Pellegrini contra Italiei - Exequatur. Cerere de recunoaştere a unei hotărâri pronunţate într-un stat terţ, formulată în faţa instanţelor dintr-un stat parte la Convenţie.

Hotărâri CEDO

Obligaţia instanţelor statului parte la Convenţie de a verifica respectarea art. 6 în raport cu hotărârea al cărei exequatur se solicită. Consecinţe

Reclamanta susţine încălcarea art. 6 din Convenţie, pe motiv că jurisdicţia italiană a învestit cu exequatur declararea nulităţii căsătoriei pronunţată de tribunalele ecleziastice în urma unor proceduri în care dreptul său la apărare a fost încălcat.

Dreptul la apărare al reclamantei a fost, prin urmare, compromis după prezentarea sa la tribunalul ecleziastic, iar instanţele italiene ar fi trebuit să refuze ratificarea unei proceduri atât de inechitabile în loc să se limiteze a afirma - fără o examinare aprofundată - că procedura în faţa instanţelor canonice a fost contradictorie şi inechitabilă.

Sarcina Curţii constă, prin urmare, nu în a examina dacă procedura care s-a desfăşurat în faţa instanţelor ecleziastice era conformă cu art. 6 din Convenţie, ci dacă instanţele italiene, înainte de a învesti cu formulă executorie decizia în cauză au verificat dacă procedura corespunzătoare a fost concordantă cu garanţiile cuprinse în art. 6; un astfel de control se impune, într-adevăr, atunci când cererea de exequatur provine dintr-un stat care nu aplică Convenţia. Un astfel de control este în plus necesar atunci când consecinţele exequatur-ului pentru părţi sunt capitale.

(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 20 iulie 2001)

I. în fapt

1. împrejurările cauzei

La 29 aprilie 1962, reclamanta s-a căsătorit cu M. A. Gigliozzi. Căsătoria religioasă a produs efecte juridice (matrimonio concordatario).

Procedura de separaţie

La 23 februarie 1987, reclamanta a introdus la tribunalul din Roma o cerere de separaţie de corp.

Prin decizia din 2 octombrie 1990, tribunalul a dat curs acestei cereri şi a obligat în plus pe M. Gigliozzi să plătească reclamantei o sumă lunară de 300.000 de lire italiene, cu titlu de întreţinere (mantenimento).

Procedura de declarare a nulităţii căsătoriei

între timp, la 20 noiembrie 1987, reclamanta a fost citată să se prezinte, la 1 decembrie 1987, în faţa tribunalului ecleziastic regional din Latium de pe lângă Vicariatul Romei “în vederea audierii în cauza matrimonială Gigliozzi - Pellegrini”.

La 1 decembrie 1987, reclamanta s-a prezentat neînsoţită la tribunalul ecleziastic, neştiind despre ce era vorba; ea a fost informată că soţul său a introdus la 6 noiembrie 1987 o cerere de declarare a nulităţii căsătoriei pentru motivul existenţei consangvinităţii (mama reclamantei şi tatăl lui M.

Cauza Pellegrini contra Italia comentariu de Jean-Paul Costa

Gigliozzi fiind veri). Ea a fost audiată de către judecător şi a declarat că şi ea avea cunoştinţă despre legăturile consangvine cu M. Gigliozzi şi că nu avea cunoştinţă dacă preotul a cerut, la data căsătoriei, o autorizaţie specială (dispensatio).

Prin decizia din 10 decembrie 1987 şi depusă la grefă în aceeaşi zi, tribunalul ecleziastic a pronunţat nulitatea căsătoriei pentru cauză de consangvinitate. Tribunalul a urmat procedura scurtă (praetermissis solemnitatibus processus ordinarii) în sensul art. 1688 din Codul canonic. Această procedură este urmată atunci când, o dată părţile citate să compară şi în prezenţa lui “defensor vinculis” (Procurorul General), o cauză privind un impediment la căsătorie rezultă cu certitudine dintr-un document care nu este contestat.

La 12 decembrie 1987, reclamanta a primit notificarea de la grefa tribunalului ecleziastic, în sensul că, la 6 noiembrie 1987, tribunalul a pronunţat anularea nulităţii căsătoriei pentru cauză de consangvinitate.

La 21 decembrie 1987, reclamanta a introdus apel împotriva deciziei tribunalului ecleziastic în faţa Romana Rota. Ea a arătat, în primul rând, că nu a primit o copie de pe decizie şi că nu a fost audiată decât la 1 decembrie 1987, adică după ce tribunalul a dat decizia din 6 noiembrie 1987. Reclamanta susţinea în plus şi că i-au fost încălcate dreptul la

apărare şi principiul contradictorialităţii, datorită faptului că a fost citată fără a fi informată în prealabil nici despre cererea de declarare a nulităţii căsătoriei şi nici despre motivele invocate în această cerere; prin urmare, ea nu şi-a pregătit apărarea şi, de altfel, nici nu a fost însoţită de un avocat.

