Melnic contra Moldovei - Securitatea raporturilor juridice
| Comentarii |
|
Melnic c. Moldovei - Securitatea raporturilor juridice
(Cererea nr. 6923/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 noiembrie 2006
DEFINITIVĂ
14/02/2007
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Melnic c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei camere compuse din:
Sir Nicolas BRATZA, Preşedinte, Dl J. CASADEVALL, Dl G. BONELLO, Dl M. PELLONPÄÄ, Dl K. TRAJA, Dl S. PAVLOVSCHI, Dl J. ŠIKUTA, judecători, şi dna F. ELENS-PASSOS, Grefier Adjunct al Secţiunii,
Deliberând la 24 octombrie 2006 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 6923/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), la 30 decembrie 2002, de către dna Galina Melnic.
1. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.
2. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat ca urmare a omisiunii Curţii de Apel de a-şi motiva decizia privind repunerea în termenul de depunere a apelului. De asemenea, el a pretins încălcarea drepturilor sale prevăzute de Convenţie ca urmare a casării hotărârilor judecătoreşti în favoarea sa în urma examinării recursului în anulare depus de către Procurorul General la Curtea Supremă de Justiţie.
3. La 29 martie 2005, Curtea a comunicat cererea Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea ei.
4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fondul cauzei şi pretenţiile de satisfacţie echitabilă formulate în temeiul articolului 41 al Convenţiei.
5. Guvernul a prezentat două declaraţii unilaterale şi a chemat Curtea să scoată cererea de pe rol în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în anul 1948 şi locuieşte la Rezina.
7. Reclamantul este văduva fostului preşedinte al Judecătoriei sectorului Rezina. La 7 iunie 1998, după moartea soţului său, reclamantul a depus câteva cereri la Ministerul Finanţelor („Ministerul”) şi Ministerul Justiţiei, solicitând acordarea indemnizaţiei unice la care reclamantul avea dreptul în conformitate cu „Legea cu privire la statutul judecătorului”. După ce reclamantului i s-a refuzat plata din cauza lipsei surselor financiare, reclamantul a intentat o procedură judiciară împotriva Ministerului.
8. La 2 martie 1999, Judecătoria sectorului Buiucani a acordat reclamantului 345,491 lei moldoveneşti (MDL, echivalentul a 35,987 euro (EUR) la acea dată), la care, potrivit instanţei, reclamantul avea dreptul ca urmare a decesului soţului său. Ministerul a contestat această hotărâre. Prin deciziile din 11 mai 1999 şi 17 august 1999, Tribunalul Chişinău şi, respectiv, Curtea de Apel au respins apelul şi, respectiv, recursul Ministerului.
9. Reclamantul a depus numeroase plângeri cu privire la neexecutarea de către Minister a hotărârii şi neachitarea indemnizaţiei. La 13 ianuarie 2000, Ministerul a plătit indemnizaţia.
10. Deoarece reclamantul considera că, ca urmare a inflaţiei, executarea întârziată a hotărârii judecătoreşti a redus semnificativ valoarea indemnizaţiei, el a solicitat Ministerului să plătească valoarea diminuată. Ministerul a refuzat să se conformeze solicitărilor reclamantului şi reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului, solicitând compensaţii pentru executarea întârziată a hotărârii.
11. La 14 septembrie 2001, Judecătoria sectorului Buiucani a decis în favoarea reclamantului şi a obligat Ministerul să plătească reclamantului MDL 244,953 (EUR 21,007 la acea dată). Ministerul a contestat această hotărâre.
12. La 5 februarie 2002, Tribunalul Chişinău a respins apelul Ministerului şi a menţinut hotărârea din 14 septembrie 2001. În decizia Tribunalului Chişinău se menţiona expres că reprezentatul Ministerului a fost prezent la şedinţă şi a luat cuvântul. Deoarece Ministerul nu a depus recurs în termen de 15 zile, decizia din 5 februarie 2002 a devenit irevocabilă.
13. La 8 aprilie 2002, peste 47 de zile de la expirarea termenului de depunere a recursului, Ministerul a depus recurs la Curtea de Apel şi a solicitat repunerea în termen, fără însă a prezenta vreun motiv pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege.
14. La 9 iulie 2002, Curtea de Apel a examinat recursul Ministerului. Curtea de Apel a solicitat ex-officio de la Biroul Naţional de Statistică un certificat privind nivelul inflaţiei, pe care s-a bazat în decizia sa. Reclamantul susţine că nu i s-a acordat posibilitatea de a lua cunoştinţă de acest document sau de a-l contesta în faţa instanţei. De asemenea, reclamantul susţine că a solicitat expres Curţii de Apel să respingă recursul depus de Minister, ca fiind depus după expirarea termenului.
