MARCHIANI contra Franţei - Existenţa în dreptul intern a recursurilor specifice, de natură a îndrepta încălcarea prezumţiei de nevinovăţie: Inadmisibilitate (neepuizarea căilor de recurs interne).
| Comentarii |
|
Cauza MARCHIANI împotriva Franţei (nr. 30392/03), decizia din 27 mai 2008 [Secţia a V-a]
în prezent, reclamantul face obiectul mai multor proceduri penale, instrumentate de un judecător de instrucţie, în care au fost administrate mai multe acte de procedură, în special pentru folosirea abuzivă a bunurilor publice. Autorităţile franceze au transmis Parlamentului european un raport al procurorului general de pe lângă curtea de apel referitor la o cerere de ridicare a imunităţii parlamentare a reclamantului. Acesta preciza că
o măsură de detenţie provizorie a reclamantului era susceptibilă să determine încetarea tulburării provocate ordinii publice, să îi menţină pe cel în cauză la dispoziţia autorităţilor judiciare, să îl împiedice a intra în contact cu diverşi martori sau complici ai acţiunilor sale şi să le permită anchetatorilor să îşi desfăşoare în mod normal investigaţiile. Un ziar a publicat un articol cu privire la solicitarea de a se ridica imunitatea parlamentară, cu conţinutul celor două cereri precedente, în care judecătorul evoca necesitatea plasării în detenţie a parlamentarului. Comisia juridică şi pentru piaţa internă a Parlamentului european a respins în unanimitate cererea de ridicare a imunităţii parlamentare a reclamantului.
A fost dispusă plasarea în regim de detenţie provizorie a reclamantului, însă acesta din urmă a fost pus în libertate, sub control judiciar.
Judecătorul de instrucţie a dispus interceptarea convorbirilor telefonice efectuate pe linia de la domiciliul reclamantului şi de pe telefonul mobil al soţiei sale. Actele de executare ale celor două comisii rogatorii au fost depuse la dosar. Reclamantul a depus o cerere pentru constatarea nulităţii actelor de procedură, întrucât interceptările telefonice fuseseră dispuse în perioada în care el era încă membru al Parlamentului european. El a solicitat anularea actelor privind transcrierea convorbirilor telefonice, întrucât preşedintele Parlamentului european nu fusese avizat cu privire la aceste interceptări. El a mai adăugat şi faptul că aplicarea Codului de procedură penală deputaţilor europeni nu putea fi înlăturată de la aplicare de către curte, fără consultarea prealabilă, cu titlu prejudicial, a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ori a ministrului Afacerilor Externe, care putea interpreta tratatele, atunci când interpretarea lor ridica probleme de ordine publică internaţională. Camera de instrucţie de pe lângă curtea de apel a pronunţat nulitatea unor acte de procedură şi a dispus anularea unora dintre acestea. între timp, judecătorul de instrucţie a depus la dosar copii extrase din transcrierea unor interceptări telefonice, dispuse în perioada mandatului. Reclamantul a depus două cereri în nulitatea actelor de procedură. El a promovat recurs în casaţie, la fel şi Procurorul General de pe lângă curtea de apel. Curtea de Casaţie a casat şi a anulat fără trimitere pronunţându-se cu privire la nulitatea actelor de informare. Parlamentul european a votat o decizie în care a decis să apere imunitatea şi privilegiile reclamantului, fost deputat; a cerut ca decizia Curţii de Casaţie să fie anulată sau revocată şi, în orice caz, să înceteze orice efect de fapt sau de drept al amintitei decizii; l-a însărcinat pe Preşed inte să transmită de îndată prezenta decizie şi raportul comisiei competente Curţii de Casaţie, Guvernului, Adunării Naţionale şi Senatului Republicii Franceze. Parlamentul european a emis de asemenea o rezoluţie asupra unei eventuale infracţiuni la Protocolul privind imunităţile şi privilegiile Comunităţilor Europene de către un Stat membru, în care a decis să ceară Comisiei declanşarea unei proceduri împotriva Republicii Franceze, pentru o infracţiune împotriva dreptului comunitar.
Reclamantul a fost trimis în faţa Tribunalului de Mare Instanţă, pentru a răspunde asupra faptelor care îi erau imputate. El a cerut tribunalului să sesizeze Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu o cerere prejudicială privind interpretarea şi aplicarea Protocolului privind imunităţile şi privilegiile Comunităţilor europene. El a arătat că a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o plângere întemeiată pe art. 8 din Convenţie, în care arăta că, având în vedere opoziţia dintre deciziile Curţii de Casaţie şi prevederile Protocolului precum şi cele ale deciziei Parlamentului European, această măsură se impunea. Tribunalul a respins excepţiile de inadmisibilitate. El a considerat că trimiterea prejudicială nu era necesară, atât timp cât, în conformitate cu decizia pronunţată de camera penală a Curţii de Casaţie - a cărei decizie se impunea a exista la dosarul cu informaţii a actelor a căror anulare se cere - extinderea la reprezentanţii Parlamentului european, a dispoziţiilor Codului de procedură penală, nu putea decurge din aplicarea Protocolului privind privilegiile şi imunităţile. Reclamantul a fost declarat vinovat pentru faptele care i se imputau.