La 26 ianuarie 1988, grefa tribunalului ecleziastic a informat-o pe reclamantă că notificarea din 12 decembrie 1987 conţinea o eroare materială şi că decizia era datată 10 decembrie 1987.

La 3 februarie 1988, Procurorul General şi-a prezentat observaţiile potrivit cărora reclamanta “a procedat corect atacând hotărârea cu apel”. în consecinţă, judecătorul raportor al Rota a citat, la 9 martie 1988, atât părţile, cât şi procurorul.

La 10 martie 1988, reclamanta a fost informată că Rota va decide asupra apelului la 13 martie 1988 şi că ea avea posibilitatea de a prezenta observaţii în termen de 20 de zile. La 29 martie 1988, reclamanta, tot fără asistenţa unui avocat, a prezentat observaţiile, invocând, mai ales, faptul că nu a dispus de timp suficient şi de facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea. Ea a prezentat aranjamentele financiare dintre ea şi fostul soţ şi a subliniat că declararea nulităţii căsătoriei ar avea repercusiuni importante asupra obligaţiei fostului soţ de a-i asigura întreţinerea care reprezenta unica sa sursă de venit.

Printr-o decizie din 13 aprilie 1988, depusă la grefă la 10 mai 1988, Rota a confirmat declararea nulităţii căsătoriei pentru cauză de consangvinitate. Reclamanta nu a primit decât dispozitivul, cererea sa de a primi o copie de pe întreaga decizie fiind refuzată.

La 23 noiembrie 1988, Rota i-a informat pe reclamantă şi pe fostul său soţ despre transmiterea deciziei, fiind pusă în executare de către organul ecleziastic superior de control, prin curtea de apel din Florenţa.

Procedura de exequatur

La 25 septembrie 1989, fostul soţ al reclamantei a citat-o pe aceasta din urmă să apară în faţa curţii de apel din Florenţa.

Reclamanta a intervenit în procedură, cerând anularea deciziei Rotei pentru încălcarea dreptului său la apărare. Ea a sublilniat faptul că nu a primit o copie de pe cererea de declarare a nulităţii şi nu a putut avea cunoştinţă despre actele depuse la

dosar, inclusiv observaţiile Procurorului General. Ea a cerut, în consecinţă, să fie respinsă executarea deciziei Rotei; de asemenea, a arătat că, oricum, redeschiderea dezbaterilor era necesară pentru a i se permite examinarea actelor dosarelor procedurii ecleziastice şi răspunsul la elementele conţinute în dosar. Ea a cerut, în subsidiar, în cazul în care curtea ar acorda exequatorul, ca fostul soţ să fie obligat să îi plătească o rentă “viageră” lunară.

Prin decizia din 8 noiembrie 1991, depusă la grefă la 10 martie 1992, curtea de apel din Florenţa a declarat executorie decizia din 13 aprilie 1988. Curtea a considerat că interogatoriul reclamantei din 1 decembrie 1987 a fost suficient pentru a garanta contradictorialitatea şi că, pe de altă parte, aceasta a ales în mod liber iniţierea procedurii în faţa Rotei şi a beneficiat în acest cadru de dreptul la apărare, “independent de particularităţile procedurii canonice”. în plus, curtea nu a considerat că este competentă a acorda renta “viageră”; în ceea ce priveşte o eventuală pensie de întreţinere, cu caracter provizoriu, curtea a subliniat că, totuşi, nu a fost probată o stare de necesitate a reclamantei.

Reclamanta a introdus recurs, reiterând încălcarea dreptului la apărare în faţa tribunalelor ecleziastice. Ea a arătat, în principal, omisiunea curţii de apel de a ţine cont de următoarele elemente de procedură în faţa tribunalelor ecleziastice: părţile nu pot fi reprezentate de un avocat; pârâtul nu este informat despre motivele de anulare invocate de reclamant la momentul interogatoriului; Procurorul General, care este însărcinat cu apărarea intereselor pârâtului, nu este obligat să introducă apel; apelul poate fi introdus doar de parte, în mod personal, nu şi prin avocat; tribunalul ecleziastic nu este autonom. Ea a reiterat faptul că nu a fost informată în detaliu cu privire la cererea de declarare a nulităţii căsătoriei şi de posibilitatea de a fi asistată de un apărător. în plus, procedura în primă instanţă a fost prea rapidă. Reclamanta a criticat faptul omiterii de către curtea de apel a examinării dosarului procedurii în faţa tribunalelor ecleziastice, din care ar fi putut să extragă elemente în favoarea reclamantei. în plus, reclamanta a arătat că şi-a demonstrat starea de necesitate şi că avea, deci, dreptul la pensie de întreţinere.

în cursul procedurii, reclamanta a cerut grefei tribunalului ecleziastic să îi remită o copie de pe

actele depuse la dosarul cu privire la cererea de anulare, în vederea prezentării lor în faţa Curţii de Casaţie, dar grefa a refuzat să dea curs acestei cereri, pe motiv că părţile nu au dreptul să primească decât dispozitivul deciziei, “care arfi fost suficient pentru exercitarea dreptului lor la apărare”.

