Streletz, KesslerşiKrenzc. Germania şi K.-H.W. contra Germaniei - Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei penale. Succesiune de state.
| Comentarii |
|
Trecere de la un sistem juridic totalitar la un sistem juridic democratic, bazat pe supremaţia dreptului. Foşti demnitari şi lideri politici şi fost grănicer din RDG, condamnaţi după reunificarea Germaniei pentru decesul persoanelor care încercau să treacă ilegal frontiera. Aplicarea legislaţiei penale a RDG în vigoare la data săvârşirii faptelor de instanţele din Germania după reunificare. Existenţa incriminării. Norme internaţionale în materia drepturilor omului, consacrând dreptul la viaţă şi dreptul la libertatea de circulaţie. Aplicarea dreptului penal al RFG ca drept mai favorabil. Absenţa violării art. 7 din Convenţie
Faptele comise în timpul regimului comunist şi care reprezentau încălcări ale legislaţiei atunci în vigoare, precum şi ale normelor internaţionale în materia drepturilor omului atunci aplicabile, pot fi urmărite şi sancţionate penal după instituirea unui regim democratic. Faptul că practica statală din epocă, creată şi menţinută de conducătorii politici şi executată de militari, era contrară dreptului atunci în vigoare, iar cei vinovaţi nu erau traşi la răspundere penală de autorităţile comuniste, nu semnifică că această practică ilegală dobândise valoare juridică obligatorie.
In urma reunificării Germaniei, instanţele judecătoreşti germane îi pot judeca pe foştii cetăţeni ai RDG, pentru infracţiunile comise pe teritoriul RDG în timpul existenţei acestui stat, potrivit legislaţiei RDG în vigoare la data săvârşirii faptelor. Ulterior aplicării dreptului RDG, este posibilă aplicarea dreptului RFG, în măsura în care acesta reprezintă o lege penală mai favorabilă.
Faptul de a organiza şi aplica un regim de pază a frontierei cu uciderea persoanelor care, neînarmate, încercau să părăsească ţara, chiar dacă această încercare reprezenta o infracţiune, constituie infracţiune potrivit atât legislaţiei interne în vigoare la acel moment, cât şi normelor internaţionale în materia drepturilor omului, cu specială referire la cele consacrând dreptul la viaţă şi libertatea de circulaţie. Imprescriptibilitatea acestor infracţiuni prin care se încălcau drepturile omului era prevăzută de chiar dreptul RDG în vigoare la data faptelor.
Având în vedere existenţa unei incriminări naţionale şi internaţionale clare şi accesibile, în vigoare la momentul săvârşirii faptelor, condamnarea penală după instaurarea unui regim democratic, pe baza acestor norme juridice, nu reprezintă violarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la legalitatea incriminării şi a pedepselor penale.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Hotărârile din 22 martie 2001, Cauzele Streletz, KesslerşiKrenzc. Germania şi K.-H.W. c. Germania traducere din limba franceză,)
I. Situaţia de fapt
1. Circumstanţele cauzei
Reclamanţii Fritz Streletz, Heinz Kessler, Egon Krenz şi K.-H.W. sunt cetăţeni germani, foşti resortisanţi ai RDG. Primii trei au fost demnitari şi lideri politici (toţi membri ai Comitetului Central al Partidului Socialist Unit şi ai Consiliului Naţional al Apărării şi, în plus, primul a fost ministru adjunct al apărării, al doilea şeful statului major al armatei şi ulterior ministrul apărării, iar al treilea secretar general al partidului, preşedinte al Consiliului de Stat şi preşedinte al Consiliului Naţional al Apărării, succedându-i lui E. Honecker), iar ultimul reclamant a fost grănicer cu gradul de soldat.
în timpul regimului comunist din RDG, sute de est-germani care au încercat să treacă ilegal frontiera spre RFG sau Berlinul Occidental şi-au pierdut viaţa, fie ca urmare a minelor anti-personal sau sistemelor de tir automat instalate la frontieră, fie din cauza focurilor trase de grănicerii RDG.
După reunificarea Germaniei, reclamanţii sunt condamnaţi de instanţele germane, primii trei pentru instigare la omor (ca membrii în organele decizionale ale RDG, ale căror hotărâri vizau regimul de pază a frontierei), iar al patrulea pentru omor (deoarece în anul 1972, în calitate de grănicer, a tras asupra unei
persoane neînarmate care încerca să treacă ilegal frontiera, aceasta decedând). Instanţele germane au aplicat dreptul RDG în vigoare la data faptelor, apoi au aplicat dreptul RFG, ca fiind mai favorabil inculpaţilor. Pedepsele aplicate sunt de 5 ani şi 6 luni, 7 ani şi 6 luni şi 6 ani şi 6 luni, respectiv la 1 an şi 10 luni cu suspendare. Recursurile constituţionale sunt respinse de Curtea Constituţională federală.
2. Dreptul intern şi internaţional pertinent
A. Tratatul asupra unificării germane
Tratatul asupra unificării din 31 august 1990, combinat cu Legea privind Tratatul asupra unificării din 23 septembrie 1990, prevede că dreptul penal aplicabil este în principiu cel al locului infracţiunii. Astfel, pentru actele comise de cetăţenii RDG pe teritoriul RDG, dreptul aplicabil este în principiu dreptul RDG, iar dreptul RFG nu se aplică decât atunci când este mai favorabil.
B. Legislaţia aplicabilă în RDG la data faptelor
Constituţia RDG prevedea că respectarea şi
protejarea demnităţii şi libertăţii persoanei sunt obligatorii. Normele juridice nu trebuie să contravină Constituţiei. Normele general recunoscute ale dreptului internaţional public sunt obligatorii. Consiliul Naţional al Apărării asistă Consiliul de Stat în organizarea apărării ţării.
