Oneryildiz contra Turciei - Plângere formulată împotriva Turciei pentru violarea dreptului la viaţă şi a dreptului de proprietate.
| Comentarii |
|
Distrugerea unei construcţii, însoţită de victime, construcţie amplasată intr-un „bidonville" în care locuia de mai mulţi ani, tolerată de autorităţi, o familie. încălcarea dreptului la viaţă prin neluarea de către autorităţi a tuturor măsurilor de natură preventivă, inclusiv cele legate de protecţia mediului înconjurător. Noţiunea de „bunuri" în sensul art.l din Protocolul nr.l şi aplicabilitatea acestei dispoziţii inclusiv la o construcţie edificată cu încălcarea unor norme şi reglementări administrative în materie. Constatarea violării art.2 din Convenţie şi a art.l din Protocolul adiţional nr.l. Admiterea plângerii
I. Dacă nu orice presupusă ameninţare la adresa vieţii unei persoane generează pentru autorităţi, în concepţia Convenţiei, obligaţia de a lua măsuri concrete pentru a preveni materializarea ei, alta este concluzia, desigur, atunci când este stabilit că autorităţile menţionate ştiau ori trebuiau să ştie la acel moment că una sau mai multe persoane erau ameninţate de o manieră re ala şi imediată în ce priveşte viaţa lor, şi că aceste autorităţi nu au luat, în codru! cojni^tenţelor ce le revin, măsurile necesare şi suficiente pentru a înlătura aceşt ruc.
în lumina acestui principiu, Curtea se simte da tiare să precizeze că violarea dreptului la viaţă trebuie apreciată şi în relaţie cu problemele privind mediul înconjurător, legate nu doar de domeniile invocate de Guvern ci şi de alte domenii susceptibile de a face loc unor riscuri serioase la adresă vieţii sau a diferitelor aspecte ale dreptului la viaţă.
în concepţia Curţii, obligaţia pozitivă care decurge din articolul 2 produce efecte fără nici un dubiu şi în domeniul activităţilor publice incriminate în speţă; contrar a ceea ce susţine Guvernul, nu este loc să se distingă între acte, omisiuni şi „ neglijenţe “ din partea autorităţilor naţionale, pentru a examina dacă acestea au respectat obligaţia amintită. Orice altă abordare ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, privită ca instrument de protecţie a fiinţei umane, care reclamă interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor sale, inclusiv a articolului 2, într-o manieră ce corespunde unor exigenţe concrete şi efective.
II. Curtea reaminteşte că noţiunea de „ bunuri“ din articolul 1 al Protocolului nr. 1 are o accepţiune autonomă şi că anumite drepturi şi interese ce constituie elemente de activ patrimonial pot să apară ca „drepturi de proprietate “ şi, deci, ca „bunuri“ potrivit cu rinalitatea acestei dispoziţii.
Cu siguranţă, nu revine Curţii să determine situaţia juridică a bunurilor litigioase în raport cu ansamblul dispoziţiilor din dreptul intern; puţinele elemente pe care ea a
putut să şi le însuşească demonstrează, totuşi, că construcţia edificată de partea interesată se dovedea contrară reglementării în materie de urbanism(...).De altfel, reclamantul nu o contestă.
Cu toate acestea, trebuie să se admită, fără a se nega existenţa contravenţiei în raport cu normele tehnice şi absenţa unui titlu de orice fel, că reclamantul nu rămânea într-o măsură mai mică proprietarul ansamblului şi componentelor pe care le construise ca şi al tuturor bunurilor menajere şi personale ce puteau să se găsească acolo. După 1988, el trăia în acea locuinţă fără a fi fost vreodată deranjat de autorităţi, mulţumită cărora el putuse asigura un adăpost pentru rudele sale fără a trebui să plătească o chirie. El crease un mediu social şi familial şi, până la accidentul din 28 aprilie 1993, nici un element nu a putut să îl împiedice pe reclamant să spere că situaţia va rămâne în acest fel pentru el şi familia lui.
Sintetizând, Curtea apreciază că locuinţa construită de reclamant şi faptul de a rămâne în ea împreună cu familia lui reprezentau pentru el un interes economic substanţial. Un asemenea interes, a cărui menţinere în timp fusese tolerată de autorităţi, trebuie analizat ca fiind „un bun" în sensul normei exprimate în prima frază a articolului 1 par. 1 din Protocolul adiţional.
(C.E.D.O., Prima Cameră, Cauza Oneryildiz contra Turcia, Dosar nr.48399/1999, Hotărârea din 18 iunie 2002 )
Art. 2 din Convenţie obligă statele nu numai la a se abţine de a aduce atingeri vieţii unei persoane -obligaţie negativă - dar şi la mai multe obligaţii pozitive: luarea tuturor măsurilor pentru ca asemenea atingeri să nu se producă, desfăşurarea unei anchete aprofundate de către un organ independent, atunci când s-au produs atingeri ale vieţii, asigurarea unei redresări a atingerilor produse prin pedepsirea adecvată a persoanelor responsabile şi indemnizarea corectă a victimei.
0 locuinţă precară, construită sub forma unei barăci aflate lângă o groapă de gunoi, contra normelor tehnice, fără nici o autorizare şi în absenţa oricărui „titlu" asupra terenului pe care este situată, constituie un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei şi justifică despăgubirea titularului de către stat, dacă ea a fost distrusă ca urmare a exploziei gazului metan acumulat în gunoiul depozitat, explozie de care autorităţile naţionale sunt responsabile.
în comentariul nostru anterior asupra cauzei Pretty contra Anglia11 am evidenţiat obligaţiile ce revin statelor pe terenul art. 2 din Convenţie, care înscrie ca valoare fundamentală printre drepturile şi
libertăţile pe care aceasta le protejează, dreptul la viaţă. De curând, prin hotărârea pronunţată în cauza Oneryildiz contra Turcia, Dosar nr. 48939/19992>, la 18 iunie 2000, Curtea Europeană a făcut unele precizări interesante privitoare la obligaţia pozitivă existentă pentru situaţia în care s-au produs atingeri ale dreptului la viaţă ca autorităţile naţionale să desfăşoare o anchetă aprofundată şi independentă.
Aşa cum vom vedea mai departe, ancheta trebuie să conducă la declanşarea procedurilor naţionale de angajare a răspunderii celor vinovaţi, nu de o manieră simbolică ci proporţional cu consecinţele faptelor culpabile reţinute în sarcina acestora, pe lângă justa despăgubire a urmaşilor victimelor al căror drept de viaţă a fost atins.
De asemenea, prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană aduce precizări importante privitoare la noţiunea de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
1. La 18 ianuarie 1999, pe temeiul art. 34 din Convenţie, doi reclamanţi, A.N.C- şi M. O., au sesizat Curtea Europeană cu o plângere împotriva statului turc prin care, invocând art. 2,8,13 din Convenţie şi
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, au susţinut că autorităţile naţionale sunt responsabile pentru moartea a 13 membri ai familiilor lor, precum şi de distrugerea bunurilor care le aparţineau, urmare a producerii unei explozii de gaz metan care a avut loc la 28 aprilie 1993 într-o groapă de gunoi a municipalităţii, situată lângă Istambul. De asemenea, reclamanţii au invocat incompatibilitatea procedurii de angajare a răspunderii administrative desfăşurat în cauză cu exigenţele de echitate în celeritate înscrise în art. 6 pct. 1 al Convenţiei.
Printr-o decizie din 22 mai 2001, Curtea a disjuns cauza în privinţa primului reclamant, decedat între timp, urmând ca procedura, eventual, să fie reluată după rezolvarea problemelor privitoare la succesiunea acestuia, şi a declarat cererea admisibilă în privinţa celui de al doilea reclamant -M.O., care a sesizat Curtea în nume propriu şi în numele a 9 membri ai familiei sale - soţia, concubina şi 7 copii, decedaţi în urma exploziei amintite.
Părţile au depus diverse documente la dosarul cauzei. Pe temeiul art. 59 pct. 2 din Regulamentul Curţii, la 16 octombrie 2001 a avut loc o şedinţă publică în cadrul căreia s-au pus concluzii pe fond.
2. Cu privire la procedura în faţa instanţei europene în această cauză, reţinem decizia de disjungere a acţiunii iniţiale.
Potrivit art. 43 pct. 1 din Regulament, Curtea poate, la cererea părţilor sau din oficiu, să dispună conexarea a două sau mai multe acţiuni. Motivele conexării nu sunt indicate de text, dar ele ţin de o bună administrare a justiţiei3*, cum ar fi existenţa unor fapte care au generat mai multe acţiuni cu aceleaşi capete de cerere sau alte asemenea.4*
Textul nu vorbeşte însă de posibilitatea disjungerii unei cauze. în practica jurisdicţiei europene, prin interpretarea a contrario a dispoziţiilor art. 43 pct. 1 din Regulament şi prin aplicarea aceluiaşi principiu al unei bune administrări a justiţiei, atunci când împrejurările cauzei o impun, la cererea părţilor sau din oficiu, Curtea poate dispune disjungerea ei în privinţa unuia sau unora dintre reclamanţi.
în cauza comentată, după introducerea acţiunii, dar înainte de examinarea admisibilităţii ei, Curtea a fost informată că unul dintre cei doi reclamanţi iniţiali a decedat şi că există neînţelegeri între prezumtivii moştenitori cu privire la calitatea lor de succesori ai defunctului.
Instanţa europeană a decis disjungerea cauzei, a continuat examinarea ei în privinţa primului reclamant şi a suspendat de facto examinarea în privinţa celui de al doilea reclamant.