Printr-o decizie din 10 martie 1995, depusă la grefă la 21 iunie 1995, Curtea de Casaţie a respins recursul. Această curte a considerat că principiul contradictorialităţii a fost respectat în cadrul procedurii în faţa tribunalelor ecleziastice; de altfel, potrivit unei anumite părţi a jurisprudenţei, asistarea de către un avocat, deşi necerută de dreptul canonic, nu este interzisă: reclamanta s-ar fi putut, deci, prevala de această posibilitate. Curtea a considerat, în plus, că faptul că reclamanta a dispus de un termen foarte scurt pentru a-şi pregăti apărarea în noiembrie 1987, nu constituie o încălcare a dreptului său la apărare, pentru că nu a indicat pentru ce motive ar fi avut nevoie de un termen mai lung. Cu privire la cererea acordării unei pensii “de întreţinere”, curtea consideră că, întrucât reclamanta a calificat-o în mod eronat ca fiind “viageră” şi a omis să demonstreze dreptul său la această rentă şi starea de necesitate, curtea de apel nu putea decide altfel. Curtea nu s-a pronunţat cu privire la faptul că dosarul privind procedura ecleziastică nu a fost depus la dosarul de recurs.

Procedurile privind plata pensiei de întreţinere şi reconstituirea comunităţii de bunuri

începând cu iunie 1992, fostul soţ al reclamantei a încetat plata pensiei de întreţinere. Reclamanta a iniţiat, atunci, o procedură de executare silită privind plata pensiei, notificându-i obligaţia de plată a pensiei. La 6 noiembrie 1994, fostul soţ a făcut opoziţie la executare la tribunalul din Viterbo, care, printr-o decizie din 14 iulie 1999, a admis cererea şi a decis că nu mai era ţinut la plata pensiei, ca urmare a exequator-ului curţii de apel din Florenţa cu privire la declararea nulităţii căsătoriei. Reclamanta nu a introdus apel împotriva acestei decizii, deoarece, la 19 iunie 2000 a ajuns la un acord cu fostul soţ (în cadrul acestui acord, ea a renunţat de asemenea la o altă procedură privind reconstituirea comunităţii de bunuri, pe care o iniţiase în faţa tribunalului din Viterbo).

2. Dreptul intern aplicabil

Potrivit art. 8 § 2 din Concordatul Italiei şi Vaticanului, aşa cum a fost modificat prin Acordul din 18 februarie 1984, ratificat de Italia prin Legea nr. 121 din 25 martie 1985, deciziile tribunalului ecleziastic de declarare a nulităţii căsătoriei, învestite cu formulă executorie de către organul ecleziastic de control, pot fi învestite cu formulă executorie în Italia, la cererea uneia dintre părţi, printr-o decizie a curţii de apel competentă.

Aceasta trebuie să verifice:

a) competenţa judecătorului care a pronunţat-o;

b) că în procedura de anulare drepturile părţilor la apărare au fost respectate într-o măsură concordantă cu principiile fundamentale ale dreptului italian;

c) că celelalte condiţii pentru executarea hotărârilor străine au fost îndeplinite.

II. în drept

1. Cu privire la încălcarea invocată a art. 6 § 1 din Convenţie

Reclamanta susţine încălcarea art. 6 din Convenţie, pe motiv că jurisdicţia italiană a învestit cu exequator declararea nulităţii căsătoriei pronunţată de tribunalele ecleziastice în urma unor proceduri în care dreptul său la apărare a fost încălcat.

Partea pertinentă din art. 6 § 1 din Convenţie dispune:

“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public_ de către o instanţă_ , care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ .”

Reclamanta subliniază că, în cadrul procedurii canonice, pârâtul, înainte de a fi audiat, nu este informat nici despre identitatea reclamantului, nici despre motivele de nulitate invocate de acesta; nu este informat nici despre posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat (posibilitate contestată, de altfel de o parte a doctrinei), nici despre posibilitatea de a cere copii de pe actele de la dosar, în consecinţă, dreptul său la apărare este mult îngrădit. în fapt, reclamanta nu a fost informată în avans despre motivele citării sale; nu a fost informată nici despre posibilitatea de a-şi angaja un avocat nici la data citării, nici la cea a audierii. Aceste circumstanţe au împiedicat-o să opună rezistenţă întrebărilor fostului soţ, de o manieră

avizată: ea arfi putut, de exemplu, să nu se prezinte la audiere sau să se prevaleze de dreptul de a nu răspunde. în plus, fără asistenţa unui avocat, a fost intimidată de faptul că judecătorul era un cleric.

De altfel, avocatul reclamantei a încercat să obţină o copie a dosarului depus la grefa tribunalului ecleziastic, mai ales pentru că aflase că trei martori fuseseră audiaţi anterior de către instanţă, dar această posibilitate i-a fost refuzată. Ea nu a putut, astfel, să aducă aceste documente în cadrul procedurii jurisdicţionale italieneşti.