Inadmisibilă din perspectiva art. 6 alin. (2) - Raportul procurorului general transmis preşedintelui Parlamentului european se limitează la a arăta elementele dosarului de procedură, care pot conduce la dispunerea unei arestări provizorii. Astfel, declaraţiile formulate de procurorul general nu au adus atingere în nici un chip, prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului. De altfel, acesta se plânge cu privire la publicarea într-un ziar a anumitor fragmente din raportul sus-menţionat şi la pretinsa complicitate a autorităţilor judiciare interne, la această publicare. Or, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor interne de recurs, în prezenta cauză, în dreptul francez există recursuri specifice, de care reclamantul putea uzaîn speţă şi care erau de natură a îndrepta încălcarea pretinsă. Acestuia îi revine sarcina de a angaja recursurile utile, nici o obligaţie referitoare la declanşarea ex officio a procedurilor evocate în materie nerevenindu-i statului pârât: neepuizarea căilor de recurs interne.
Inadmisibilă din perspectiva art. 8 - Interceptările convorbirilor telefonice se analizează ca o ingerinţă în dreptul la viaţă privată şi la corespondenţă. Acestea din urmă, dispuse de un judecător de instrucţie, în temeiul unor articole din Codul de procedură penală - ele însele introduse de legea privind secretul corespondenţelor efectuate prin intermediul telecomunicaţiilor - au o bază legală. In plus, legea era accesibilă. Cu privire la previzibilitatea acesteia, reclamantul se plânge în principal de ilegalitatea măsurilor de interceptare a convorbirilor telefonice în cauză, pe motiv că prevederile Codului de procedură penală, referitoare la tratamentul special rezervat unui corp social determinat, au fost considerate de Curtea de Casaţie ca inaplicabile membrilor Parlamentului european, din care acesta făcea parte.
Or, articolele din Codul de procedură penală impun reguli clare şi amănunţite şi precizează cu suficientă limpezime întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv. Pe de altă parte, fiind vorba despre aplicabilitatea Codului de procedură penală membrilor Parlamentului european, revine autorităţilor naţionale în principal, şi curţilor şi tribunalelor în mod special, de a interpreta şi aplica dreptul intern, chiar şi atunci când acesta trimite la dreptul internaţional sau la acorduri internaţionale. Tot astfel, organele judiciare ale Comunităţii sunt mai îndreptăţite să interpreteze şi să aplice dreptul comunitar. Rolul Curţii de limitează la verificarea compatibilităţii cu Convenţia a efectelor unor astfel de decizii. în principiu, Curţii nu îi revine misiunea de a exprima o opinie contrară celei emise de Curtea de Casaţie, în câmpul aplicării Codului de procedură penală şi al naturii măsurilor pe care le prevede, afară de cazul interpretării vădit arbitrare, ceea ce nu este cazul în speţă. în plus, protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene, în absenţa unui cadru juridic autonom şi uniform pentru regimul de imunitate al Parlamentului european, trimite expres la drepturile naţionale în ceea ce priveşte conţinutul material al imunităţii unui membru al Parlamentului, în situaţia în care acesta din urmă este urmăritîn propria sa ţară.
Faţă de acestea, regimul juridic al imunităţii parlamentare în dreptul francez, care acoperă noţiunile de iresponsabilitate şi inviolabilitate, nu pune niciun obstacol angajării de urmăriri penale împotriva unui deputat ori când acesta face obiectul măsurilor de instrucţie sau de investigare, afară de cazul opiniilor sau voturilor emise în exerciţiul funcţiunilor. Articolul din Codul de procedură penală nu vizează decât deputaţii şi senatorii, adică membrii Parlamentului naţional şi, în lipsa unui text sau a unui principiu contrar, nu ar fi aplicabil nici măcar dacă ar fi transpus, membrilor Parlamentului european. Formalităţile prescrise prin această regulă sunt sub sancţiunea nulităţii, atât timp cât nulităţile trebuie să fie în general strict înţelese, nicio decizie de drept comunitar şi nicio hotărâre a judecătorului comunitar nu interpretează articolul în cauză, în sensul extensiv sugerat de reclamant. In consecinţă, neaplicarea sa la cazul reclamantului nu repune în cauză nici fundamentul juridic legal al interceptărilor convorbirilor telefonice pe care le-a efectuat, nici calitatea cerută de legea aplicabilă acestuia. Măsurile litigioase erau deci prevăzute de lege. în sfârşit, ingerinţa urmărea aflarea adevărului în cadrul unei proceduri penale şi urmărea apărarea ordinii.
Reclamantul a avut libertate deplină spre a-şi prezenta argumentele în faţa jurisdicţiilor competente, în măsura în care a putut introduce o cerere în constatarea nulităţii actelor de procedură, referitoare la ascultările efectuate, în faţa camerei de instrucţie a curţii de apel, apoi în faţa Curţii de Casaţie. în afară de faptul că ascultările în litigiu fuseseră ordonate de un magistrat şi efectuate sub controlul acestuia, dispoziţiile legii care guverna ascultările telefonice răspund exigenţelor art. 8 din Convenţie. Reclamantul nu a fost deci privat de protecţia efectivă a legii naţionale în materie şi a dispus de un control eficient pentru a contesta ascultările telefonice al căror obiect l-a făcut. Astfel, ingerinţa în cauză nu era disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit: vădit nefondată.
| ← LADBROKES WORLDWIDE BETTING contra Suediei - Absenţa din... | A., B. şi C.c. Irlandei - Restricţiile de la avort în... → |
|---|