15. Prin decizia din 9 iulie 2002, Curtea de Apel a admis recursul Ministerului, a casat hotărârile în favoarea reclamantului şi a redus suma compensaţiei pentru inflaţie până la MDL 118,848 (EUR 8,766 la acea dată). Curtea de Apel nu a indicat nici un motiv pentru admiterea recursului depus după expirarea termenului.
16. La 16 septembrie 2002, Procurorul General a depus recurs în anulare la decizia Curţii Supreme de Justiţie în favoarea reclamantului, solicitând reducerea sumei compensaţiei acordate.
17. La 9 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare al Procurorului General, a casat deciziile în favoarea reclamantului şi a respins pretenţiile acestuia privind compensaţia.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
18. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003, sunt următoarele:
„Articolul 114. Repunerea în termen
Persoanele care din motive considerate de instanţă ca întemeiate nu au îndeplinit un act de procedură în termenul fixat de lege, pot fi repuse în termen.
Cererea de repunere în termen se depune la instanţa de judecată, la care urma să se efectueze actul de procedură, şi se examinează în şedinţa de judecată. …
Împotriva încheierii instanţei prin care s-a respins cererea de repunere în termen se poate face recurs.
Articolul 284. Repunerea în termen
Apelul poate fi repus în termen de către instanţa de apel în modul prevăzut de articolul 114 din prezentul cod. Dacă instanţa de judecată nu găseşte temeiuri pentru repunere în termen, ea respinge apelul ca depus după expirarea termenului.
Articolul 305. Termenul de declarare a recursului
Termenul de recurs este de 15 zile de la pronunţarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Articolul 314. Decizia instanţei de recurs şi dispoziţiile de procedură
Darea deciziei, precum şi alte dispoziţii de procedură privind judecarea pricinii în apel se aplică şi în instanţa de recurs.
Articolul 316. Hotărârile irevocabile
Sînt considerate irevocabile hotărârile:
…
3) date în apel, nerecurate.”
ÎN DREPT
I. CEREREA GUVERNULUI DE A SCOATE CEREREA DE PE ROL ÎN CONFORMITATE CU ARTICOLUL 37 AL CONVENŢIEI
19. În observaţiile sale suplimentare din 7 decembrie 2005 şi 28 martie 2006, Guvernul a prezentat două declaraţii unilaterale similare cu cele din cauza Tahsin Acar v. Turkey ((obiecţii preliminare) [GC], nr. 26307/95, ECHR 2003-VI) şi a informat Curtea că el era gata să recunoască că a avut loc o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 § 1 şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca urmare a casării hotărârilor în favoarea acestuia. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul a propus repunerea reclamantului în situaţia anterioară casării deciziei Curţii de Apel din 9 iulie 2002 prin depunerea la Curtea Supremă de Justiţie a unei cereri de revizuire, în conformitate cu prevederile relevante ale dreptului intern. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul a propus să acorde reclamantului echivalentul în MDL al sumei de EUR 1,800. De asemenea, Guvernul a propus să acorde reclamantului compensaţii pentru costurile şi cheltuielile rezonabile şi probate angajate în faţa Curţii. Guvernul a invitat Curtea să scoată cererea de pe rol în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
20. Reclamantul nu a fost de acord cu propunerea Guvernului. El a considerat că este în drept să primească compensaţii mai mari şi a solicitat Curţii să continue examinarea cererii. Reclamantul a declarat că, în conformitate cu decizia Tribunalului Chişinău, el era în drept să primească MDL 244,953 (EUR 21,007 la acea dată). El a mai solicitat MDL 150,000 (EUR 8,785.39) cu titlu de prejudiciu moral.
21. Curtea observă, după cum a declarat anterior în cauza Tahsin Acar (citată mai sus, §§ 74-77), că trebuie făcută o distincţie, pe de o parte, între declaraţiile făcute în contextul procedurilor de reglementare amiabilă a cauzei, care sunt strict confidenţiale, şi, pe de altă parte, declaraţiile unilaterale – precum sunt aceste declaraţii – făcute de Guvernul pârât în procedurile publice şi contradictorii în faţa Curţii. În conformitate cu articolul 38 § 2 al Convenţiei şi articolul 62 § 2 al Regulamentului Curţii, Curtea va examina cauza în temeiul declaraţiilor unilaterale ale Guvernului şi observaţiilor părţilor prezentate în afara cadrului negocierilor de reglementare amiabilă şi nu va lua în consideraţie declaraţiile părţilor făcute în contextul examinării posibilităţilor de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei şi motivele din care părţile nu au reuşit să ajungă la un acord de reglementare amiabilă.