Reclamanta subliniază în plus că, respingerea de către curtea de apel din Florenţa a cererii sale privind obţinerea de la fostul soţ a unei sume lunare cu titlu de întreţinere pe motiv că lipsea dovada stării sale de necesitate, a fost decisă deşi ea a adus probele care atestau o astfel de necesitate. Deci, procedura în faţa instanţelor italieneşti a fost, de asemenea, inechitabilă sub acest aspect.

Guvernul consideră că dreptul la apărare al reclamantei nu a fost încălcat în speţă. El subliniază că instanţele italiene au examinat cu atenţie toate cererile reclamantei şi au ajuns la concluzia, bazată pe argumentaţii logice, că nu a existat nici o încălcare a dreptului la apărare al acesteia. în plus, anularea căsătoriei se baza pe un element obiectiv, consangvinitatea, care nu a fost contestat de reclamantă şi care rezultă clar din documentele depuse la dosar; faptul că reclamanta nu a fost anunţată despre motivele citării sale în faţa tribunalului ecleziastic regional din Latium şi că nu a fost asistată de un avocat, nu îi aduce prejudicii, pentru că, cu această ocazie, ea s-a mărginit a admite că avea cunoştinţă despre consangvinitate.

Curtea reţine că declararea nulităţii căsătoriei reclamantei a fost admisă de instanţa din Vatican, apoi învestită cu formulă executorie de către instanţele italiene. Or, Vaticanul nu a ratificat Convenţia şi, prin urmare, cererea este îndreptată contra Italiei: sarcina Curţii constă, prin urmare, nu în a examina dacă procedura care s-a desfăşurat

în faţa instanţelor ecleziastice era conformă cu art. 6 din Convenţie, ci dacă instanţele italieneşti, înainte de a învesti cu formulă executorie decizia în cauză au verificat dacă procedura corespunzătoare a fost concordantă cu garanţiile cuprinse în art. 6; un astfel de control se impune, într-adevăr, atunci când cererea de exequator provine dintr-un stat care nu aplică Convenţia. Un astfel de control este în plus necesar atunci când consecinţele exequator-ului pentru părţi sunt capitale.

Curtea trebuie să examineze motivele invocate de curtea de apel din Florenţa şi de Curtea de Casaţie cu ocazia respingerii cererii reclamantei, în legătură cu procedura ecleziastică.

Or, reclamanta a invocat încălcarea caracterului contradictorial al procedurii: într-adevăr, ea nu a fost informată în detaliu cu privire la cererea de declarare a nulităţii introduse de fostul său soţ şi nu a avut acces la dosarul cauzei. Ea nu a avut cunoştinţă, în consecinţă despre conţinutul depoziţiilor celor trei martori care fuseseră audiaţi în favoarea fostului soţ, şi despre concluziile procurorului. în plus, ea nu a fost asistată de un avocat.

Curea de apel din Florenţa a considerat că circumstanţele în care reclamanta a compărut în faţa tribunalului ecleziastic şi faptul că a introdus apel sunt suficiente pentru a considera că a beneficiat de un proces contradictoriu. Curtea de Casaţie a susţinut că, în principiu, procedura ecleziastică a respectat principiul contradictorialităţii.

Curtea nu consideră că aceste motive sunt suficiente. Instanţele italiene nu par să fi acordat importanţă circumstanţei că reclamanta nu a avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de elementele prezentate de fostul soţ şi de către pretinşii martori. Totuşi, Curtea reţine cu privire la acest aspect că dreptul la o procedură contradictorie, care este unul dintre elementele unei proceduri echitabile în sensul art. 6, implică faptul că fiecare parte într-un proces, penal sau civil, trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă şi de a discuta orice element al dosarului sau orice observaţie prezentată judecătorului în vederea influenţării deciziei sale (a se vedea, mutatis mutandis, deciziile Lobo Machado c. Portugaliei şi Vermeulen c. Belgiei din 20 februarie 1996, Culegerea de decizii 1996 - I, respectiv p. 206-207, § 31 şi p. 234, § 33, ca şi

decizia Mantovanelli c. Franţei din 18 martie 1997, Culegere 1997 - II, p. 436, § 33).

Indiferent de faptul că, potrivit susţinerii Guvernului, nulitatea căsătoriei provenea dintr-un fapt obiectiv şi necontestat, reclamanta nu arfi putut, oricum, să i se opună. Este dreptul părţilor unui litigiu să decidă dacă un element adus de către adversar sau de către martori necesită comentarii. Este vorba în principal de încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei: ea se bazează, între altele, pe siguranţa de a putea examina toate elementele dosarului (a se vedea, mutatis mutandis, F.R. c. Elveţiei, nr. 37292/97, nepublicată, § 39).