Spunem suspendarea de facto pentru că în Regulamentul Curţii nu există dispoziţii aplicabile cu privire la împrejurări care, aşa cum se întâmplă în sistemele procedurale interne, pot impune suspendarea judecăţii. în practica instanţei de contencios european, dacă se ivesc asemenea împrejurări, grefa întocmeşte o aşa-numită notă de procedură în care acestea sunt înfăţişate Curţii, aprobarea notei reprezentând o „decizie" de suspendare a cauzei. Părţile sunt informate despre această soluţie; ele trebuie să comunice Curţii, în timp util, orice schimbare intervenită în legătură cu motivele care au impus „suspendarea" cauzei, pentru a se putea relua examinarea ei.
Menţionăm că nu există nici un termen privitor la durata „suspendării" şi nici privitor la obligativitatea comunicării datelor privitoare la motivele „suspendării".
în fapt
I. Circumstanţele cauzei
3. Situaţia de fapt reţinută de Curte este deosebit de complexă, aşa că vom încerca prezentarea datelor ei esenţiale.
în anul 1970, pe un teren proprietatea statului turc, concesionat primăriei oraşului Istanbul, a fost organizată o rampă de descărcare a gunoaielor menajere. La acea vreme zona era complet nelocuită, iar cea mai apropiată localitate era situat la o distanţă de 3,5 km. Treptat, cu trecerea anilor, au început a fi construite locuinţe improvizate, fără nici un fel de autorizaţie, din ce în ce mai aproape de groapa de gunoi, astfel că a luat naştere aglomeraţia tip
„bidonville din U“, localitatea pe al cărei teritoriu administrativ s-a constituit zona de locuinţe improvizate şi precare.
4. La 9 aprilie 1991, primăria localităţii „U“ a cerut, prin instanţă, efectuarea unei expertize având ca obiect examinarea conformităţii gropii de gunoi cu reglementările legale în materie, în special cele privitoare la controlul deşeurilor solide. Instanţa a numit un comitet de experţi, format dintr-un profesor de construcţii civile, un agent de cadastru şi un medic legist.
în raportul de expertiză întocmit la 7 mai 1991 de acest comitet se arată că depozitul expertizat nu este în conformitate cu reglementările legale şi că, de aceea, el prezintă un risc mare, un număr de pericole de natură a constitui un risc deosebit pentru sănătatea locuitorilor din zonă, în special pentru cei din „bidonville", deoarece rampa de gunoaie nu este împrejmuită, iar la 50 m distanţă de munţii de gunoaie acumulate în timp se găsesc locuinţe, fie ele precare; ea nu este prevăzută cu sisteme de compactare şi reciclare a gunoaielor, nici cu instalaţii de ardere a gazelor emanate şi de drenare sau purificare a apelor fluviale. Concluzia experţilor a fost aceea că rampa „expune oamenii şi animalele precum şi mediul înconjurător la toate formele de pericole", atrăgând atenţia asupra faptului că ea poate conduce la propagarea a peste 20 de boli contagioase.
La 27 mai 1991, raportul de expertiză a fost transmis primăriei oraşului Istanbul şi prefectului entităţii administrative corespunzătoare, pentru a fi adus la cunoştinţa Ministerului Sănătăţii şi altor organe administrative centrale.
La 9 iunie 1991, primarul Istanbului N. S. a cerut în instanţă anularea raportului, cu motivarea că a fost comandat fără ştirea sa.
Totuşi, unul din organele centrale competente în materie, anume Consiliul mediului înconjurător, a somat prefectura, primăria oraşului Istanbul şi primăria localităţii „U“ să remedieze situaţia descrisă în raportul de expertiză prin punerea zonei rampei de gunoi în conformitate cu reglementările legale în materie.
La 27 august 1992, primarul localităţii „0“ a cerut instanţei dispunerea unor măsuri provizorii care să întrerupă depozitarea gunoaielor în rampă.
La 3 noiembrie 1993, primarul oraşului Istanbul şi cel al altei localităţi care depozita gunoaiele în aceeaşi rampă au formulat opoziţie la cererea
primarului localităţii „0", cu motivarea că un proiect de reamenajare a zonei se găseşte în faza de licitare publică.
Primarul localităţii „U“ a înştiinţat toate primăriile celorlaltor localităţi care utilizau rampa că începând cu data de 15 mai 1993 nu va mai autoriza descărcarea gunoaielor în zonă.
Or, înainte de această dată, adică ia 28 aprilie 1993, s-a produs explozia gazului metan acumulat în interiorul munţilor de gunoaie adunate în timp. Presiunea exploziei a provocat alunecarea gunoaielor şi distrugerea, astfel, a 10 locuinţe situate în aval, precum şi moartea 39 de persoane, dintre care 9 aparţineau familiei reclamantului.
5. După producerea accidentului au fost angajate mai multe proceduri.
La iniţiativa ministrului de interne, imediat s-au deplasat la locul exploziei 2 poliţişti pentru a face „o constatare la faţa locului". Ei au ascultat mai multe persoane şi au reţinut că reclamantul îşi construise locuinţa încă din anul 1988. în aceeaşi zi, prefectura din Istanbul a constituit un comitet de criză care, examinând locul exploziei, a ajuns la concluzia că aceasta s-a produs datorită acumulărilor de gaz metan.
A doua zi, la 29 aprilie 1993, ministrul de interior a ordonat o anchetă administrativă care să determine dacă este necesară începerea urmăririi penale împotriva primarilor localităţilor Istanbul şi „U“.
6. în timp ce procedura administrativă îşi urma cursul, la 30 aprilie 1993, procurorul competent s-a deplasat la locul exploziei, însoţit de un grup de experţi format din 3 profesori de construcţii civile de la 3 universităţi diferite. După constatările preliminare, el a cerut experţilor să determine responsabilităţile autorităţilor publice şi ale victimelor în producerea accidentului.
La 6 mai 1993, reclamantul a depus o plângere la comisariatul local de poliţie, în care a susţinut că şi-a pierdut casa şi cea mai mare parte a membrilor familiei sale din cauza neglijenţei autorităţilor, Plângerea sa a fost adăugată la dosarul de urmărire penală deschis de procuror, din oficiu.
La 18 mai 1993, grupul de experţi şi-a depus raportul. Experţii au confirmat faptul că alunecarea de „teren" se explică prin explozia gazului metan acumulat şi au determinat următoarele proporţii ale culpei în producerea acesteia:
- 2/8 în sarcina primăriei oraşului Istanbul, care n-a acţionat în timp util pentru prevenirea problemelor legate de funcţionarea rampei şi pentru a nu fi organizat o altă rampă de depozitare a gunoaielor;
-2/8 în sarcina primăriei oraşului „U“, care nu a prevăzut o zonă tampon de 1000 m între rampă şi locuinţele din zonă, aşa cum obligă reglementările în materie;
- 2/8 în sarcina locuitorilor din „bidonville", pentru că prin instalarea în imediata apropiere a rampei şi-au expus unei mari primejdii membrii familiilor lor;
-1/8 în sarcina Ministerului Mediului, pentru că n-a urmărit respectarea reglementărilor legale în privinţa funcţionării rampei de gunoi;
-1/8 în sarcina Guvernului, pentru a fi favorizat constituirea aglomerărilor de tipul celor în cauză prin amnistierea, în mai multe rânduri, a sancţiunilor contravenţionale aplicate pentru realizarea unor construcţii ilegale şi pentru acordarea titlului de proprietate unora dintre ocupanţii locului.
La 21 mai 1993, potrivit reglementărilor legale, procurorul şi-a declinat competenţa ratione personae şi a trimis cauza prefectului, deoarece, fiind vorba despre urmărirea unor funcţionari, competenţa aparţinea „comitetului administrativ departamental al prefecturii".
Ancheta administrativă declanşată şi-a continuat cursul, astfel că, pe baza rezultatelor ei, la 27 mai 1993, „Consiliul de inspecţie" al ministrului de interne a cerut conducerii acestui minister autorizarea începerii urmăririi penale împotriva celor 2 primari în cauză. Autorizaţia a fost acordată la 17 iunie 1993, astfel că „inspectorul-şef‘ al ministerului a fost însărcinat cu desfăşurarea anchetei. Acesta i-a ascultat pe învinuiţi; primarul localităţii „0“ declarând că municipalitatea a încercat să închidă rampa, dar că s-au opus la aceasta locuitorii din zonă. Inspectorul-şef a cerut alte avize ştiinţifice, a examinat toate expertizele aflate la dosar care confirmau cauza exploziei ca fiind acumularea de gaz metan şi a întocmit un raport în care a ajuns la concluzia că moartea persoanelor şi distrugerea locuinţelor s-au datorat inacţiunii celor 2 primari în exerciţiul funcţiilor lor, astfel că ei trebuie să răspundă penal pentru comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
7. între timp, la 23 mai 1993, autorităţile administrative competente i-au atribuit reclamantului,
contra cost, cu proprietate, o locuinţă socială, la un preţ mult redus faţă de preţul pieţei, cu unele facilităţi de plată.
La 13 noiembrie 1993, acesta a semnat contractul de vânzare-cumpărare, a plătit o parte din preţ şi de atunci locuieşte în apartamentul astfel dobândit.
8. Urmărindu-se procedura prevăzută de legislaţia turcă în materie, la 15 iulie 1993 „comitetul administrativ" competent, pe baza raportului „inspectorului-şef", cu majoritate de voturi, a decis trimiterea în judecată a celor 2 primari pentru comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Aceştia au atacat decizia în faţa consiliului de stat-cea mai înaltă instanţă de contencios administrativ în Turcia, care le-a respins plângerea, astfel, că dosarul a fost retransmis procurorului competent care la 30 martie 1995 a trimis pe cei 2 primari în judecată în faţa tribunalului corecţional.