Codul penal incrimina crimele contra drepturilor omului şi umanităţii, stabilind că în acest caz răspunderea penală nu poate fi înlăturată invocând legea, un ordin sau o directivă. Crimele contra păcii, umanităţii, drepturilor omului şi de război nu sunt supuse regulilor prescripţiei. De asemenea, era incriminată şi trecerea ilegală a frontierei, enumerând cazurile în care infracţiunea avea formă agravată. Răspunderea penală a militarului era înlăturată atunci când acesta executa un ordin, cu excepţia cazului când executarea ordinului încălca în mod manifest normele recunoscute ale dreptului internaţional public sau legile penale, refuzul de a executa un asemenea ordin neconstituind infracţiune.
Legea poliţiei şi Legea frontierei reglementau condiţiile privind uzul de armă.
C. Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice
Pactul consacră dreptul la viaţă (art. 6) şi dreptul la libera circulaţie (art. 12). El a fost ratificat de RDG la 8 noiembrie 1974. Pe plan internaţional, politica de supraveghere a frontierei dusă de RDG a suscitat numeroase critici în cadrul organelor interne ale
O.N.U.
D. Legislaţia aplicabilă în RFG la data faptelor
Legea fundamentală consacră dreptul la legalitatea incriminării şi pedepselor penale. Codul penal incriminează omorul.
Legea din 1993 asupra îngheţării prescripţiei pentru actele comise în timpul regimului comunist prevede că, în cazul acestora, întrucât nu au fost urmărite ca urmare a voinţei politice în acest sens, prescripţia nu curge pe perioada regimului comunist.
II. Procedura în faţa organelor de la Strasbourg
La 20 noiembrie 1996, 28 ianuarie 1997, 4 noiembrie 1998 şi 5 mai 1997, reclamanţii Fritz Streletz, Heinz Kessler, Egon Krenz şi K.-H.W. sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului (primul, al doilea şi al patrulea), respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (al treilea reclamant), cu câte o plângere individuală împotriva Germaniei, susţinând violarea art. 7 („Nici o pedeapsă fără lege") şi invocând de asemenea art. 1 („Obligaţia de a respecta drepturile omului") şi art. 2 („Dreptul la viaţă") par. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Plângerile sunt înregistrate sub nr. 34044/96,35532/97,44801/98 şi 37201/97.
La 1 noiembrie 1998, în temeiul dispoziţiilor tranzitorii din Protocolul nr. 11 la Convenţie, cele trei plângeri de pe rolul Comisiei sunt transferate Curţii Europene a Drepturilor Omului. Toate cele patru plângeri sunt atribuite Secţiei a IV-a, în cadrul căreia se constituie camerele competente cu judecarea admisibilităţii şi a fondului în primă instanţă (toate având aceeaşi compunere). în cea de-a patra cauză, cererea reclamantului de păstrare a anonimatului este admisă.
La 9 decembrie 1999, în absenţa opoziţiei părţilor, camerele se desesizează în favoarea Marii Camere, existând o problemă gravă relativă la interpretarea Convenţiei, urmând ca Marea Cameră să statueze asupra admisibilităţii, precum şi a fondului în primă şi ultimă instanţă. în interesul unei bune administrări a justiţiei, toate cauzele sunt atribuite aceleiaşi Mari Camere. La 8 noiembrie 2000 are loc o audiere publică asupra admisibilităţii şi a fondului, comună în toate cele patru cauze.
Prin deciziile din 8 noiembrie 2000, plângerile sunt declarate admisibile.
La 14 februarie 2001, Marea Cameră decide să conexeze primele trei cauze.
Deliberările Marii Camere asupra fondului au loc în şedinţele din camera de consiliu din 8 noiembrie 2000 şi 14 februarie 2001, cele două hotărâri (în primele trei cauze conexate, respectiv în a patra cauză) fiind adoptate la data ultimei deliberări. Hotărârile sunt pronunţate în audienţă publică la 22 martie 2001. Ele sunt definitive.
III. Motivarea în drept, dispozitivul şi opiniile separate la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului
1. Chestiunea pretinsei violări a art. 7 („Nici o pedeapsă fără lege") din Convenţia europeană a drepturilor omului
Curtea aminteşte mai întâi principiile fundamentale care se degajă din jurisprudenţa sa relativă la interpretarea şi aplicarea dreptului intern. Astfel, dacă, potrivit art. 19 din Convenţie, rolul său este de a asigura respectarea angajamentelor rezultând din Convenţie pentru statele părţi, ei nu îi revine competenţa să statueze asupra erorilor de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicţie naţională, cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea ar putea aduce atingere drepturilor
consacrate de Convenţie1*. în plus, revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor judecătoreşti, rolul să interpreteze şi să aplice dreptul intern2*.
Apoi, Curtea aminteşte principiile fundamentale ale jurisprudenţei sale relative la art. 7 din Convenţie3*. Garanţia consacrată de art. 7, element esenţial al preeminenţei dreptului, ocupă un loc primordial în sistemul de protecţie al Convenţiei, după cum o atestă art. 15, care nu autorizează nici o derogare în timp de război sau alt pericol public. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, el trebuie interpretat şi aplicat de o asemenea manieră încât să asigure o protecţie efectivă contra urmăririlor, condamnărilor şi sancţiunilor arbitrare. Art. 7 nu se limitează numai să interzică aplicarea retroactivă a dreptului penal în dezavantajul acuzatului, ci el consacră, într-un mod mai general, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege) şi principiul care cere să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, în special prin analogie. Rezultă că o infracţiune trebuie în mod clar să fie definită prin lege. Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, pornind de la redactarea dispoziţiei pertinente şi, dacă este cazul, ajutat de interpretarea dată ei de instanţe, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea lui penală. Noţiunii de „drept" (droit, law), utilizate de art. 7, îi corespunde aceea de lege (fo/) care figurează în alte articole ale Convenţiei, noţiune care implică dreptul scris şi nescris şi implică şi condiţii calitative, între care cele de accesibilitate şi previzibilitate4*. Oricât de clară ar putea fi redactarea unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic ar fi, inclusiv în dreptul penal, rămâne inevitabil un element de interpretare judiciară, deoarece tot timpul este nevoie să se elucideze punctele îndoielnice şi să se realizeze adaptări la schimbările situaţiei. De altfel, este solid stabilit în tradiţia juridică a statelor părţi la Convenţie că jurisprudenţa, ca sursă a dreptului, contribuie în mod necesar la evoluţia progresivă a dreptului penal. Art. 7 nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea
graduală a regulilor răspunderii penale prin interpretarea judiciară de la o cauză la alta, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie previzibil în mod rezonabil.