în ceea ce priveşte asistarea de către un avocat, o astfel de asistenţă fiind posibilă, potrivit Curţii de Casaţie, chiar în cadrul unei proceduri canonice rapide, reclamanta ar fi putut beneficia de acest drept, dacă ar fi dorit. Argumentul Curţii de Casaţie că reclamanta ar fi trebuit să cunoască jurisprudenţâ în materie nu convinge Curtea: în fapt, instanţele ecleziastice trebuiau să prezume că reclamanta, neasistată de un avocat, nu cunoştea jurisprudenţâ. în opinia Curţii, dat fiind faptul că reclamanta fusese citată să compare în faţa tribunalului ecleziastic fără a şti despre ce este vorba, era datoria tribunalului de a o informa cu privire la dreptul său de a beneficia de asistenţa unui avocat, înainte de a se proceda la audiere.

în aceste condiţii, Curtea consideră că instanţele italiene nu şi-au îndeplinit obligaţia de a se asigura, înainte de a învesti cu formulă executorie decizia Rotei Romane, că în cadrul procedurii ecleziastice reclamanta a beneficiat de un proces echitabil.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Potrivit art. 41 din Convenţie:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciul material

Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, suma de 40.884.715 lire italiene,

corespunzătoare pensiei de întreţinere pe care fostul soţ ar fi trebuit să continue să i-o plătească între luna iunie 1992 şi sfârşitul lui 1999, aşa cum s-a stabilit în decizia de separaţie în fapt dată de tribunalul din Roma la 2 octombrie 1990. Ea invocă, în plus, prejudicii morale importante rezultate din încălcarea Convenţiei, în opinia sa, în sumă de 160.000.000 lire italiene.

Guvernul subliniază absenţa probelor existenţei unui prejudiciu material şi lipsa de legătură de cauzalitate cu încălcarea invocată. Ea arată, în special, că, dacă este adevărat că fostul soţ al reclamantei a încetat plata pensiei de întreţinere ca urmare a învestirii cu formulă executorie a declaraţiei de anulare a căsătoriei, reclamanta a ajuns la o înţelegere cu fostul soţ: ea a obţinut deci, deja, pensia de întreţinere pentru anii 1992-1999. Guvernul afirmă în pius că, constatarea încălcării art. 6 al Convenţiei ar constitui, dacă se realizează, o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral.

Curtea constată că suspendarea plăţii pensiei de întreţinere în favoarea reclamantei este o consecinţă directă a învestirii cu formulă executorie a deciziei Rota Romana de declarare a nulităţii căsătoriei. Ea arată, totuşi, că, aşa cum subliniază Guvernul, această problemă face obiectul unei reglementări amiabile între reclamantă şi fostul său soţ. Conţinutul acestei reglementări nefiind suficient precizat, Curtea nu dispune de elementele necesare pentru a evalua prejudiciul material suferit cu acest titlu de reclamantă: prin urmare se respinge cererea de acordare de despăgubiri pentru repararea prejudiciului material.

Curtea consideră, pe de altă parte, că reclamanta a suferit un anumit prejudiciu moral, pe care simpla constatare a încălcării Convenţiei nu îl poate compensa. Luând decizia în echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, Curtea decide să îi acorde suma de 10.000.000 lire italiene.

B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta a cerut, de asemenea, rambursarea cheltuielilor şi onorariilor avocaţilor folosiţi în diversele proceduri în fata instanţelor naţionale (21.232.860 ITL, din care 2.024.790 ITL pentru procedura în faţa instanţei de apel şi 6.050.000 ITL pentru cea în faţa Curţii de Casaţie) şi în faţa organelor Convenţiei (12.203.940 ITL).

Guvernul lasă chestiunea la dispoziţia Curţii.

Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante, alocarea de cheltuieli de judecată arătate de reclamant nu poate interveni decât în măsura în care sunt stabilite în mod real, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (a se vedea Luca c. Italiei, nr. 33354/96, nepublicată, § 50, Zimmermann şi Steinerc. Elveţiei din 13 iulie 1983, serie A, nr. 66 §36).

Pentru cheltuielile avansate în faţa instanţelor interne, Curtea arată că doar cheltuielile pentru procedura în faţa Curţii îşi au originea, în mod direct în încălcarea constatată. Ea decide, în consecinţă, să acorde cu acest titlu, doar 6.050.000 ITL.

Cu privire la cheltuielile avansate în faţa organelor de la Strasbourg, Curtea acordă reclamantei întreaga sumă cerută, adică 12.203.940 ITL.

C. Dobânzi

Potrivit informaţiilor Curţii, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia este de 3,5% pe an.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

2. Hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să achite nepotului reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a deciziei, potrivit art. 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare:

-10.000.000 ITL pentru prejudiciul moral,

-18.253.940 ITL cheltuieli de judecată,

b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă de 3,5% pe an, începând de la data expirării acestui termen şi până la plata efectivă;

3. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.