Printr-o hotărâre din 4 aprilie 1996 instanţa a arătat că o mare parte din vină pentru cele întâmplate revine înşişi locuitorilor care nu au luat în considerare riscurile la care se supun prin construirea locuinţelor improvizate în imediata apropiere a rampei de gunoi, dar a reţinut că cei doi primari se fac vinovaţi de neglijenţă în serviciu, deoarece, deşi au ştiut de conţinutul primului raport de expertiză, nu au luat măsuri efective de prevenire a accidentului, astfel că i-a condamnat la pedeapsa minimă prevăzută de art. 230 C. pen. turc pentru săvârşirea infracţiunii respective, anume 3 luni închisoare cu comutarea pedepsei în amendă penală în valoare de 610.000 lire turceşti, adică 9,70 Euro; de asemenea, instanţa a decis suspendarea executării pedepsei.
Curtea de Casaţie a Turciei a respins recursul celor doi primari, hotărârea de condamnare devenind astfel, definitivă.
Curtea Europeană a reţinut că reclamantul din speţa comentată nu a fost niciodată informat cu privire la derularea acestei proceduri, nu a fost audiat de organele administrative de anchetă şi nici de cele judiciare; nu i-a fost comunicată nici o decizie administrativă sau judiciară.
9. în paralel cu desfăşurarea procedurilor administrative şi judiciare amintite, la 3 septembrie 1993 reclamantul a început o procedură administrativă distinctă în despăgubiri. Astfel, mai întâi el s-a adresat primăriilor oraşului „0“ şi Istanbul, ministrului de interne şi ministrului mediului, cerând repararea prejudiciului material şi moral pe care l-a suferit.
La 2 noiembrie 1993, primăria localităţii „U“ şi Ministerul Mediului au respins pretenţiile reclamantului, iar celelalte două administraţii nu i-au răspuns.
în această situaţie, reclamantul a introdus, în numele său şi al celor 3 copii minori rămaşi în viaţă, o acţiune în despăgubire la tribunalul administrativ din Istambul împotriva celor 4 autorităţi menţionate mai sus. Reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară.
La 30 noiembrie 1995, bazându-se pe expertizele depuse la dosar, instanţa de contencios administrativ a ajuns la concluzia existenţei unui raport de cauzalitate direct între accidentul produs la 28 aprilie 1993 şi neglijenţele celor 4 administraţii chemate în judecată. Acestea au fost obligate să plătească reclamantului 100 milioane lire turceşti cu titlu de despăgubiri materiale şi 10 milioane de lire turceşti cu titlu de despăgubiri morale (aproximativ 2077, respectiv 208 Euro).
Prejudiciul material stabilit în echitate privea numai bunurile menajere, instanţa arătând că respinge restul pretenţiilor reclamantului, deoarece acesta a avut o mare parte de vină în producerea prejudiciului, copiii morţi în accident erau mici şi nu a probat că soţia şi concubina desfăşurau activităţi nenumărate, susceptibile să contribuie la întreţinerea familiei.
De asemenea, instanţa a arătat că nu i se pot acorda despăgubiri pentru locuinţa distrusă, deoarece a primit o locuinţă socială.
Recursurile părţilor în faţa Consiliului de stat a fost respins la 21 aprilie 1998, ca şi „recursul în rectificarea hotărârii" introdus de primăria oraşului „U“, astfel că hotărârea tribunalului administrativ din Istanbul a devenit definitivă la 10 august 1998.
Despăgubirile astfel stabilite nu au fost plătite reclamantului nici până la data soluţionării cererii de către jurisdicţia europeană. Aceasta din urmă a reţinut că în prezent rampa de gunoi „0“ nu mai există, că ea a fost acoperită cu teren fertil, prevăzut cu conducte de aerisire, că s-a procedat la împădurirea lui şi că pe o bună parte din terenul în trecut ocupat de rampă s-au construit terenuri de sport.
De asemenea, două monumente au fost ridicate în memoria celor care şi-au pierdut viaţa în explozia amintită.
II. Dreptul intern aplicabil
10. Fără a intra în amănunte, vom arăta că în hotărârea Curţii Europene sunt reţinute următoarele dispoziţii legale pertinente:
- art. 230 C. pen. care incriminează neglijenţa în serviciu;
- art. 455 C. pen. privitor la omorul prin imprudenţă;
-diverse norme de drept penal general aplicabil, în materia dozării pedepsei, circumstanţele atenuante, precum şi norme referitoare la executarea pedepsei penale;
-dispoziţii de drept procesual, foarte interesante în materie. Astfel, potrivit art. 153 C. pr. pen., procurorul avizat cu producerea unei fapte ce ar constitui infracţiune, este obligat să ancheteze şi să decidă dacă este cazul sau nu să pornească acţiunea penală. în ipoteza în care autorul faptei prezumate a fi infracţiune este un funcţionar public, potrivit unei legi speciale din anul 1914 privitoare la urmărirea penală a funcţionarilor publici, este necesară desfăşurarea unei anchete penale preliminare, efectuată nu de procuror, ci de comitetul administrativ local competent. Acesta poate decide autorizarea începerii urmăririi penale sau clasarea cauzei. Hotărârea consiliului poate fi atacată în faţa Consiliului de Stat. în ipoteza deciziei de clasare a cauzei, Consiliul de Stat se sesizează din oficiu. Dacă s-ar autoriza urmărirea penală, cauza ar fi reluată spre instrumentare de către procurorul competent.
11. La acelaşi capitol al hotărârii sale, Curtea Europeană evidenţiază posibilele acţiuni civile şi administrative îndreptate împotriva agenţilor statului în sistemul de drept turc, utile şi pentru o prezentare de drept comparat a materiei.
în privinţa jurisdicţiei administrative, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 2577 din 6 ianuarie 1982 care reglementează răspunderea civilă şi administrativă a organelor statului, cel ce se pretinde victima unei pagube rezultând dintr-un act al administraţiei poate pretinde repararea ei în termen de un an de la comiterea actului incriminat. în cazul în care administraţia căreia i s-a adresat plângerea o respinge în tot sau în parte sau nu răspunde în termen de 60 de zile de la data depunerii acesteia, victima poate introduce o reţinere în responsabilitatea faţa jurisdicţiei de contencios administrativ. Două legi
intrate în vigoare la aceeaşi dată - 6 ianuarie 1982 -nr. 2576 şi nr. 1575, reglementează atribuţiile şi organizarea tribunalelor administrative, respectiv ale Consiliului de Stat, ca cea mai înaltă instanţă de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor Constituţiei Turciei din anul 1982, judecătorii din sistemul contenciosului administrativ se bucură de aceleaşi garanţii constituţionale prevăzute pentru judecătorii din sistemul judiciar: inamobilitate şi independenţă faţă de autorităţile publice.
Răspunderea civilă delictuală este reglementată de Codul obligaţiilor, care instituie principiul general în materie: cel ce se pretinde victima unei fapte cauzatoare de prejudicii materiale şi morale poate pretinde repararea pagubei (art. 41-47). O dispoziţie interesantă este înscrisă în art. 53 din Codul Obligaţiilor, potrivit căruia, în materie de răspundere civilă delictuală, instanţa civilă nu este legată nici de considerentele şi nici de soluţia jurisdicţiei represive (penale) privitoare la vinovăţia celui ce a comis fapta prejudiciabilă.
Deşi Legea nr. 657 din 1982 privitoare la funcţionarii publici dispune că cel ce se pretinde victima unei pagube cauzate de un funcţionar în exerciţiul autorităţii sale poate să se adreseze, pentru repararea pagubei astfel suferite, organului căruia funcţionarul aparţine şi nu direct împotriva acestuia, se admite că, atunci când fapta funcţionarului, deşi săvârşită în exerciţiul funcţiei sale, este ilicită, victima poate cere repararea pagubei în faţa instanţelor judiciare direct de către funcţionar, iar organul căruia acesta aparţine este ţinut solidar a răspunde faţă de victimă, în calitate de comitent.
12. Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra problemelor de fapt şi de drept puse de speţă, instanţa europeană menţionează reglementarea situaţiei construcţiilor neautorizate şi a locurilor de stocare a deşeurilor menajere.
Astfel, mai întâi, Curtea a constatat, pe baza informaţiilor şi documentelor aflate la dosar, că, începând cu anul 1960, în Turcia s-a dezvoltat fenomenul migraţiei masive a locuitorilor din zonele defavorizate spre provinciile mai bogate, ceea ce a condus la crearea, în jurul marilor aglomerări urbane, de arii de construcţii provizorii de tip „bidonville".
în prezent, se apreciază că o treime din populaţia ţării trăieşte în asemenea terasamente provizorii.
Cercetătorii sociologi care s-au ocupat de acest fenomen de masă au ajuns la concluzia că dezvoltarea lui s-a datorat nu numai migraţiei populaţiei sărace spre zone mai bogate şi lipsei unei politici coerente de planificare urbană, ci şi unei politici laxiste duse de autorităţi în evidente scopuri electorale. Astfel, de-a lungul timpului, au fost promulgate 18 legi de amnistie a contravenţiilor aplicate pentru realizarea de construcţii fără autorizaţie.
în acelaşi timp, Curtea constată existenţa unor reglementări naţionale care pot fi apreciate ca alcătuind un instrument juridic adecvat pentru stoparea dezvoltării construcţiei de asemenea „bidonville“-uri.
Astfel, Legea nr. 775 din 20 iulie 1966 prevede că orice construcţie neautorizată, aflată în faza de realizare sau locuită, va fi distrusă imediat, fără decizie prealabilă adoptată în acest sens. Obligaţia primară în aplicarea acestei dispoziţii revine autorităţilor administrative locale, care pot recurge la forţa coercitivă a statului pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor ei. în acelaşi timp, legea menţionată dispune că ocupanţii terenurilor pe care se află construcţiile provizorii pot să dobândească terenul pe care acestea se află, în general, în proprietatea statului şi, cu ajutorul unor credite avantajoase, pot să construiască pe aceste terenuri locuinţe conforme planurilor de urbanism şi cu normele de realizare a construcţiilor.