Cât priveşte aplicarea acestor principii în prezentele cauze, Curtea afirmă că nu îi revine menirea să se pronunţe asupra răspunderii penale individuale a reclamanţilor, această apreciere aparţinând în primul rând jurisdicţiilor interne, ci să examineze sub unghiul art. 7 parag. 1 din Convenţie dacă, la momentul când au fost comise, acţiunile reclamanţilor constituiau infracţiuni definite cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate de dreptul RDG (intern) sau internaţional. Sub acest aspect, ea notează că o particularitate a prezentelor cauze constă în faptul că ele se situează în cadrul succesiunii a două state supuse unor sisteme de drept diferite şi că, după reunificare, jurisdicţiile germane i-au condamnat pe reclamanţi pentru infracţiunile comise în calitatea lor de demnitari ai RDG, respectiv de grănicer al acestui stat.
a. Dreptul naţional
Curtea relevă că jurisdicţiile germane i-au condamnat pe reclamanţi pe baza dreptului penal aplicabil în RDG la data faptelor, apoi au aplicat dreptul RFG, mai clement (lexmitius). Condamnările şi pedepsele au deci bază legală în dreptul penal al RDG aplicabil la data faptelor, iar pedepsele sunt chiar inferioare, ca urmare a aplicării principiului legii mai favorabile, care este cea a RFG.
Reclamanţii au invocat, în faţa instanţelor penale, drept cauză de exonerare de răspundere dispoziţiile legislaţiei RDG, în conformitate cu care ei au acţionat, ei nefiind niciodată urmăriţi din acest motiv în acest stat. întrucât noţiunea de „drept" din art. 7 al Convenţiei include, în principiu, atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris, jurisdicţia europeană analizează mai întâi regulile pertinente din dreptul scris al RDG, înainte de a cerceta faptul dacă interpretarea dată acestora de jurisdicţiile germane a fost conformă art. 7 par. 1 din Convenţie. De asemenea, este necesară şi studierea naturii
practicii statale care, la data faptelor în RDG, se suprapunea acestor norme.
Astfel, legislaţia internă (dreptul scris) aplicabilă la data faptelor prevedea posibilitatea utilizării armelor de foc în condiţii enumerate limitativ, pentru fapte grave, incluzând expres principiul proporţionalităţii şi al necesităţii protejării vieţii. De asemenea, Constituţia afirma drepturile omului, iar Codul penal pedepsea crimele împotriva umanităţii şi drepturilor omului. Or, în concret, cei care încercau să treacă frontiera - în condiţiile imposibilităţii de a părăsi RDG în mod legal - erau în general tineri, neînarmaţi, utilizând mijloace rudimentare, nu constituiau o ameninţare pentru nimeni şi nu doreau decât să părăsească RDG, astfel încât fapta lor, deşi infracţiune, nu putea fi calificată drept gravă în sensul legii.
în lumina acestor norme constituţionale şi legale din RDG, Curtea Europeană estimează condamnarea reclamanţilor de jurisdicţiile germane, care au interpretat şi aplicat aceste norme la cazurile concrete, ca neapărând la prima vedere nici arbitrară, nici contrară art. 7 par. 1 din Convenţie. Este adevărat că instanţele germane au avut abordări diferite asupra cauzelor de exonerare de răspundere invocate de reclamanţi, respingându-le cu motivări diferite, ceea ce demonstrează complexitatea cauzelor în plan juridic, dar nu aparţine Curţii Europene să se pronunţe asupra acestora, întrucât interpretarea şi aplicarea dreptului intern revine în primul rând jurisdicţiilor naţionale. Ea trebuie doar să se asigure că rezultatul la care au ajuns instanţele germane este conform cu art. 7 par. 1 din Convenţie.
Distinct de abordarea chestiunii cauzelor de exonerare de răspundere potrivit dreptului scris şi a problemei modului de interpretare a acestuia de instanţele germane, Curtea Europeană se pronunţă şi asupra posibilităţii exonerării de răspundere potrivit practicii statale a RDG, care se suprapunea normelor dreptului scris din epocă. în acest context, trebuie amintit că nici un reclamant nu a fost urmărit penal în RDG, ca urmare a faptului că principiilor constituţionale şi legale ale RDG, foarte apropiate de cele ale unui stat de drept, li se opuneau practica represivă a regimului de supraveghere a frontierei şi ordinele date pentru asigurarea protecţiei acesteia.
Astfel, pentru a stopa fluxul crescând de fugari, RDG a construit Zidul Berlinului, a instalat mine anti-personal şi dispozitive de tir automat, aceste
măsuri fiind dublate de ordinele date grănicerilor de a nu permite trecerea frontierei, arestându-i sau anihilându-i pe cei care încearcă, protejând frontiera cu orice preţ, în caz de trecere reuşită a frontierei grănicerii urmând a fi deferiţi procuraturii militare, în caz contrar fiind recompensaţi. Aceste măsuri şi ordine au fost decise de organele de stat ale RDG, între care Consiliul Naţional al Apărării, din care primii trei reclamanţi făceau parte. Prin urmare, scopul acestei practici statale, puse în aplicare de primii trei reclamanţi, era de a proteja „cu orice preţ" frontiera între cele două state germane, în pentru a apăra existenţa RDG, ameninţată de exodul masiv al propriei populaţii.
