Lucà contra Italiei - Probe obţinute în cursul urmării penale Administrarea probelor în faţa instanţei Obligativitate
Comentarii |
|
CEDO, secţia I, hotărârea Lucà contra Italia, 27 februarie 2001, 33354/96
Atunci când o soluţie de condamnare se fondează exclusiv sau într-o măsură determinantă pe depoziţia unei persoane pe care inculpatul nu a putut-o niciodată interoga, Curtea a considerat că dreptul la apărare este restrâns de o manieră incompatibilă cu exigenţele art. 6.
Fiind găsiţi având asupra lor cocaină, N. şi C. au fost arestaţi. N. a declarat la poliţie că s-a dus împreună cu C. la locuinţa reclamantului, care s-a arătat dispus să le vândă drogurile. Iniţial considerat doar martor, N. a fost ulterior considerat ca fiind „o persoană suspectată de a fi comis o infracţiune” şi a fost interogat de către un procuror. Reclamantul şi C. au fost trimişi în judecată pentru trafic de droguri, în timp ce împotriva lui N. s-a deschis o procedură distinctă pentru detenţie de droguri. Chemat să depună mărturie în cadrul procesului reclamantului, N. a preferat să îşi exercite dreptul la tăcere pe care i-l recunoştea legea internă, ţinând cont că era învinuit de comiterea unei infracţiuni. În acest condiţii, instanţa a utilizat declaraţiile făcute iniţial de către N. în faţa procurorului, pe baza acestor reclamantul fiind condamnat la 8 ani de închisoare.
Art. 6 § 3 lit. d. Elementele de probă, trebuie, în principiu, să fie prezentate în prezenţa inculpatului, în audienţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu poate suferi excepţii, atâta vreme cât nu sunt realizate în detrimentul drepturilor apărării. Dacă uneori poate fi necesar recursul la declaraţii oferite în cursul urmăririi penale de către martori care, ulterior, de teama de repercusiuni sau alte motive refuză să le mai susţină în faţa instanţei, inculpatul trebuie să aibă posibilitatea adecvată şi suficientă de a le contesta în cursul urmăririi penale sau a dezbaterilor. Atunci când o soluţie de condamnare se fondează exclusiv sau într-o măsură determinantă pe depoziţia unei persoane pe care inculpatul nu a putut-o niciodată interoga, Curtea a considerat că dreptul la apărare este restrâns de o manieră incompatibilă cu exigenţele art. 6.
Noţiunea de „martor” pe care o utilizează art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie constituie o noţiune autonomă în sistemul Convenţiei şi vizează nu doar martorii în sens strict, ci orice persoană care oferă o declaraţie în faţa organelor judiciare şi care poate fi luată în calcul pentru pronunţarea unei soluţii. În consecinţă, chiar dacă N. nu a fost martor în sensul strict al termenului, art. 6 § 3 lit. d) este aplicabil în speţă, iar faptul că reclamantul nu a putut să îl interogheze niciun moment, în ciuda faptului că declaraţia sa a constituit principala probă a acuzării, constituie o violare a art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.
← Kok contra Olandei - Martor anonim Conditii | Lawless contra Irlandei - Principiul legalităţii Domeniul de... → |
---|