O altă lege specială adoptată în anul 1984, privitoare la construcţiile neconforme legislaţiei în materie de „bidonville“-uri şi planificare urbană, cuprinde măsuri ce trebuie întreprinse de stat pentru regularizarea, reabilitarea şi distrugerea clădirilor construite fără autorizaţie.
13. Legislaţia naţională conţine norme privitoare la amenajarea locurilor de stocare a deşeurilor menajere. Astfel, primăriile sunt obligate să determine locurile de depozitare a gunoaielor şi a deşeurilor industriale şi să realizeze instalaţii de tratare, reciclare şi distrugerea celor depozitate. Reglementările impun ca, în ipoteza stocării unor deşeuri solide, să fie luate măsurile necesare pentru evitarea alterării mediului şi a riscurilor pentru sănătatea oamenilor şi animalelor. în acest context, ele dispun că este interzisă construirea oricărei locuinţe la o distanţă mai mică de 1000 m de locurile de stocare a deşeurilor de orice fel.
Pe baza informaţiilor procurate privitoare la riscul de explozie a metanului în asemenea locuri,5* instanţa europeană a reţinut că metanul şi gazul carbonic sunt două produse majore ale procesului de metanogeneză, ca etapă finală a fenomenului biologic de durată mai lungă denumit anaerobie.6) Substanţele menţionate sunt generate de degradarea biologică şi chimică a deşeurilor. Riscurile de explozie şi incendiu se datorează, în principal, proporţiei mari de metan în biogaz. Domeniul său de explozibilitate se situează între 5% şi 15% prezenţă de metan în aer. Dincolo de 15% metanul se inflamează, dar nu explodează.
14. în sfârşit, Curtea face referire şi la normele adoptate de Consiliul Europei în domeniul protecţiei mediului şi a activităţilor industriale. Astfel, sunt menţionate rezoluţiile şi recomandările Adunării Parlamentare în materie, cum ar fi, spre exemplu, rezoluţia nr. 587 (1975) privitoare la problemele puse de evacuarea deşeurilor urbane şi industriale, recomandarea nr. 1225 (1993) privitoare la gestionarea, tratarea şi reciclarea spre comercializare a deşeurilor sau recomandarea R (96) 12 privitoare la repartizarea competenţelor şi responsabilităţilor între autorităţile centrale şi colectivităţile locale şi regionale în domeniul mediului înconjurător, precum şi 2 convenţii şi anume: Convenţia cu privire la răspunderea civilă pentru pagubele rezultând din activităţi periculoase pentru mediu de la Lugano din 21 iunie 1993 şi Convenţia privitoare la protecţia mediului prin mijloace de drept penal de la Strasbourg, din 4 noiembrie 1998, semnate de 9, respectiv 13 state membre ale Consiliului Europei.
Din toate aceste documente internaţionale rezultă că, în materie de tratare a deşeurilor urbane, responsabilitatea incumbă, în primul rând colectivităţilor locale, pe care guvernele trebuie să le sprijine din punct de vedere tehnic şi financiar. Exploatarea unui loc de stocare a deşeurilor de către autorităţile publice este considerată „activitate periculoasă", iar dacă se produce moartea ca urmare a depozitării deşeurilor într-un loc amenajat ca atare, este angajată răspunderea autorităţilor publice (art. 2 § 1, lit. c), d), §7, lit. a-b, din Convenţia de la Lugano).
Convenţia de la Strasbourg, din anul 1998, invită părţile contractante pentru a califica stocarea deşeurilor periculoase susceptibile a cauza moartea sau leziuni grave persoanelor ca fiind o infracţiune penală, reţinându-se că această infracţiune poate fi comisă şi din „neglijenţă" (art. 2-4), cu pedepsirea corespunzătoare a celor vinovaţi.
Având în vedere că activităţile de stocare a deşeurilor de orice fel sunt periculoase, accesul publicului la o informare clară şi exhaustivă în materie este considerat de rezoluţia nr. 1087 (1996) a Adunării Parlamentare ca un drept fundamental al omului.
în drept
I. Cu privire la încălcarea art. 2 al Convenţiei
15. Reclamantul s-a plâns că moartea celor 9 membri ai familiei sale în accidentul din 23 aprilie 1993 şi lacunele în procedurile naţionale care au fost angajate urmare a producerii acestuia constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 2 din Convenţie care protejează dreptul la viaţă.
A. Cu privire la aplicarea art. 2 al Convenţiei
16. Guvernul a arătat că noţiunea de „a cauza" din art. 2 nu poate fi interpretată în sensul că obligaţia pozitivă de protejare a vieţii subînţeleasă de text ar fi de natură să impună statelor îndatorirea de a apăra viaţa unei persoane în circumstanţe care, ca aceea din speţa de faţă, ţin de simpla afirmaţie „a existenţei unor neglijenţe". De asemenea, el consideră că exploatarea unor rampe de deşeuri menajere nu ar putea fi asimilată exercitării unei activităţi periculoase, ca acelea din domeniul sănătăţii publice sau acela al exploatării unor instalaţii nucleare sau industriale. în consecinţă, el a susţinut că art. 2 din Convenţie nu este aplicabil în speţă.
Dimpotrivă, reclamantul a învederat că tocmai neglijenţele flagrante ale autorităţilor competente sunt cele care au provocat moartea membrilor familiei sale, astfel că textul are aplicaţie în speţă.
17. Având a statua, în primul rând, în privinţa aplicabilităţii art. 2 in speţă, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă potrivit cu care textul impune statelor semnatare nu numai obligaţia negativă de a nu provoca moartea unei persoane,
dar şi obligaţia pozitivă ca, în anumite circumstanţe, să ia toate măsurile necesare de protecţie a dreptului la viaţă al persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.
Dacă orice ameninţare prezumată a vieţii cuiva nu obligă autorităţile, prin raportare la dispoziţiile Convenţiei, la luarea unor măsuri concrete pentru a-i preveni realizarea, lucrurile stau cu totul altfel atunci când se poate determina că acestea ştiau sau ar fi trebuit să ştie despre existenţa unor situaţii în care unul sau mai mulţi indivizi erau supuşi unui risc real şi imediat privitor la viaţa lor, iar ele nu au luat, în cadrul atribuţiilor ce le reveneau, măsurile necesare şi suficiente pentru a îndepărta acel risc.7* în lumina acestor principii, Curtea a precizat că încălcarea dreptului la viaţă poate fi avută în vedere în legătură cu problemele de mediu, dar şi cu privire la alte împrejurări susceptibile a reprezenta un risc serios pentru viaţa unei persoane sau pentru diverse aspecte ale dreptului la viaţă.
De asemenea, Curtea a reţinut evoluţia normelor europene în materie de protecţia mediului înconjurător care nu face decât să confirme sensibilizarea crescândă a opiniei publice privitoare la îndatoririle ce revin statelor naţionale în acest domeniu, mai ales atunci când este vorba despre stocarea deşeurilor menajere şi riscurile inerente exploatării lor.
De aceea, instanţa de contencios european a considerat că obligaţia pozitivă a statelor cuprinsă în art. 2 al Convenţiei cuprinde fără nici un dubiu şi domeniul activităţilor publice incriminate în spefă; contrar susţinerilor guvernului, ea nu înţelege să distingă între acte, omisiuni sau „neglijenţe" din partea autorităţilor naţionale, pentru a examina dacă obligaţia amintită este îndeplinită. Orice altă abordare a acestui aspect al aplicării art. 2 ar fi
incompatibil cu obiectul şi scopul Convenţiei, ca instrument de protecţie a fiinţelor umane, care reclamă înţelegerea şi aplicarea dispoziţiilor sale, în special cele cuprinse în art. 2, de o manieră concretă şi efectivă,9>
Faţă de toate cele arătate, Curtea a ajuns la concluzia aplicabilităţii art. 2 în speţă.
B. Cu privire la respectarea dispoziţiilor art. 2 din Convenţie
18. în legătură cu examinarea împrejurării respectării textului arătat, Curtea a reţinut că trebuie mai întâi să determine dacă în speţă există motive serioase şi pertinente care să conducă la concluzia că statul pârât poate fi ţinut responsabil pentru neluarea măsurilor necesare spre a împiedica punerea în primejdie a vieţii omeneşti şi în final să se ajungă la pierderea lor.
Pentru aceasta ea a considerat că trebuie să analizeze argumentele părţilor şi elementele dosarului sub două aspecte: primul priveşte adoptarea unor măsuri preventive în materie101, iar cel de al doilea are în vedere respectarea dreptului publicului interesat la informare, astfel cum acest drept a fost consacrat în jurisprudenţa sa.
19. Sub primul aspect, guvernul a susţinut că administraţia turcă a căutat întotdeauna să ia toate măsurile posibile pentru a împiedica dezvoltarea aglomerărilor de tip „bidonville1*. Astfel, primăria oraşului „0“ a trimis în mai multe rânduri forţele de ordine spre a distruge locuinţele aflate în apropierea rampei de gunoi, dar întotdeauna acestea s-au lovit de împotrivirea violentă a locuitorilor. Aşa fiind, reclamantul nu poate susţine că a fost înconjurat de administraţie să se instaleze în apropierea rampei,
mai ales că zona respectivă nu dispune de infrastructura corespunzătoare.