Curtea subliniază totuşi că raţiunea de stat trebuie să fie limitată de principiile constituţionale şi legale ale RDG, în special fiind necesar să se apere viaţa omului, principiu în scris în Constituţie şi legi, ţinând cont şi de faptul că viaţa omului era deja valoare supremă pe scara drepturilor omului la nivel internaţional. Potrivit Curţii, recurgerea la mine anti-personal şi la sisteme de tir automat, ca urmare a efectului lor automat şi nediferenţiat, precum şi ordinele date grănicerilor de a-i anihila pe cei care încearcă să treacă frontiera şi de a asigura protecţia acesteia cu orice preţ erau în contradicţie flagrantă cu drepturile afirmate de Constituţia şi legile RDG. Această practică viola şi obligaţia de a respecta drepturile omului şi alte obligaţii internaţionale ale RDG, întrucât acest stat a ratificat în 1974 Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, care consacră expres dreptul la viaţă şi libertatea de circulaţie, ţinând seama de faptul că era aproape imposibil pentru simplul cetăţean de a părăsi RDG în mod legal.
în plus, în ceea ce-i priveşte pe primii trei reclamanţi, Curtea relevă că ei se prevalează, ca justificare, de ordinul de a trage pe care ei înşişi l-au dat grănicerilor şi de practica subsecventă. Or, potrivit principiilor generale de drept, justificarea unui comportament care a dus la o condamnare nu poate fi realizată pe simpla constatare că un asemenea comportament a avut loc şi, ca urmare, el a format o practică. De altfel, independent de răspunderea statală a RDG, caracterul infracţional al acţiunilor reclamanţilor ca indivizi rezultă din Codul penal al acestui stat, care prevedea că persoana care a acţionat violând drepturile omului şi drepturile fundamentale nu se poate prevala de lege, de un
ordin sau de o directivă, ea fiind răspunzătoare penal. Prin urmare, este fără îndoială că actele în cauză sunt imputabile reclamanţilor cu titlu individual.
Cât priveşte previzibilitatea condamnărilor şi obiecţiile reclamanţilor, în sensul că, având în vedere realităţile în RDG, condamnarea lor de jurisdicţiile germane nu era previzibilă şi le era absolut imposibil să prevadă că vor fi chemaţi într-o zi, ca urmare a schimbării situaţiei, să dea socoteală pe plan penal, Curtea arată că acest argument nu este convingător în cazul primilortrei reclamanţi, în schimb că el trebuie luat în considerare în cazul celui de-al patrulea.
Astfel, pentru primii trei reclamanţi, Curtea arată că, în mare parte, clivajul între legislaţia şi practica RDG este şi opera reclamanţilor. Ca urmare a poziţiilor foarte înalte pe care le ocupau în aparatul statal, în mod evident ei nu puteau ignora Constituţia şi legile, obligaţiile internaţionale şi criticile de care a făcut obiect, pe plan internaţional, regimul de supraveghere a frontierei. în plus, ei înşişi au creat sau continuat acest regim, dublând textele legale, publicate oficial, cu ordine şi instrucţiuni de serviciu, ţinute secrete, prin care se insistă asupra necesităţii de a proteja frontiera cu orice preţ şi de a-i aresta sau anihila pe cei care o violează. Reclamanţii sunt deci direct răspunzători de situaţia de la frontiera între cele două state germane până la căderea Zidului Berlinului în 1989.
Chestiunea se pune diferit pentru al patrulea reclamant, pentru care raţionamentul valabil pentru primii trei nu se poate aplica întocmai. Acesta era un tânăr soldat grănicer (având 20 de ani la data faptelor), în post la frontiera dintre cele două state germane, supus îndoctrinării tinerilor recruţi şi trebuind să se supună ordinelor superiorilor de a proteja cu orice preţ frontiera, riscând urmărirea din partea procuraturii militare în caz de trecere reuşită a frontierei. în cauză, se pune deci problema de a şti în ce măsură reclamantul, ca simplu soldat, ştia sau trebuia să ştie că faptul de a trage asupra persoanelor care doreau doar să treacă frontiera constituia o infracţiune potrivit dreptului RDG.
Sub acest aspect, Curtea aminteşte mai întâi că textele scrise erau accesibile tuturor, fiind vorba de Constituţie şi de Codul penal, iar nu de regulamente obscure, adagiul „nimeni nu poate ignora legea" aplicându-se şi acestui reclamant. De altfel, acesta s-a angajat în mod voluntar pentru 3 ani în armată, deşi toţi cetăţenii RDG cunoşteau politica restrictivă
a statului în materia libertăţii de circulaţie, natura regimului de supraveghere a frontierei, dorinţa majorităţii cetăţenilor de a călători în străinătate şi faptul că unii dintre ei încercau aceasta cu orice preţ. Prin urmare, reclamantul ştia sau trebuia să ştie că angajarea în armată semnifica un act de credinţă faţă de regim şi includea posibilitatea să fie numit în post la frontieră, unde ar fi fost supus riscului de a trebui să tragă asupra fugarilor neînarmaţi.