COMENTARIU

La 20 iulie 2001, o Cameră a Secţiei a doua a Curţii a dat o decizie foarte interesantă în cauza Pellegrini contra Italiei. Această decizie este definitivă. Autorul, care nu a participat la examinare şi apoi la deliberare în această cauză, prezintă, în cele ce urmează, câteva observaţii privind circumstanţele acesteia, în sensul deciziei, şi importanţa care trebuie să i se acorde, în opinia sa.

Circumstanţele au fost simple, chiar dacă ating probleme complexe de legături între dreptul laic şi dreptul ecleziastic.

Dna Pellegrini s-a căsătorit cu dl. Gigliozzi în urma unei ceremonii religioase, care are, potrivit Acordului de la Latran, efecte juridice în Italia. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, ea a cerut în faţa tribunalului din Roma separaţia în fapt, care i-a fost acordată în 1990; tribunalul l-a obligat pe soţ să îi plătească reclamantei o sumă anuală, cu titlul de pensie de întreţinere. între timp, după câteva luni de la cererea de separaţie în fapt, soţul a introdus o cerere de declarare a nulităţii călătoriei, pentru cauză de consangvinitate, în faţa tribunalului ecleziastic regional de pe lângă Vicariatul Romei. Acest tribunal a dat curs, în decembrie 1987, acestei cereri, soţii fiind veri. Dna Pellegrini a introdus apel împotriva acestei decizii în faţa Rotei Romane, care a confirmat decizia în aprilie 1988. A început, deci, o procedură de exequatur în legătură cu decizia Rotei. în ciuda cererii de anulare a deciziei, formulată de reclamantă, Curtea de apel din Florenţa a acordat exequator

printr-o decizie din 1991. Sesizată cu recurs de către dna Pellegrini, Curtea de Casaţie italiană a confirmat-o printr-o decizie din martie 1995. Una dintre consecinţele acestei decizii a fost că o altă instanţă italiană a decis că fostul soţ al dnei Pellegrini nu mai era obligat la plata pensiei de întreţinere, datorită exequator-ului deciziei de nulitate a căsătoriei şi, deci, a nulităţii înseşi. Reclamantei nu-i mai rămânea decât să sesizeze Comisia Europeană a drepturilor omului, iar aceasta să transmită cererea Curţii la 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie. După ce a declarat, la 28 iunie 2000, admisibilitatea, Curtea, statuând în fond, a decis că a existat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a condamnat Italia să plătească reclamantei daune morale şi o anumită parte din cheltuielile de judecată.

Sensul deciziei trebuie privit sub trei aspecte:

- nu este atribuţia Curţii de a decide dacă procedura în faţa instanţelor ecleziastice a respectat art. 6 din Convenţie, pentru că Vaticanul nu a ratificat-o;

- dimpotrivă, revine Curţii să controleze dacă, în cadrul exequatur-ului, instanţele italiene au verificat în mod riguros conformitatea cu dispoziţiile art. 6 a procedurilor din faţa tribunalelor ecleziastice;

- examinarea hotărârilor Curţii de Apel şi a Curţii de Casaţie demonstrează că nu şi-au îndeplinit această obligaţie.

Primul aspect nu suscită multe comentarii. Vaticanul (Statul Cetatea Vaticanului potrivit tratatului politic din 11 februarie 1929) nu este înaltă Parte Contractantă în sensul art. 1 din Convenţie şi nu este, deci, ţinut de garantarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie. De altfel, dna Pellegrini nu a introdus o plângere împotriva Vaticanului, ci împotriva Italiei, aşa cum arată decizia la § 40 (pentru a utiliza o analogie, dl. Soering a formulat o plângere împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nu împotriva Statelor Unite, iar plângerea îndreptată împotriva Statelor Unite ar fi fost inadmisibilă ratione personae în faţa Curţii, chiar dacă decizia de extrădare în SUA ar fi fost executată).

Cel de-al doilea aspect este mai puţin evident şi foarte interesant. El constă în a spune că un stat parte la Convenţie nu poate, fără a încălca regulile unui proces echitabil garantat de aceasta, să acorde exequatur unei decizii străine, adică de a-l învesti cu formulă executorie pe teritoriul său, fără a verifica dacă această decizie a fost, la rândul ei, dată pe baza unei proceduri echitabile. Ordinea europeană în domeniul drepturilor omului implică, deci, potrivit Curţii, un control de către Statele Părţi al regularităţii procedurii urmate în state terţe, în lumina exigenţelor Convenţiei. Analogia cu cazul Soering devine mai evidentă: la fel cum un Stat Parte nu poate extrăda (sau expulza) o persoană spre un stat terţ în care ar risca să sufere tratamente sau pedepse contrare art. 3, un Stat Parte nu poate învesti cu formulă executorie o decizie dintr-un stat terţ care încalcă art. 6. Mai recent este chiar precedentul Drozd şi Janousek. Totuşi, în acea cauză, Curtea a precizat, în § 110 al deciziei, că nu revine unui stat Parte la Convenţie obligaţia de a verifica dacă o procedură desfăşurată în străinătate “îndeplineşte condiţiile art. 6”, ci dar adaugă, citând afacerea Soering, că “Statele Părţi trebuie, totuşi să se ferească de a-şi da concursul dacă se pare că o condamnare (precum aceea de care era vorba în speţă) rezultă dintr-o denegare de dreptate flagrantă”.