Reclamantul a arătat însă că problema aglomerărilor de acest tip, în care trăieşte o treime din populaţia ţării, este rezultatul migraţiei masive spre anumite zone, încurajate în scopuri politice prin amnistierile succesive ale amenzilor aplicate celor care au ridicat construcţii ilegale. Mai mult, există „bidonville“-uri dotate cu instalaţii de infrastructură, iar locuitorii sunt impuşi de administraţie la plata taxei funciare.
20. Curtea a constatat existenţa unor reglementări naţionale în domenii care constituie miezul dezbaterilor din speţă, anume: amenajarea şi exploatarea locurilor de depozitare a deşeurilor, pe de o parte, şi reabilitarea sau distrugerea aglomerărilor de locuinţe precare, pe de altă parte. Problema care se pune este însă aceea de a şti dacă autorităţile naţionale au respectat aceste reglementări.
Din acest punct de vedere, Curtea face referire la raportul de expertiză din 7 mai 1991, efectuat la cererea primăriei oraşului „U“ înainte de producerea exploziei, raport ce enumeră în detaliu deficienţele majore care, la acea epocă, fuseseră constatate la rampa de gunoi în discuţie. Acelaşi document pune în lumină pericolele grave pe care groapa le prezintă pentru sănătatea şi viaţa oamenilor din jurul ei, atrăgând atenţia, printre altele, asupra existenţei riscului exploziei metanului acumulat.
De aceea, instanţa europeană a considerat că, înainte de survenirea accidentului litigios, concluziile raportului de expertiză permiteau să se înţeleagă clar faptul că rampa de gunoi din „ 0“ nu respecta, în mai multe privinţe, normele tehnice aplicabile, iar autorităţile locale şi centrale nu au luat măsuri edictate de aceste norme.
Desigur, guvernul s-a apărat, invocând faptul că lucrările de asanare au fost întotdeauna împiedicate de opoziţia violentă a locuitorilor din zonă.
Asupra acestui aspect, Curtea a reţinut că stoparea lucrărilor de asanare a fost ordonată de o instanţă, deci de un organ al statului, a cărui decizie nu poate fi considerată de natură a contribui la prelungirea situaţiei grave existente. Mai mult, reclamantul nici nu a fost parte la această procedură.
21. în şedinţă publică, guvernul turc a susţinut că raportul de expertiză, care nu a fost niciodată validat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,
vorbeşte succint, într-un singur paragraf, despre riscurile acumulărilor de metan, fără a menţiona şi pe cele legate de eventualele alunecări de teren.
Jurisdicţia europeană nu a fost convinsă de relevanţa acestei susţineri pentru următoarele motive:
- raportul în discuţie a provocat o vie controversă între primăria din „U“ şi cea din Istanbul; din probele dosarului rezultă că primăria oraşului Istanbul s-a opus concluziilor sale, invocând un simplu viciu de procedură, anume faptul că n-a fost înştiinţată despre dispunerea efectuării lui, fără a respinge ştiinţific pertinenţa concluziilor sale deosebit de îngrijorătoare. Acelaşi organism nu a ţinut seama nici de ordinul dat de Consiliul mediului înconjurător de pe lângă primul-ministru de a se îndepărta pericolele constatate;
- atunci când primăria din „U“ a voit să obţină, pe cale judiciară, închiderea rampei, primăria din Istanbul s-a opus, cu motivarea că are în vedere realizarea unui mare proiect de reabilitare a acelei zone.
Aşa fiind, rezultă clar împrejurarea necontestării pertinenţei concluziilor raportului de expertiză, iar lipsa menţiunii despre alunecările de teren nu are nici o relevanţă, deoarece este de necontestat că singura cauză a acestora a fost explozia metanului, pericol subliniat suficient de experţii care s-au pronunţat cu privire la cauzele producerii accidentului.
De asemenea, nu are importanţă existenţa unui singur paragraf în raportul de expertiză stabilit înainte de producerea evenimentului incriminat, în care se vorbeşte de pericolul exploziei metanului, deoarece, având în vedere toate informaţiile generale şi elementele dosarului, Curtea a putut să se convingă că, fiind vorba despre un domeniu tehnic privitor la acumulările de gunoaie menajere, era imposibil ca serviciile administrative ale municipalităţilor cu atribuţii de control în materie să nu aibă cunoştinţă despre riscurile procesului de metanogeneză şi de măsurile preventive necesare, cu atât mai mult cu cât existau reglementări precise în materie, care trebuia numai să fie respectate.
De aceea Curtea este convinsă că raportul de expertiză iniţial nu a făcut altceva decât să pună în evidenţă o situaţie pe care autorităţile administrative, în mod normal, trebuia să o cunoască şi să-i înlăture efectele negative.
22. Faţă de aceste constatări, Curtea a considerat că nu mai are de examinat importanţa proiectului de reabilitare a zonei, care, oricum, nu era realizat la epoca producerii faptelor în discuţie.
Instanţa europeană a fost dispusă a admite că autorităţile naţionale nu l-au încurajat pe reclamant să se instaleze în preajma rampei de gunoi, dar, potrivit elementelor de care dispune, nici n-au încerat să-l convingă să nu o facă. Elocvente în acest sens sunt concluziile raportului de expertiză stabilit la 18 mai 1993, adică primul efectuat după producerea accidentului, care menţionează printre concluziile sale, niciodată contestate pe plan intern, imputarea făcută autorităţilor de a fi „provocat dezvoltarea aglomerărilor compuse din locuinţe precare.
Astfel, instanţa de contencios european a reţinut neglijenţele grave ale autorităţilor faţă de pericolele pe care le prezenta rampa de gunoi din „U“şi raportul de cauzalitate, stabilit în rapoartele de expertiză existente la dosar între aceste neglijenţe şi producerea accidentului soldat cu pierderi de vieţi omeneşti.
23. Mai departe, Curtea a înţeles să examineze dacă autorităţile naţionale au respectat dreptul publicului interesat de a fi informat despre riscurile la care este supus. Guvernul a susţinut că primăria din „U“ a organizat numeroase seminarii, reuniuni şi conferinţe de presă cu scopul sensibilizării opiniei publice asupra problemelor de mediu existente în district, ceea ce, în concepţia sa, semnifică faptul că reclamantul nu poate pretinde că „a fost lăsat în ignoranţă". Aceasta, cu atât mai mult cu cât el însuşi s-a instalat în apropierea rampei, fără a se interesa la autorităţile naţionale cu privire la riscurile sanitare şi de alunecări de teren existente, astfel că şi-a expus în mod conştient familia acestor riscuri.
Reclamantul a arătat că nu avea o altă posibilitate de a obţine o locuinţă decât să se instaleze în „bidonville" şi că nu a fost în măsură, spre deosebire de autorităţi, să conştientizeze riscurile la care se expune, împreună cu familia sa.
24. Pentru a răspunde problemei puse în discuţie, Curtea a luat ca punct de plecare ceea ce a decis în cauza Guerra şi alţii contra Italia11), în sensul că statul a înfrânt dispoziţiile art. 8 privitoare la apărarea dreptului la viaţă privată prin a nu comunica reclamantelor „informaţii esenţiale care le-ar fi
permis să evalueze riscurile ce puteau rezulta pentru ele şi cei apropiaţi lor, datorită faptului că toţi continuau să locuiască pe teritoriul unei comune expuse riscului unui accident în incinta uzinei chimice de pe teritoriul acesteia".
Instanţa europeană nu a găsit nici un element care să permită stabilirea unei distincţii între circumstanţele cauzei Guerra şi cele ale speţei prezentate. Ea consideră că raţionamentul aplicat în materia art. 8 poate fi aplicat a fortiori pentru art. 2, invocat în cauza de faţă.
Curtea nu a dispus de nici o probă la dosar privitoare la conferinţe de presă care ar fi fost organizate de autorităţi. Dar chiar dacă această afirmaţie ar fi exactă, nu se poate considera că informaţiile privitoare la riscurile unei explozii de metan erau direct accesibile reclamantului, pentru că ar fi nefiresc să se pretindă ca un om obişnuit să-şi poată reprezenta riscurile specifice legate de procesul de metanogeneză, acumulări de gaz metan, concentraţia acestuia spre a produce o explozie etc., cu consecinţa producerii unor posibile alunecări de teren.
Informaţiile pertinente nu ar fi putut fi aduse la cunoştinţa publicului interesat decât prin acţiunea autorităţilor administrative care le deţineau, iar acestea nu trebuia să aştepte ca reclamantul să se plângă în faţa lor de efectele nocive ale mediului în care el trăia pentru a le primi.
Faptul că reclamantul era în măsură să evalueze singur o parte din riscuri, în special cele sanitare, şi nu s-a plâns autorităţilor, nu este de natură să permită acestora a se sustrage de la responsabilitatea care le revine, pe de o parte, pentru a fi tolerat ca familia sa să continue a trăi expusă unor pericole iminente şi concrete, iar pe de alta, pentru a nu-şi fi îndeplinit obligaţia de informare, tocmai privitoare la aceste pericole, despre care, în integralitatea lor, numai ele, autorităţile, aveau cunoştinţă completă şi pe care reclamantul nu le putea accepta în mod conştient, cu preţul morţii celor apropiaţi lui.
25. Pe baza celor arătate mai sus, Curtea a ajuns la concluzia că:
a) autorităţile administrative ştiau sau ar fi trebuit să ştie că locuitorii unor cartiere din „bidonville“-ul „0“ erau ameninţate de o manieră reală, atât cu privire la integritatea lor fizică, dar şi cu privire la
însăşi viaţa lor, datorită deficienţelor existente la rampa de gunoi din zonă.