în plus, potrivit Curţii, chiar un simplu soldat nu se poate referi în mod complet şi orb la ordinele care violau în mod flagrant nu numai propriile principii legale ale RDG, dar şi drepturile omului pe plan internaţional, în special dreptul la viaţă, care este valoarea supremă în tabloul drepturilor omului. Chiar dacă reclamantul se găsea într-o situaţie cu totul dificilă pe teren, ca urmare a contextului politic existent în RDG, asemenea ordine nu pot justifica faptul de a trage asupra persoanelor neînarmate care încercau doar să părăsească ţara. Astfel, Codul penal al RDG prevedea că persoana care a acţionat violând drepturile omului şi drepturile fundamentale nu se poate prevala de lege, de un ordin sau de o directivă, ea fiind răspunzătoare penal. De asemenea, acest act normativ prevedea că militarul nu răspunde penal pentru acţiunile îndeplinite în executarea unui ordin al unui superior, cu excepţia cazului în care executarea ordinului încalcă în mod manifest normele recunoscute ale dreptului internaţional public sau legile penale. Totodată, printre principiile stabilite de Adunarea Generală a
O.N.U. în Rezoluţia 85 (I) şi numite „principiile de la Nuremberg" figurează şi acela conform căruia un ordin nu înlătură răspunderea penală, dar poate atenua pedeapsa dacă instanţa consideră că justiţia o cere. Or, Curtea relevă că jurisdicţiile germane au examinat în detaliu circumstanţele atenuante în favoarea reclamantului şi, în plus, ele au ţinut cont de gradul diferit al răspunderii conducătorilor RDG şi a reclamantului sub aspectul pedepsei aplicate, primii fiind condamnaţi la pedepse cu închisoarea, ultimul doar cu suspendare.
Cu caracter comun celor patru reclamanţi, Curtea subliniază că faptul că reclamanţii nu au fost urmăriţi în RDG, ci numai după reunificarea Germaniei, de instanţele germane, pe baza dreptului aplicabil la data faptelor în RDG, nu semnifică în nici un fel că acţiunile lor nu constituiau infracţiuni potrivit dreptului RDG.
Sub acest aspect, Curtea relevă că problema cu care s-a confruntat Germania după reunificare, ţinând de atitudinea care trebuie adoptată faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni sub regimul anterior, s-a pus şi pentru mai multe alte state care au cunoscut tranziţia spre un regim democratic. Curtea consideră că este legitim pentru un stat de drept să angajeze urmăriri penale împotriva persoanelor vinovate de infracţiuni sub un regim anterior şi, de asemenea, nu se poate reproşa jurisdicţiilor unui asemenea stat, care au succedat celor existente anterior, de a aplica şi interpreta dispoziţiile legale existente la data faptelor în lumina principiilor unui statdedrept. Curtea aminteşte că, sub unghiul art. 7 par. 1 din Convenţie, oricât de clar ar fi redactată o dispoziţie penală, în orice sistem juridic ar fi, există obligatoriu un element de interpretare judiciară şi întotdeauna trebuie elucidate punctele îndoielnice şi trebuie realizată adaptarea la schimbările de situaţie. în mod cert, această noţiune se aplică în principiu evoluţiei progresive a jurisprudenţei în acelaşi stat de drept şi sub un regim democratic, elemente care constituie pietre unghiulare ale Convenţiei, aşa cum o atestă preambulul său, dar ea îşi păstrează întreaga valoare atunci când, precum în cauză, există succesiune a două state. Un raţionament contrar ar fi împotriva principiilor înseşi pe care este construit întregul sistem de protecţie construit de Convenţie. Autorii Convenţiei s-au referit la aceste principii în preambul, reafirmând profundul lor ataşament la libertăţile fundamentale care constituie bazele înseşi ale justiţiei şi păcii în lume şi a căror menţinere se întemeiază în mod esenţial pe un regim politic veritabil democratic, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pe o concepţie comună şi o respectare comună a drepturilor omului de la care ele se reclamă, declarându-se animaţi de acelaşi spirit şi posedând un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respectare a libertăţii şi a supremaţiei dreptului.
Trebuie amintit şi faptul că Parlamentul RDG, ales în mod democratic în 1990, a cerut în mod expres legiuitorului german să asigure urmărirea injustiţiilor comise de Partidul Socialist Unit. Prin urmare, se poate estima în mod rezonabil că, şi în absenţa reunificării Germaniei, un regim democratic succedând celui al Partidului Socialist Unit în RDG ar fi aplicat legislaţia acesteia şi, aşa cum au făcut
instanţele Germaniei reunificate, ar fi angajat urmăriri penale împotriva reclamanţilor.
în plus, având în vedere locul primordial ocupat de dreptul la viaţă în toate instrumentele internaţionale relative la protecţia drepturilor omului, între care şi Convenţia europeană, care îl garantează în art. 2, Curtea estimează că interpretarea strictă a legislaţiei RDG de jurisdicţiile germane în prezenta cauză a fost conformă cu art. 7 par. 1 din Convenţie. în acest sens, Curtea notează că art. 2 par. 1 fraza I din Convenţie obligă statele să ia măsurile necesare pentru protejarea vieţii persoanelor ţinând de jurisdicţia lor. Aceasta implică obligaţia primordială de a asigura dreptul la viaţă adoptând o legislaţie penală care să descurajeze indivizii să comită acte care să aducă atingere vieţii persoanelor şi care să se bazeze pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, a reprima şi a sancţiona violările5). Curtea consideră că o practică statală precum aceea a RDG în materia supravegherii frontierei, care încălca în mod flagrant drepturile fundamentale şi, în special, dreptul la viaţă, valoare supremă în catalogul drepturilor omului în plan internaţional, nu poate fi protejată de art. 7 par. 1 din Convenţie. Această practică, lipsind de substanţă legislaţia pe care trebuia să se întemeieze, şi care se impunea tuturor organelor de stat, inclusiv judiciare, nu poate fi calificată ca „drept" în sensul art. 7 din Convenţie. Astfel, Curtea estimează că reclamanţii, care, în calitate de conducători ai RDG, au creat aparenţa de legalitate emanând din ordinea juridică a RDG, apoi au creat sau continuat o practică încălcând în mod flagrant chiar principiile acestei ordini juridice, nu pot să se prevaleze de protecţia art. 7 par. 1 din Convenţie. A raţiona în alt mod ar însemna să se încalce obiectul şi scopul acestei dispoziţii, care cere ca nimeni să nu fie urmărit, condamnat ori sancţionat arbitrar.
