pentru constituţionalitatea unei ingerinţe în exercitarea unui drept: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Sub acest aspect însă, dispoziţiile constituţionale trebuie interpretate în mod sistematic, ţinând cont şi de prevederile art. 53, conform căruia cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice, iar sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
Prin urmare, Curtea Constituţională trebuia ca, după ce constata că existenţa taxelor judiciare de timbru reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului de acces la justiţie, să se pronunţe explicit asupra conformităţii acesteia cu normele constituţionale şi internaţionale în materia drepturilor omului. Facem precizarea că, dacă normele interne sunt mai favorabile pentru drepturile omului, acestea sunt aplicabile, iar nu normele internaţionale mai restrictive (fiind o clauză de stil în tratatele internaţionale în materia drepturilor omului şi un principiu al dreptului internaţional al drepturilor omului, subsidiaritatea reglementărilor internaţionale, adică faptul că ele reprezintă doar un standard minimal şi nu înlătură de la aplicare legislaţia internă superioară).
Numai în măsura în care constata că această ingerinţă este constituţională şi convenţională (precum şi în acord cu toate celelalte norme internaţionale privind drepturile omului obligatorii pentru statul român), Curtea Constituţională putea respinge excepţia de neconstituţionalitate printr-o hotărâre care să fie temeinic motivată.
în acest sens, este pertinentă analiza făcută în jurisprudenţa sa recentă (din anul 2002), privind posibilitatea concretă a Ministerului Finanţelor Publice de a acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare de timbru, în anumite situaţii, pentru a se asigura accesul la justiţie.
Aşa fiind, şi dacă toate celelalte condiţii constituţionale ar fi fost considerate ca fiind îndeplinite în totalitate, s-ar fi putut eventual statua că ingerinţa în dreptul de acces la justiţie pe care o presupune plata taxei judiciare de timbru ar fi proporţională, posibilele omisiuni legislative în acest sens (spre exemplu, o plafonare a taxei care trebuie plătită la valoare ori criterii precise pentru acordarea facilităţilor fiscale), precum şi modul concret de aplicare a legii în cazurile individuale de autorităţile administrative sau instanţele judecătoreşti
(respectiv, acordarea sau refuzul acordării facilităţilor fiscale şi cenzura judiciară a acestei soluţii) nefiind chestiuni de constituţionalitate şi, prin urmare, neatrăgând competenţa Curţii Constituţionale (care nu este nici legiuitor pozitiv, nici judecător ordinar al faptelor).
Ne place să sperăm că, în măsura în care va mai fi chemată să statueze asupra acestei probleme, analiza Curţii Constituţionale va fi mai amplă şi va avea în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
| ← COSTELLO-ROBERTS contra REGATULUI UNIT — Pedeapsă corporală... | Oneryildiz contra Turciei - Plângere formulată împotriva... → |
|---|