Or, ele nu au realizat această situaţie şi nici nu pot pretinde că, în cadrul puterilor ce le sunt conferite prin reglementările în vigoare, au făcut tot ceea ce se putea aştepta în mod rezonabil să întreprindă pentru a preveni materializarea riscurilor în discuţie.
b) autorităţile administrative nu şi-au îndeplinit nici obligaţia de a informa locuitorii din zonă despre riscurile arătate, ceea ce, dacă ar fi făcut, ar fi permis reclamantului, fără antamarea unor cheltuieli exorbitante din partea statului, să evalueze pericolele grave pentru el şi pentru familia lui prin a continua să locuiască în apropierea rampei de gunoi.
26. Constatând existenţa acestor carenţe în activitatea autorităţilor statale, care au condus la moartea a 9 membri ai familiei reclamantului, instanţa europeană a mers cu analiza mai departe, spre a vedea în ce măsură, printr-o reacţie adecvată a organelor judiciare, sau măcar a celor administrative, în speţă s-a ajuns la remedierea consecinţelor nerespectării obligaţiilor arătate.
într-adevăr, Curtea a subliniat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că art. 2 impune statelor o obligaţie procedurală, pe temeiul căreia ele trebuie să organizeze un sistem judiciar eficace, de natură a sancţiona, dacă este cazul, penal, atingerile aduse dreptului la viaţă şi să indemnizeze corespunzător victimele. Aceasta rezultă şi din art. 13 al Convenţiei, care, pe un plan mai general, impune, în caz de încălcare a unui drept apărat de aceasta, existenţa în dreptul intern a unui „recurs" adecvat şi efectiv pe temeiul căruia sistemul de jurisdicţie să examineze conţinutul încălcării alegate şi să dispună redresarea apropiată a consecinţelor acesteia.12*
în acelaşi timp, este adevărat că instanţa europeană şi-a nuanţat jurisprudenţa pentru situaţiile în care atingerile dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu sunt urmarea săvârşirii unor infracţiuni cu intenţie, ci s-au produs din imprudenţă sau neglijenţă, situaţii în care nu este imperios necesară declanşarea urmăririi penale. Astfel, în cauza Celvelli şi Ciglio contra Italia, în contextul specific al unor neglijenţe medicale, obligaţia procedurală
impusă de art. 2 din Convenţie poate fi îndeplinită de stat, spre exemplu, prin existenţa în dreptul intern a unui recurs civil, singur sau concomitent cu recursul în faţa jurisdicţiei penale.13*
Totuşi, Curtea a considerat că, datorită împrejurărilor specifice ale speţei, cum sunt sectorul de activitate publică generator al faptelor incriminate, numărul şi calitatea autorităţilor naţionale care nu i-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau potrivit reglementărilor legale în materie, riscurile ignorate puneau în pericol viaţa multor persoane, dimensiunea tragică a evenimentelor care s-au produs, ea nu are nici o legătură cu o cauză în care a fost vorba numai despre existenţa unor neglijenţe medicale.
De aceea, instanţa europeană a conchis că, în circumstanţele speţei, o cale internă de atac -„recurs"-care să conducă numai la acordarea unor despăgubiri reclamantului nu poate fi considerată că ar absolvi statul de obligaţia procedurală impusă de art. 2 al Constituţiei.
Curtea a reţinut că împotriva responsabililor accidentului din 28 aprilie 1993 au fost angajate două proceduri: una administrativă, care a condus la acordarea unor despăgubiri reclamantului, şi alta penală care s-a soldat cu recunoaşterea culpabilităţii celor trimişi în judecată şi cu condamnarea lor simbolică. Ea a trecut la a determina în ce măsură aceste proceduri s-au dovedit, în împrejurările speţei, adecvate şi efective.
27. Guvernul a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile procedurale impuse de art. 2 din Convenţie. El a arătat că reclamantul nu s-a plâns niciodată explicit în faţa autorităţilor naţionale de comiterea infracţiunii de „omor“ şi nu a intervenit în cadrul procedurii penale pornite din oficiu.
De asemenea, el nu a intentat o acţiune în răspundere civilă delictuală, potrivit Codului obligaţiilor. Aceasta în timp ce autorităţile, a spus guvernul, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a repara prejudiciul suferit de reclamant.
Astfel, la câteva săptămâni după accident i-au pus la dispoziţie o locuinţă socială; apoi, jurisdicţiile administrative au stabilit clar responsabilităţile ce revin autorităţilor; în sfârşit, reclamantului i-au fost
acordate despăgubiri care nu i-au fost vărsate pentru că el nu a solicitat aceasta.
Guvernul a mai arătat că şi calea penală a funcţionat eficace, de la ancheta preliminară şi până la procedura în faţa Curţii de Casaţie, stabilindu-se vinovăţia celor 2 primari trimiţi în judecată, care au fost condamnaţi, fapt ce a conclus la ruinarea carierei lor politice şi că, în orice caz, calificarea judiciară a faptelor este de competenţa instanţelor naţionale, cărora Curtea Europeană nu li se poate substitui.
Reclamantul a combătut punctul de vedere al guvernului, arătând că s-a ajuns la condamnarea celor trimişi în judecată la o pedeapsă simbolică, numai cu scopul „salvării aparenţelor", iar despăgubirea stabilită de jurisdicţia administrativă a fost în realitate derizorie şi nici măcar nu i-a fost achitată.
Curtea a înţeles să examineze, mai întâi, prevederile penale iar apoi procedura administrativă în reparaţiune, făcând însă o precizare interesantă: ea nu exclude a priori, ca ansamblul procedurilor interne, indiferent de natura lor, să poată îndeplini în anumite circumstanţe, exigenţele art. 2 chiar dacă acestea, luate separat, nu ar fi corespunzătoare.
28. Curtea a constatat că procedurile penale s-au finalizat prin condamnarea celor doi primari trimişi în judecată la o amendă în valoare de 9,70 Euro, cu suspendarea executării pedepsei, pentru neglijenţă în exerciţiul funcţiilor.
Ea a reţinut că reclamantul a înaintat o plângere procurorului după accident pentru moartea membrilor familiei sale, urmare a neglijenţelor autorităţilor administrative. Aşadar, chiar dacă el nu a calificat faptele incriminate ca fiind „omor prin imprudenţă", procurorul putea să o facă, ceea ce acesta a şi făcut, deoarece prin decizia sa din 21 mai 1993 de sesizare a comitetului administrativ-local, aşa cum prevăd dispoziţiile aplicabile în materie, el vorbeşte despre cauzarea morţii mai multor persoane şi rănirea altora „prin neglijenţă şi imprudenţă".
Numai că, după transmiterea dosarului organelor administrative de anchetă şi până la terminarea procesului penal, nici o instanţă nu a mai vorbit despre caracterul atentator la viaţă al faptelor analizate; toate au examinat cauza prin prisma raportului de cauzalitate existent între neglijenţele imputabile autorităţilor şi accident, fără a lua în considerare şi raportul de cauzalitate între neglijenţe şi pierderea de vieţi omeneşti. De aceea Curtea a
considerat că acest mod de a privi consecinţele exploziei incriminate a fost de natură să şubrezească importanţa anchetei desfăşurate în cauză, pentru că ea a avut ca obiect doar examinarea existenţei unor „neglijenţe", fără a analiza şi consecinţele acestora, cu responsabilităţile corespunzătoare.
De unde concluzia în sensul că procesul penal în cauză, care a avut ca obiect doar stabilirea eventualelor „neglijenţe în exerciţiul funcţiunii", nu poate să fie considerat „adecvat alegărilor privitoare la atingerea dreptului la viaţă.
29. Instanţa europeană a reproşat autorităţilor naţionale şi faptul că nu s-au preocupat de participarea reclamantului la procedurile penale; acesta nu a avut cunoştinţă nici de derularea lor şi nici de modul cum s-au finalizat. Ea a îndepărtat argumentul guvernului în sensul că reclamantul însuşi putea interveni în proces, cu motivarea că, chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, autorităţile represive nu şi-ar fi modificat poziţia, având în vedere că ele n-au considerat util să-l audieze din oficiu, în calitate de persoană care a depus o plângere penală.
Curtea a considerat că reticenţele instanţelor penale privitoare la evaluarea faptelor incriminate sub aspectul atingerilor aduse dreptului la viaţă au fost de natură să acorde celor responsabili o cvasi-impunitate.
Un asemenea rezultat semnifică neîndeplinirea de către statul în cauză a obligaţiei de a reacţiona atunci când s-au adus atingeri dreptului la viaţă, prin punerea în aplicare riguroasă a mecanismului represiv prevăzut de dreptul intern, care implică, în primul rând, o procedură de sancţionare efectivă a persoanelor responsabile de producerea acelor atingeri şi prevenirea săvârşirii altor fapte de aceeaşi natură. Aşa fiind, Curtea a conchis că procedurile penale, astfel cum s-au desfăşurat în speţă, nu ar putea fi considerate adecvate şi efective, ele nu se constituie într-o reducere apropiată a consecinţelor situaţiei incriminate.
30. Cu privire la repararea pagubei pe calea procedurilor administrative, Curtea a reţinut că Tribunalul administrativ din Istanbul a condamnat patru autorităţi administrative chemate în judecată să plătească reclamantului 100.000.000 lire turceşti, adică aproximativ 2077 Euro cu titlu de despăgubiri morale.
în jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a decis că despăgubirea pentru
prejudiciul suferit de un reclamant nu poate fi considerată o reparaţie adecvată decât atunci când a fost stabilită într-un termen rezonabil şi când, pentru determinarea cuantumului ei, s-au avut în vedere atât gravitatea pagubei cât şi situaţia personală a victimei.
Sub primul aspect, ea a reţinut că reclamantul s-a adresat primăriilor din „U“ şi din Istanbul şi Ministerelor de Interne şi al Mediului cu o primă cerere de despăgubire, care a rămas fără răspuns.