Având în vedere toate aceste elemente, Curtea statuează că, la momentul la care au fost săvârşite, acţiunile tuturor reclamanţilor constituiau infracţiuni definite cu accesibilitate şi previzibilitate suficiente de dreptul RDG.
b. Dreptul internaţional
Curtea estimează că este de datoria sa să analizeze prezenta cauză şi sub unghiul principiilor dreptului internaţional, în special ale celor referitoare
la protecţia internaţională a drepturilor omului, mai ales ca urmare a faptului că instanţele germane au utilizat argumente bazate pe aceste principii. Prin urmare, ea examinează dacă, la momentul săvârşirii faptelor, acţiunile reclamanţilor constituiau infracţiuni definite cu accesibilitate şi previzibilitate suficiente de dreptul internaţional, în special de regulile acestuia privind protecţia drepturilor omului.
Sub acest aspect, Curtea notează mai întâi că, în cadrul evoluţiei protecţiei internaţionale a drepturilor omului, convenţiile şi celelalte instrumente în materie nu au încetat să afirme preeminenţa dreptului la viaţă. Este vorba de art. 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului, de art. 6 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice (ratificat de RDG în 1974) şi de art. 2 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Convergenţa acestor instrumente este semnificativă, ea indicând faptul că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane şi că el formează valoarea supremă în tabloul drepturilor omului. în plus, acţiunile reclamanţilor nu pot fi justificate sub unghiul art. 2 par. 2 din Convenţie.
De asemenea, art. 12 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului consacră dreptul la libertatea de circulaţie, nefiind îndeplinite circumstanţele excepţionale care permit ingerinţe în exercitarea acestuia, iar modul în care RDG sancţiona interdicţia pusă cetăţenilor săi de a părăsi ţara era contrară altui drept al omului, şi anume dreptul la viaţă al victimelor.
Regimul de supraveghere a frontierei aplicat de RDG încălca dreptul la viaţă, înscris în Constituţie şi legi, precum şi în normele internaţionale, ca şi dreptul la libertatea de circulaţie consacrat de acestea din urmă. Dacă RDG ar mai exista, ea ar fi răspunzătoare de aceste acţiuni din punct de vedere internaţional. Rămâne de văzut dacă, pe lângă această răspundere internaţională a statului, exista, la data faptelor, şi o răspundere individuală a reclamanţilor pe plan penal. Chiar presupunând că o asemenea răspundere nu derivă din instrumentele internaţionale privind drepturile omului, ea era prevăzută expres de legea penală internă, pentru încălcarea obligaţiilor internaţionale, a drepturilor omului şi a drepturilor fundamentale.
Primii trei reclamanţi, în calitate de conducători în aparatul statal, au pus în aplicare această politică
statală şi ei ştiau ori trebuia ca ei să ştie că respectiva politică este contrară Constituţiei şi legilor şi obligaţiilor internaţionale la care RDG era parte şi că ea determinase numeroase critici internaţionale. Cât priveşte ultimul reclamant, acesta, chiar dacă nu este răspunzător direct de această practică statală, iar fapta sa a fost comisă în anul 1972, adică înainte de ratificarea Pactului, el trebuia totuşi, ca simplu cetăţean, să ştie că a trage asupra persoanelor neînarmate care încercau doar să-şi părăsească ţara încălca drepturile fundamentale şi drepturile omului, deoarece el nu putea ignora legislaţia propriei ţări.
în raport cu toate aceste elemente, Curtea apreciază că, la momentul la care au fost săvârşite, acţiunile reclamanţilor constituiau, în egală măsură, infracţiuni definite cu accesibilitate şi previzibilitate suficiente de normele dreptului internaţional relative la protecţia drepturilor omului. De altfel, comportamentul reclamanţilor poate fi considerat, în cadrul art. 7 par. 1 din Convenţie, şi sub unghiul altor reguli ale dreptului internaţional, în special al celor relative la crimele contra umanităţii, dar concluzia la care a ajuns Curtea anterior face superfluă o asemenea examinare.
c. Cât priveşte chestiunea prescripţiei răspunderii penale a celui de-al patrulea reclamant, Curtea relevă că în cauză acesta nu a invocat prescripţia nici în plângerea iniţială, nici în observaţiile scrise sau orale suplimentare. Totuşi, chiar dacă aşa ar fi fost cazul, Curtea consideră că ea nu este chemată să examineze această problemă, deoarece legislaţia RDG în vigoare la data faptelor prevedea imprescriptibilitatea pentru infracţiunile care constituie violări ale drepturilor omului.
în plus, în 1993, RFG a adoptat o lege care prevede că termenul de prescripţie pentru actele comise sub regimul de injustiţie al Partidului Socialist Unit curge nu de la momentul infracţiunii, ci de la 3 octombrie 1990, data dispariţiei RDG. O legislaţie comparabilă a adoptat Polonia pentru crimele comuniste. Având în vedere totuşi faptul că imprescriptibilitatea rezulta din însuşi dreptul RDG, Curtea nu trebuie să examineze valoarea legii RFG din 1993.
Curtea concluzionează astfel că, şi dacă reclamantul ar fi invocat prescripţia, argumentul său nu ar fi putut fi reţinut potrivit normelor din dreptul RDG în vigoare la data faptelor, oricare ar putea fi de
altfel valoarea legii privind prescripţia adoptată de RFG în 1993.
d. în concluzie, Curtea reţine că faptul condamnării reclamanţilor de jurisdicţiile germane după reunificare nu a încălcat art. 7 par. 1 din Convenţie. în lumina acestei soluţii, Curtea nu trebuie să mai examineze dacă această condamnare se justifica pe baza art. 7 par. 2 din Convenţie.