în realitate, dată într-o cauză civilă, decizia Pellegrini merge mai departe; spunând următoarele: instanţele italiene trebuiau să verifice riguros dacă procedura relativă la declararea nulităţii îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 6; “un astfel de control se impune, într-adevăr, atunci când decizia al cărei exequatur se cere provine de la instanţele unui stat care nu aplică Convenţia. Un control asemănător este cu atât mai necesar atunci când punerea în executare este de o importanţă capitală pentru părţi”. Nu se mai vorbeşte, ca în deciziile Soering ori Drozd şi Janoucek, despre o flagrantă denegare de dreptate: trebuie un control “complet” al condiţiilor existente în art. 6, în lipsa căruia, Statul Parte încalcă, prin ricoşeu, acest articol, datorită viciilor legate de procedura urmată de statul terţ.

Dedus din al doilea aspect comentat în cele ce precedă, al treilea se rezumă la o constatare simplă în speţă. Reclamanta nu a putut lua cunoştinţă de susţinerile formulate de fostul său soţ şi de pretinşii martori. Ea nu a putut beneficia nici de prezenţa unui avocat (cu atât mai greu cu cât a fost citată să compară în faţa unui tribunal canonic fără să ştie măcar despre ce era vorba). Ea nu a avut deci posibilitatea unei proceduri contradictorii, nici a respectării dreptului la apărare. Afirmând contrariul, Curtea de apel şi Curtea de Casaţie şi-au fondat deciziile pe o motivare superficială; ele au eşuat în misiunea lor de control şi aceasta a condus la o violare a art. 6 § 1).

Decizia este de o importanţă deosebită.

Decizia este importantă pe de o parte din punctul de vedere al dreptului internaţional privat şi, pe de altă parte, pe planul dreptului european al drepturilor omului.

în ceea ce priveşte dreptul internaţional privat, decizia Pellegrini consacră principiul potrivit căruia o decizie dintr-un stat nu poate fi pusă în executare de un alt stat decât dacă recunoaşterea sa este conformă ordinii publice a statului care acordă exequatur. Dreptul internaţional privat convenţional admite acest principiu. La fel este şi Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială, care se înscrie în cadrul relaţiilor dintre Statele Membre ale Uniunii Europene. Pe acest plan, decizia nu formulează explicit nici o teorie generală. Dar este clar că atribuie o responsabilitate specială statului căruia i se cere (în speţă de către soţul reclamantei) exequatur-ul- altfel spus, recunoaşterea şi caracterul executoriu al hotărârii străine. Această responsabilitate decurge din legătura între recunoaşterea şi caracterul executoriu al acestei decizii şi conformitatea cu ordinea publică a statului căreia i se cere exequatur-ul, ordine publică ce cuprinde drepturile procedurale fundamentale, aşa cum le proclamă art. 6 § 1 din Convenţie. Se poate obiecta că această cauză este simplă, având în vedere proximitatea geografică, istorică, juridică şi culturală dintre Italia şi statul ale cărui instanţe au statuat în fond (Vaticanul) şi că această exigenţă a controlului repetării art. 6 este prin ea însăşi mai constrângătoare atunci când nu există o asemenea proximitate. Această nuanţă nu este însă relevantă: decizia nu pare să facă excepţii, este redactată în termeni generali, impune un imperativ în mod categoric.

în ce priveşte importanţa deciziei în planul dreptului european al drepturilor omului, decizia extinde câmpul de aplicare, şi, deci, responsabilitatea statului pârât, la o nouă ipoteză. Nu este vorba în mod veritabil de responsabilitatea extrateritorială, pentru că, dacă decizia tribunalului ecleziastic şi aceea a Rotei Romane au fost emise în afara teritoriului Republicii Italiene, deciziile Curţii de Apel de la Florenţa şi ale Curţii supreme de Casaţie sunt cele care angajează responsabilitatea acestui stat pe teritoriul căruia locuiesc reclamanta şi fostul său soţ, şi de jurisdicţia căruia aparţin, potrivit art. 1 din Convenţie.