Apoi el a sesizat instanţa de contencios administrativ competentă ce se găsea în prezenţa unei cauze ce punea în discuţie moartea a 9 persoane, ceea ce impunea examinarea ei cu celeritate, mai ales că la dosar au fost depuse toate probele administrate în cadrul procedurilor penale, procedura administrativă a durat 4 ani, 11 luni şi 10 zile. Curtea a considerat că, faţă de această situaţie, nu s-ar putea admite că instanţele administrative au făcut tot ce erau obligate să facă spre a ajunge la recunoaşterea dreptului reclamantului la reparaţie într-un termen rezonabil.
Pe de altă parte, principiul preeminenţei dreptului, unul din principiile fundamentale într-o societate democratică, presupune îndatorirea statului de a executa o hotărâre judecătorească definitivă, mai ales în contextul unui contencios administrativ, pentru că administraţia este un element component al statului de drept, iar interesul acestuia se identifică pe deplin cu interesul unei bune administrări a justiţiei.14* Curtea a admis că reclamantul n-a cerut niciodată plata despăgubirii stabilite de instanţe, dar, având în vedere durata procedurii, nu se poate reproşa că n-a început alta având ca obiect executarea silită a hotărârii obţinută împotriva administraţiilor în cauză.
în consecinţă, Curtea a considerat că procedura administrativă angajată nu a fost efectivă, ceea ce a dispensat-o de a mai examina posibilitatea de redresare pe cale civilă a situaţiei litigioase, deoarece aceasta nu putea avea, în esenţă, alt obiect decât cel pe care l-a avut procedura administrativă astfel concretizată.
31. Faţă de toate aceste elemente examinate cu deosebită atenţie, instanţa europeană a considerat că toate căile de atac exercitate pe plan naţional,
chiar luate în ansamblul lor, nu sunt de natură, în circumstanţele specifice ale speţei, să fie calificate ca fiind de natură să respecte exigenţele ce decurg din obligaţia procedurală impusă de art. 2 din Convenţie. Nu se poate reţine că aceste proceduri ar fi asigurat înlăturarea consecinţelor situaţiei litigioase incriminată de reclamant pe terenul acestei dispoziţii.
Drept urmare, cu majoritate (5 voturi, contra 2), Curtea a ajuns la concluzia încălcării art. 2 din Convenţie de către statul turc datorită morţii celor 9 persoane din familia reclamantului precum şi datorită faptului de a nu fi asigurat redresarea apropriată a consecinţelor acestui tragic eveniment.
Este cazul să subliniem că, pentru prima dată în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a decis încălcarea obligaţiei procedurale ce revine statelor pe temeiul art. 2 din Convenţie prin aceea că ancheta penală şi procesul corespunzător s-au finalizat cu o condamnare simbolică a agenţilor statului ţinuţi responsabili de atingeri aduse dreptului la viaţă.
Desigur, concluzia instanţei europene trebuie raportată la circumstanţele deosebite ale speţei pe care le-am amintit încă de la prezentarea faptelor ei.
Totuşi, ni se pare că se impune o concluzie de ordin general: atunci când dreptul la viaţă a fost nesocotit, art. 2 din Convenţie impune ca instanţele statului în cauză să aplice normele primitive în aşa fel încât să se ajungă la pedepsirea efectivă a celor vinovaţi de atingerile aduse acestui drept.
II. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 6,8 şi 13 din Convenţie
32. Deşi Curtea a examinat separat capetele de cerere formulate de reclamant pe temeiul art. 8 de cele invocate pe temeiul art. 6 şi 13 ale Convenţiei, înţelegem a le prezenta împreună, pentru că, în privinţa tuturor, ea a ajuns la concluzia inexistenţei vreunei încălcări imputabile statului.
într-adevăr, reclamantul a invocat atât încălcarea art. 6, prin durata excesivă a procedurii, cât şi a art. 13, pentru că, a susţinut el, „recursurile" de care a făcut uz pentru înlăturarea consecinţelor încăh irii
art. 2 din Convenţie nu s-au vădit „efective" pe plan naţional.
Jurisdicţia europeană a statuat însă că, date fiind circumstanţele particulare ale cauzei şi raţionamentele care au condus-o la constatarea încălcării art. 2, sub aspect procedural, nu se mai impune examinarea cauzei prin raportare la art. 6 şi 13, pentru că nu există elemente distincte de cele exprimate pe temeiul art. 2 care să poată fi reţinute ca încălcări ale celorlalte două texte.
Şi durata excesivă a procedurilor naţionale şi ineficienţa acestora au fost reţinute de Curte ca fundamentări ale angajării răspunderii statului pentru constatarea încălcării art. 2.
Lucrurile stau la fel şi din punct de vedere al invocării încălcării art. 8: Curtea a constatat că aceleaşi fapte pe care le-a examinat pe temeiul art. 2, sunt încălcate de reclamant atunci când pretinde încălcarea dreptului său la viaţa privată, astfel că este inutilă examinarea lor separată pe temeiul pretinsei încălcări a dreptului la viaţă privată al reclamantului.
III. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
33. Reclamantul a susţinut că distrugerea locuinţei şi bunurilor sale mobile, urmare a accidentului incriminat, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 care protejează dreptul de proprietate. El a arătat că dreptul turc recunoaşte prescripţia achizitivă ca mod de dobândire a dreptului de proprietate şi că el a stăpânit locuinţa distrusă netulburat şi continuu suficient timp pentru a fi recunoscut ca proprietar, ceea ce autorităţile naţionale au şi făcut în mod tacit, pentru că n-au intervenit spre a o distruge; mai mult, în scopuri electorale, acestea au menajat elemente de infrastructură şi au amnistiat succesiv contravenţiile aplicate pentru ridicarea lor fără autorizaţie prealabilă.
Cât priveşte redresarea situaţiei care a fost expus prin primirea unei locuinţe sociale, el a arătat că aceasta nu i-a fost acordată cu titlu gratuit, iar despăgubirea stabilită de instanţele de contencios administrativ -10.000.000 lire turceşti, adică cca. 208 Euro-derizorie.
Guvernul a negat că ar exista vreo încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece, în primul rând, aşa-zisa locuinţă a reclamantului era „ilegală" sub un dublu aspect:
a) construită fără autorizaţie, ea nu poate fonda existenţa vreunui „drept de proprietate" sau a unui „bun" în sensul Convenţiei, nefiind recunoscută ca atare nici pe plan intern;
b) reclamantul nu este în măsură să revendice nici un drept asupra terenului pe care aceasta era construită, pentru că aparţine statului.
în al doilea rând, amnistierile pe care reclamantul le-a invocat nu au fost edictate în scopuri electorale, ci pentru a se asigura controlul tehnic şi integrarea aglomerărilor de locuinţe insalubre într-un cadru urban amenajat.
în al treilea rând, locuinţa socială i-a fost vândută reclamantului la un preţ foarte mic şi cu facilităţi de plată, iar indemnizarea acordată de instanţele administrative a fost corespunzătoare valorii bunurilor distruse.
34. Trecând la examinarea susţinerilor părţilor în raport de actele şi faptele dosarului, instanţa europeană a ţinut să precizeze că problemele de ordin general ridicate în speţă, privitoare la reglementarea situaţiei aglomerărilor de tip „bidonville", exploatarea bunurilor publice sau de amenajare a teritoriului ţin de o dezbatere publică şi politică, care se situează dincolo de domeniul de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nu are a face aprecieri asupra lor.
Ea s-a limitat numai la examinarea problemelor puse concret în speţă, din punctul de vedere al protecţiei datorate de stat dreptului de proprietate.
Pentru a da un răspuns problemei puse în discuţie, Curtea, mai întâi, a reamintit că noţiunea de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul n. 1 este autonomă, astfel că anumite drepturi şi interese patrimoniale pot fi subsumate „dreptului de proprietate" din însăşi noţiunea de „bun" utilizată de textul amintit.15* Dacă este adevărat că determinarea şi identificarea unui drept patrimonial ca fiind un „bun" relevă, în principiu, de sistemul naţional de drept, iar un reclamant trebuie să demonstreze natura precisă a dreptului pe care-l revendică şi prerogativele de care a fost lipsit, nu mai puţin, Curtea a considerat că, nici nerecunoaşterea de către legea internă a
unui anumit interes patrimonial ca „drept", nici faptul că aceasta nu conferă unui asemenea interes calitatea de „drept de proprietate", nu împiedică faptul ca interesul în discuţie, în anumite circumstanţe, să poată fi calificat ca „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.16>
De aceea, ea a avut în vedere examinarea ansamblului circumstanţelor speţei prezentate, spre a vedea dacă se poate aprecia că reclamantul este titularul unui interes substanţial apărat de Convenţie.
Curtea a reţinut o primă idee şi anume că reclamantul nu a fost în măsură să administreze vreo dovadă în sensul de a fi titularul dreptului de proprietate asupra terenului pe care era situată locuinţa sa improvizată, distrusă de explozie, împrejurarea că el ocupa acel teren de cca. 5 ani nu a fost de natură să-i confere dreptul asupra unui „bun“, în sensul Convenţiei, cu privire la terenul în discuţie.
A doua idee pusă în lumină de instanţa europeană priveşte situaţia locuinţei construite pe acel teren de către reclamant, care impune o altă apreciere.
într-adevăr, ea a arătat că, dincolo de nerespectarea normelor tehnice şi absenţa oricărui titlu, reclamantul rămâne proprietarul locuinţei astfel construite, în materialitatea ei şi a bunurilor mobile care se găseau în ea.
El locuia acolo de mai mult de 5 ani, fără a i se interzice acest lucru de către autorităţi, fără a plăti vreo chirie altcuiva, asigurând astfel în acea locuinţă un anumit mediu social şi familial pentru toţi cei apropiaţi lui.