2. Chestiunea pretinsei violări a art. 1 („Obligaţia de a respecta drepturile omului") din Convenţia europeană a drepturilor omului
Reclamanţii susţin că a fost încălcat şi art. 1 din Convenţie, care consacră obligaţia statelor de a respecta drepturile omului.
Curtea Europeană aminteşte că ei îi revine competenţa de a aprecia împrejurările de care se plânge un reclamant, ţinând cont de ansamblul exigenţelor Convenţiei. în îndeplinirea acestui rol, ea poate să dea faptelor cauzei, pe care le consideră stabilite prin diferitele elemente de care dispune, o calificare juridică diferită de cea atribuită de parte sau, la nevoie, să le analizeze sub un alt unghi6*.
Astfel, în cauză, capătul de cerere al reclamanţilor nu se poate întemeia pe art. 1 din Convenţie, care este o dispoziţie cadru, care nu poate fi încălcată izolat7*. El poate totuşi să ţină de art. 14 („Interzicerea discriminării") din Convenţie combinat cu art. 7, întrucât reclamanţii se plâng în substanţă de o discriminare ale cărei victime ar fi, în calitate de foşti cetăţeni ai RDG. Totuşi, Curtea estimează că principiile aplicate de instanţa germană au o valoare generală şi sunt deci valabile şi pentru persoane care nu sunt foşti resortisanţi ai RDG.
Prin urmare, nu a existat o discriminare contrară art. 14 combinat cu art. 7 din Convenţie.
3. Dispozitivul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
Pentru aceste motive, Curtea:
a. în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz, în unanimitate: 1. statuează că art. 7 par. 1 din Convenţie nu a fost violat; 2. statuează că nu a existat o discriminare contrară art. 14 din Convenţie combinat cu art. 7;
b. în Cauza K.-H. VJ:. 1. statuează, cu 14 voturi contra 3, că art. 7 par. 1 din Convenţie nu a fost violat; 2. statuează, în unanimitate, că nu a existat o discriminare contrară art. 14 din Convenţie combinat cu art. 7.
4. Opiniile separate la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului
La Hotărârea Streletz, Kessler şi Krenz sunt alăturate 3 opinii separate, toate fiind opinii concordante, fiecare având ca autor câte un judecător. în cele 3 opinii separate se precizează că nu a existat o violare a Convenţiei.
La Hotărârea K.-H.W. sunt alăturate 4 opinii separate: o opinie concordantă a unui judecător; o opinie concordantă a unui judecător, la care un alt judecător declară că se raliază; o opinie parţial divergentă a unui judecător; o opinie parţial divergentă a unui judecător, la care un alt judecător declară că se raliază. în cele 2 opinii concordante se precizează că nu a existat o violare a Convenţiei. în cele 2 opinii parţial divergente se consideră că art. 7 din Convenţie a fost violat.
COMENTARIU
1. Motivarea extrem de amplă şi de bogat întemeiată pe normele juridice, conţinută în cele două hotărâri din aceeaşi zi ale Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu necesită foarte multe comentarii, ci numai o încercare de schematizare a argumentelor.
2. Convenţia europeană a drepturilor omului, prin art. 7 par. 1 fraza I, instituie principiul legalităţii în materie penală, adică al incriminării şi pedepsei, prevăzând că nici o persoană nu poate fi condamnată pentru o acţiune sau omisiune care, la momentul comiterii ei, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau internaţional. Astfel, legea penală incriminatoare nu retroactivează.
Dreptul în vigoare la data săvârşirii infracţiunii trebuie, sub unghiul art. 7 din Convenţie, în lumina jurisprudenţei constante a Curţii, să îndeplinească şi cerinţele calitative, între care cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii.
Se observă că normele incriminatoare pot fi, în egală măsură, norme interne sau norme internaţionale.
3. în prezentele cauze, instanţa de la Strasbourg a constatat că jurisdicţiile naţionale au interpretat şi aplicat dreptul în vigoare în statul şi la momentul săvârşirii faptelor reproşate acuzaţilor. Normele penale incriminatoare existau în dreptul intern la acea dată şi ele erau publicate şi clare.
Faptul că, distinct de aceste norme juridice şi în contra lor, exista o practică statală contrară, deci ilegală (atât în raport cu dreptul constituţional şi infra-constituţional intern, cât şi cu normele internaţionale obligatorii pentru stat), nu semnifică că această practică statală ilegală poate fi considerată ca „drept", deci ca obligatorie din punct de vedere juridic.
în egală măsură, convingerea că autorităţile statale ale regimului de atunci nu ar fi întreprins nici o anchetă penală pentru aplicarea acestei practici statale, iar o schimbare a regimului politic nu era de bănuit, nu lipseşte de bază legală incriminarea existentă în dreptul penal naţional.
4. în ceea ce priveşte calitatea condamnaţilor, cu referire la conducătorii politici ai statului, ei sunt tocmai aceia care au creat şi menţinut o asemenea practică statală, despre care cunoşteau ori trebuia să cunoască faptul că este ilegală.
Concluzia este simplă. Decidenţii politici în stat, chiar dacă au sentimentul că se bucură de impunitate prin politica generalizată pe care ei o instaurează şi menţin, în dispreţul legii, pot fi chemaţi să răspundă din punct de vedere penal, potrivit legii atunci în vigoare, cu toată nesocotirea ei masivă în epocă. Acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul schimbării unui regim politic, în concret al trecerii de la un regim dictatorial la unul democratic, bazat pe supremaţia dreptului. Ipocrizia regimurilor totalitare, care afirmă propagandistic respectarea drepturilor omului, înscriindu-le în Constituţie şi în legi şi asumându-şi obligaţii internaţionale, dar pe care apoi le încalcă masiv şi cu un sentiment de impunitate, devine o armă care se întoarce împotriva liderilor, cei vinovaţi fiind traşi la răspundere tocmai pe baza normelor juridice pe care le-au instituit şi pe care formal pretindeau că se întemeiază.