Dar, chiar dacă nu este extrateritorială, responsabilitatea Italiei, impusă prin decizie, este, incontestabil, una extinsă. Curtea impută acestui stat nu încălcări directe ale unor reguli de drept (art. 6), ci lipsa vigilenţei - sau insuficienţa motivării - cu privire la hotărâri pronunţate de instanţe din afara sistemului său juridic (acordarea de efecte juridice în Italia “căsătoriei concordatare”, celebrată de un preot, şi faptul că nulitatea acestei căsătorii, decisă de tribunalele ecleziastice, are, în mod simetric, ca efect anularea căsătoriei ex tune, chiar din punct de vedere al dreptului italian, nu împietează asupra extraneităţii celor două jurisdicţii, cea a bisericii şi cea a statului). în realitate, chiar imperfecţiunile în lumina art. 6 în ceea ce priveşte procedura urmată în faţa tribunalelor canonice sunt cele care fac Republica Italiană vinovată de încălcarea acestui articol. Cu privire la acest aspect, Curtea de la Strasbourg nu se comportă ca o jurisdicţie de a cincea instanţă, dar nici nu este departe de aceasta: ea substituie, de fapt, aprecierea sa celei judecate de ea ca necorespunzătoare, a instanţelor italiene.

Dar, dacă lăsăm de o parte Concordatul şi consecinţele sale, uneori deconcertante -şi dacă revenim la formularea foarte generală a deciziei -, vedem că, în viziunea Curţii, este suficient ca exequatur-uI oricărei decizii străine să aibă o importanţă crucială pentru persoana în cauză: un stat care a ratificat Convenţia va trebui deci să controleze convenţionalitatea acestei decizii (şi a procedurii urmate pentru pronunţarea ei) înainte de a acorda exequatur-u - cu riscul de a răspunde el însuşi în cazul neconformităţii cu Convenţia, dacă aceasta se dovedeşte. Atunci când ambele state au ratificat Convenţia, avantajul pentru justiţiabil este mai mare, pentru că ar putea să introducă cererea la Strasbourg împotriva “adevăratului” responsabil. Dar când, cum este cazul aici, acesta din urmă nu este stat parte, decizia Pellegrini contra Italiei permite justiţiabilului de a se prevala de Convenţie şi de a contracara imunitatea acestui stat. Cu alte cuvinte, nu este suficient să nu fi înaltă Parte Contractantă pentru a fi ţinut de obligaţiile rezultând din Convenţie, chiar dacă statul căruia se solicită exequatur-ul este cel sancţionat pentru nerespectarea de către statul terţ a obligaţiilor decurgând din art. 6 (şi care, logic, va fi mai vigilent pe viitor cu ocazia punerii în executare a hotărârilor unui stat terţ pe teritoriul său).

Deci, dacă această nouă responsabilitate nu este extrateritorială, ea pare un fel de “acţiune oblică delictuală” (sau o acţiune în garanţie contra statului pârât): reclamantul nu poate ataca statul A, ci atacă statul B pentru motivul de a fi dat caracter executoriu pe teritoriul său unei decizii din statul A, contrară Convenţiei!

Jurisprudenţâ instanţelor de la Strasbourg nu a abordat în trecut exequatur-u şi efectele sale. Decizia Pellegrini reprezintă un pas jurisprudenţial important: exequatur-ul acordat unei decizii a unui stat terţ angajează, pe fondul obligaţiilor statele din Convenţie, responsabilitatea statului ale cărui instanţe acordă exequator-ul, ceea ce întăreşte considerabil garanţiile pentru persoanele ale căror drepturi ar fi fost lezate prin decizie. Exequatur-ul, într-un anumit sens, alătură imunitatea de jurisdicţie şi operează un transfer al responsabilităţii în baza Convenţiei.

Această deschidere jurisprudenţială se înscrie, de altfel, într-o mişcare continuă de lărgire şi aprofundare a garanţiilor procedurale în sensul art. 6. în Mega Noul Cod de procedură civilă, comentat de profesorul Guinchard¹¹*, nota de sub art. 509 din cod, citând decizia Hornsby, vorbeşte despre “o decizie capitală” şi arată că “executarea unei decizii sau hotărâri a oricărei jurisdicţii trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul art. 6 din Convenţie”. Nu putem decât să subscriem la această analiză şi să găsim o continuitate între Hornsby şi Pellgrini. Pe plan practic, dna Pellegrini este “victimă” (în sensul art. 34) pentru că deciziile instanţelor iniţiale au fost puse în executare în Italia; era deci fundamental, pentru ea, ca deciziile respective să facă obiectul unui control, mai întâi în Italia, şi, apoi, pe plan european.

Este, în mod cert, prea devreme pentru a spune că tendinţa reflectată de această decizie va fi adâncită sau se va limita la câteva cazuri speciale. Oricum ar fi, pe plan juridic, este vorba despre o decizie inovatoare şi progresistă, care merge în sensul întăririi protecţiei drepturilor şi garanţiilor oferite de Convenţie. Este deci necesar, în ce ne priveşte, să i se acorde o mare importanţă.

Judecător Jean-Paul Costa

Vicepreşedinte al Curţii Europene a Drepturilor Omului

← P.S. contra Germaniei - Dreptul la un proces echitabil....		Akman contra Turciei - Scoaterea cauzei de pe rolul Curţii... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pellegrini contra Italiei - Exequatur. Cerere de recunoaştere a unei hotărâri pronunţate într-un stat terţ, formulată în faţa instanţelor dintr-un stat parte la Convenţie.