De aceea, Curtea a considerat că locuinţa în discuţie constituie, pentru reclamant, un interes economic substanţial cate, cu o anumită durată în timp şi tolerat de autorităţi, are a fi analizat ca un „bun" în sensul Convenţiei.
35. Prin plângerea în faţa jurisdicţiei europene reclamantul s-a plâns nu de acţiunea comisivă a statului în a-i atinge dreptul astfel calificat, ci de inacţiunea acestuia, pentru că pierderea bunului său este imputabilă neglijenţelor autorităţilor statale.
în acest context, ea a reamintit că apărarea reală şi eficace a multora dintre drepturile prevăzute de Convenţie, printre care şi dreptul de proprietate, nu
se poate face numai prin interzicerea oricărei ingerinţe din partea statului în exerciţiul lor; pot fi avute în vedere şi măsuri pozitive de protecţie. Pentru a determina dacă există o asemenea obligaţie pozitivă trebuie luată în consideraţie necesitatea existenţei unui just echilibru între interesul general şi interesele individuale. în privinţa dreptului de proprietate, obligaţia pozitivă amintită se impune acolo unde există o legătură directă între măsurile pe care un reclamant le-ar putea aştepta în mod legitim de la autorităţile statale, raportate la exerciţiul prerogativelor pe care i le conferă stăpânirea unui bun. Or, Curtea a constatat că, în situaţia din speţă, acumularea de omisiuni culpabile din partea autorităţilor statale în a lua măsurile care se impun pentru a împiedica materializarea riscului de explozie a metanului acumulat în gunoaie şi, pe cale de consecinţă, a alunecării acestora, a condus la distrugerea bunurilor reclamantului. Toate acestea semnifică o atingere manifestă a „dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale", adică o „ingerinţă" în exerciţiul acestui drept.
întrebarea dacă ingerinţa constatată este justificată apare pe deplin superfluă; înseşi instanţele naţionale, atât penale cât şi administrative, au insinuat, în limite contestabile dar au făcut-o totuşi, ingerinţa constatată. Deci, ea era contrară legislaţiei naţionale.
Şi atunci, se pune întrebarea firească: au asigurat autorităţile naţionale redresarea „situaţiei" astfel create?
36. Din acest punct de vedere Curtea a reţinut că reclamantul a primit o despăgubire de cca. 208 Euro, numai pentru anumite bunuri menajere, deoarece instanţele naţionale nu au admis indemnizarea pentru distrugerea locuinţei cu motivarea că aceasta oricând putea fi distrusă de autorităţi pentru asanarea zonei. Instanţa europeană nu a fost convinsă de această motivare, deoarece ea nu este probată de constatările din dosar; dimpotrivă, autorităţile naţionale au tolerat situaţia în care se găsea reclamantul. Apoi, chiar dacă s-ar admite că zona urma să fie reamenajată, interesele reclamantului aveau a fi protejate pentru a se asigura echilibrul avut în vedere atunci când se urmăreşte realizarea unor obiective de interes general. De aceea, admiţând
că un plan de reabilitare a zonei era avut în vedere de autorităţi a fi materializat în preajma producerii tragicului eveniment, oricum, acestea erau ţinute să acorde reclamantului un termen rezonabil în care el să-şi poată apăra interesele, fie măcar şi prin salvarea unor elemente ale locuinţei şi a unor bunuri. Or, instanţele naţionale nu s-au preocupat de acest aspect.
în sfârşit, Curtea a reţinut că durata producerii de indemnizare nu s-a încadrat într-un termen rezonabil.
Toate aceste elemente au condus jurisdicţia europeană la a aprecia că pretenţiile reclamantului privitoare la prejudiciul suferit nu au fost examinate cu grijă şi celeritate, de natură să conducă la repararea corespunzătoare a prejudiciului suferit, cu atât mai mult cu cât jurisdicţia administrativă nu a recunoscut responsabilitatea autorităţilor în privinţa distrugerii bunurilor reclamantului.
Aşa fiind, cu o majoritate extrem de strânsă -4 voturi la 3 - Curtea a decis încălcarea de către statul turc a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 prin distrugerea bunurilor reclamantului.
37. Concluzia instanţei europene privitoare la încălcarea dispoziţiilor textului evocat este interesantă atât în privinţa precizărilor pe care le face cu privire la noţiunea de „bun“, în sensul Convenţiei, cât şi în privinţa raţionamentului dezvoltat.
Sub primul aspect, este netăgăduit că în speţă reclamantul stăpânea anumite bunuri: locuinţa precară construită pe terenul statului şi diferite imobile. Curtea a admis aceasta şi le-a considerat ca alcătuind un „interes economic substanţial" pentru reclamant, care are a fi considerat „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, nu privite utsinguli, ci ca o universalitate de fapt. Desigur, reclamantul era titularul unui patrimoniu ale căror componente le-a pierdut într-un eveniment produs din neglijenţe imputabile autorităţilor statale; el nu a pierdut însuşi patrimoniul, pentru că imediat s-a născut creanţa sa în despăgubiri împotriva acestora.
Sub cel de al doilea aspect, interesează punerea în evidenţă a obligaţiei pozitive a statului de a preveni atingerile aduse dreptului de proprietate asupra unor bunuri sau asupra unui „interes economic substanţial" şi, în ipoteza în care o asemenea atingere s-a produs,
recunoaşterea, dacă este cazul, a responsabilităţii autorităţilor statale şi luarea cu celeritate a tuturor . măsurilor de redresare a situaţiei consecinţelor astfel create.
38. Pe terenul aplicării art. 41 din Convenţie, examinând punctele de vedere exprimate de părţi şi datele dosarului, Curtea a acordat reclamantului o despăgubire morală şi materială corespunzătoare încălcărilor art. 2 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 constatate.
Fără a intra în dezvoltări privitoare la sumele stabilite de instanţa europeană, vom reţine totuşi, şi aici, un singur aspect.
Prin acţiunea introductivă a instanţei, reclamantul a susţinut că statul pârât se face vinovat de încălcarea dreptului la viaţă datorită morţii a 9 membri ai familiei sale: soţia, concubina şi 7 copii. De asemenea, când şi-a formulat cererea privitoare la „satisfacţia echitabilă" solicitată pe temeiul art. 41 al Convenţiei, a arătat că a suferit o pierdere materială importantă prin aceea că soţia şi concubina participau, prin munca lor, la realizarea veniturilor necesare asigurării condiţiilor de viaţă pentru întreaga familie.
Atunci când a determinat cuantumul despăgubirilor materiale, Curtea a avut în vedere împrejurarea că, „dacă defunctele erau în viaţă, ar fi avut posibilitatea să contribuie la întreţinerea familiei".
De asemenea, este evident că decesul amândurora a condus şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale. Este pentru prima dată când în jurisprudenţa sa, având a statua asupra „satisfacţiei echitabile", Curtea ia în consideraţie concomitent, în componenţa unei „familii", existenţa atât a soţiei, cât şi a „concubinei".
împrejurarea că statul în cauză, laic din punct de vedere constituţional, este un stat de preponderentă religie musulmană, nu este străină soluţiei adoptată de Curte.
39. în final, suntem datori să arătăm că, pe terenul art. 2, doi dintre membrii formaţiunii de judecată au ajuns la concluzia inexistenţei vreunei încălcări a dispoziţiilor acestui text, deoarece chiar dacă ei admit existenţa neglijenţelor autorităţilor în producerea accidentului, susţin că nu se poate face abstracţie de împrejurarea atitudinii reclamantului
care, prin construirea locuinţei precare în apropierea zonei primejdioase, şi-a expus singur familia unui anumit risc. De asemenea, ei arată că autorităţile naţionale nu au dat dovadă de pasivitate după producerea accidentului, fiind pornită imediat urmărirea penală soldată cu condamnarea, fie şi simbolică, a celor vinovaţi, iar jurisdicţia administrativă l-a indemnizat pe reclamant, astfel că, în sistemul naţional de drept, s-a realizat „redresarea" situaţiei litigioase.
40. Un alt membru al formaţiunii de judecată a fost de acord cu concluzia majorităţii, în sensul existenţei unei încălcări a art. 2 din Convenţie, dar a formulat opinie separată privitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 cu motivarea, în esenţă, că nici toleranţa implicită din partea autorităţilor a situaţiei locuinţei reclamantului şi nici consideraţiuni de ordin umanitar nu sunt de natură să conducă la legitimarea acţiunii sale pe terenul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece aceasta ar însemna să i se recunoască
dreptul de a se sustrage dispoziţiilor legislaţiei naţionale în materie de construcţii şi urbanism şi acordarea unui anumit gir dezvoltării de construcţii ilegale de tip „bidonville" cu materializarea unor posibile atingeri ale dreptului la viaţă, ca în speţă. Aşa fiind, el a considerat că textul menţionat nu are aplicabilitate în cauza examinată.
La acest punct de vedere s-au raliat şi cei doi semnatari ai opiniei separate în privinţa încălcării art. 2 din Convenţie.
Noutatea aspectelor relevate în speţă, privitoare la interpretarea unor dispoziţii esenţiale ale Convenţiei, votul strâns al concluziilor de existenţă a unor încălcări şi argumentarea serioasă a opiniilor separate vor determina Comitetul Marii Comisii a Curţii ca, prin aplicarea art. 43 din Convenţie, să admită o eventuală cerere de redeschidere a procedurii în cauză în faţa acesteia? Şi dacă va fi aşa, va ajunge Marea Cameră la alte concluzii?
| ← Kreuz contra Poloniei - Dreptul la un proces echitabil. Dreptul... | Streletz, KesslerşiKrenzc. Germania şi K.-H.W. contra... → |
|---|