Pentru militarul simplu care a executat ordinele, în egală măsură, cu toată existenţa practicii şi a ordinelor superiorilor, el nu este apărat de răspundere penală, legea în vigoare prevăzând răspunderea lui penală personală dacă ordinele primite sunt vădit ilegale prin raportare ia normele general acceptate ale dreptului internaţional ori ale legii penale. Este un principiu general acceptat al răspunderii juridice a militarilor, şi anume faptul că ordinul superiorului apără de răspundere, cu excepţia cazului în care acesta este manifest ilegal, ceea ce semnifică faptul că el violează în mod evident principiile generale ale dreptului internaţional ori legea penală. între principiile general acceptate ale dreptului internaţional se regăsesc, în mod evident, normele fundamentale ale dreptului internaţional umanitar, dreptului internaţional al drepturilor omului, dreptului internaţional al păcii şi dreptului internaţional penal. Ordinul superiorului poate constitui, cel mult, o circumstanţă atenuantă, dar nu o cauză de exonerare de răspundere.
5. O altă particularitate a acestor cazuri este dată de aplicarea regulilor succesiunii statelor, ca urmare a faptului că infracţiunile au fost săvârşite de cetăţenii unui stat (RDG), pe teritoriul şi în timpul existenţei acestuia, dar ele sunt judecate de instanţele altui stat (ale Germaniei după reunificare).
Se observă însă că instanţele germane au aplicat dreptul RDG, în vigoare la data faptelor, astfel încât nu se încalcă principiul legalităţii incriminării şi pedepsei-. Aplicarea dreptului RFG s-a făcut numai dacă acesta constituia legea penală mai favorabilă, ceea ce este în favoarea
condamnatului, iar nu în defavoarea lui. Prin urmare, garanţiile împotriva arbitrariului, conţinute în art. 7 din Convenţie, au fost respectate.
6. Faptul existenţei unei baze juridice accesibile şi previzibile în dreptul penal naţional în vigoare la data şi pe teritoriul statului unde au fost săvârşite infracţiunile constituie un element suficient al constatării absenţei violării principiului legalităţii penale din art. 7 par. 1 al Convenţiei.
Totuşi, Curtea Europeană analizează şi existenţa unei incriminări în dreptul internaţional sub acest aspect. Din acest punct de vedere, două concluzii sunt extrem de importante.
în primul rând, este de remarcat faptul că art. 7 par. 1 fraza I din Convenţie pretinde ca temeiul juridic al incriminării şi pedepsei, existent la data săvârşirii faptei, să fie dreptul intern sau dreptul internaţional, în mod alternativ. Prin urmare, chiar în absenţa normei penale interne, o normă internaţională incriminatoare, satisfăcând exigenţele de accesibilitate şi previzibilitate, în vigoare la data faptelor, satisface exigenţele legalităţii din art. 7 par. 1.
Or, cu referire la această chestiune, jurisdicţia europeană afirmă clar faptul că dreptul internaţional incriminator este tocmai dreptul internaţional al drepturilor omului, care incriminează ca infracţiuni violările sale; deci, aceste norme reprezentând „drept" (internaţional) care satisface principiul legalităţii incriminării din art. 7 par. 1 al Convenţiei, inclusiv sub aspectul accesibilităţii şi previzibilităţii sale.
în al doilea rând, se remarcă faptul că analiza dreptului internaţional al drepturilor omului aplicabil la data faptelor include şi prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului (şi ale Protocoalelor sale), deşi RDG nu era (şi nu a devenit niciodată) parte la ele. Implicit, rezultă că principiile fundamentale ale dreptului internaţional al drepturilor omului reprezintă norme cu valoare cutumiară şi, în plus, de ius cogens, imperative şi obligatorii pentru toate statele, chiar şi pentru cele care nu sunt parte la tratatele internaţionale care le conţin şi le consacră. Mai mult, caracterul imperativ, valoarea superioară şi forţa obligatorie a acestor norme nu sunt valabile numai pentru stat, ci şi, în mod direct, pentru subiectele din ordinea juridică internă.
Violarea acestor norme, constituind temei juridic suficient pentru incriminare şi sancţionare penală, angajează nu numai răspunderea internaţională a statelor, dar şi răspunderea penală individuală a subiectelor din ordinea juridică internă. Această răspundere penală individuală a indivizilor poate fi angajată la nivel intern (în faţa jurisdicţiilor naţionale) sau internaţional (în faţa jurisdicţiilor penale internaţionale, potrivit normelor internaţionale aplicabile lor).
Subliniem faptul că analiza făcută de instanţa de contencios european dreptului internaţional incriminator (din perspectiva art. 7 par. 1 din Convenţie) s-a limitat numai la dreptul internaţional al drepturilor omului, Curtea afirmând expres, după ce a ajuns la concluzia valorii acestuia (pentru scopurile art. 7 par. 1 - alături de dreptul penal naţional), că nu este necesar să analizeze şi alte norme internaţionale, în special acelea privind crimele contra umanităţii.
7. Constatând existenţa unui „drept" (atât penal intern, cât şi internaţional al drepturilor omului) incriminator accesibil şi previzibil, aplicabil la data faptelor, Curtea a constatat că exigenţele art. 7 par. 1 din Convenţie sunt satisfăcute. Pe cale de consecinţă, nu a mai fost necesar să verifice dacă par. 2 al aceluiaşi articol (care constituie o excepţie de la regula enunţată în primul paragraf şi permite judecarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de o acţiune sau omisiune care, la momentul când a fost săvârşită, era criminală potrivit principiilor generale recunoscute de naţiunile civilizate) era aplicabil şi, eventual, era încălcat.
| ← Oneryildiz contra Turciei - Plângere formulată împotriva... | P.S. contra Germaniei - Dreptul la un proces echitabil.... → |
|---|