22. Curtea consideră că, în anumite circumstanţe, scoaterea de pe rol a unei cereri în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenţiei, în temeiul unei declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, poate fi potrivită, chiar dacă reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei. Totuşi, depinde de circumstanţele specifice ale cauzei dacă declaraţia unilaterală oferă o bază suficientă pentru a constata că respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie nu cere continuarea examinării cauzei de către Curte (articolul 37 § 1 in fine).
23. Factorii relevanţi în acest sens includ natura pretenţiilor formulate, faptul dacă chestiunile discutate sunt comparabile cu chestiunile deja determinate de Curte în cauze anterioare, natura şi scopul oricăror măsuri luate de Guvernul pârât în contextul executării hotărârilor pronunţate de Curte în astfel de cauze anterioare şi impactul acestor măsuri asupra cauzei examinate. În egală măsură, poate fi relevant dacă faptele sunt disputate de părţi şi, dacă acesta este cazul, în ce măsură şi ce valoare probantă prima facie urmează a fi atribuită declaraţiilor părţilor cu privire la aceste fapte. În acest context, este relevant dacă Curtea însăşi a acumulat deja probele necesare pentru stabilirea faptelor disputate. Alţi factori relevanţi pot include chestiunea dacă în declaraţia sa unilaterală Guvernul pârât a recunoscut pretinsele violări ale Convenţiei şi, dacă acesta este cazul, scopul unor asemenea recunoaşteri şi modul în care acesta intenţionează să acorde o redresare reclamantului. În ceea ce priveşte ultimul aspect menţionat, în cauzele în care este posibil de înlăturat consecinţele unei pretinse violări (spre exemplu, în unele categorii de cazuri privind proprietatea) şi în care Guvernul pârât se declară disponibil să o facă, redresarea promisă are mai multe şanse să fie considerată potrivită pentru scoaterea cererii de pe rol, iar Curtea, ca întotdeauna, îşi rezervă dreptul de a repune cererea pe rol în condiţiile articolului 37 § 2 al Convenţiei şi articolului 44 § 5 al Regulamentului Curţii.
24. Lista de mai sus nu a fost gândită pentru a fi exhaustivă. În funcţie de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze, este posibil că mai multe aspecte ar putea fi luate în consideraţie la aprecierea unei declaraţii unilaterale prin prisma articolului 37 § 1 c) al Convenţiei.
25. În privinţa faptului dacă, în temeiul declaraţiilor unilaterale ale Guvernului, ar fi potrivită scoaterea acestei cereri de pe rol, Curtea notează, în primul rând, că reclamantul s-a plâns, în special, de casarea de către Curtea de Apel a deciziei Tribunalului Chişinău în urma examinării recursului depus de Minister cu depăşirea termenului şi fără oferirea unor motive pentru repunerea în termen. Guvernul nu a comentat această chestiune în observaţiile sale şi nici în declaraţiile unilaterale.
26. În al doilea rând, deşi Guvernul a recunoscut în declaraţiile sale unilaterale că admiterea de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare depus de Procurorul General şi casarea hotărârilor judecătoreşti în favoarea reclamantului au constituit violări ale articolului 6 § 1 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, el totuşi, nu a oferit reclamantului o redresare adecvată, ci a propus iniţierea unor proceduri noi în faţa Curţii Supreme de Justiţie în scopul clasării procedurii de recurs în anulare.
27. În al treilea rând, Curtea notează că, în conformitate cu decizia Tribunalului Chişinău, reclamantul era în drept să obţină suma de MDL 244,953 (EUR 21,007 la acea dată), în timp ce, în conformitate cu declaraţiile unilaterale ale Guvernului, reclamantul ar fi obţinut doar MDL 118,848 (EUR 8,766 la acea dată), adică cu MDL 126,105 (EUR 12,241) mai puţin). Curtea poate doar să noteze diferenţa substanţială între suma acordată reclamantului în temeiul deciziei Tribunalului Chişinău şi cea acordată în temeiul deciziei Curţii de Apel.
28. În ceea ce priveşte propunerea Guvernului de a depune o cerere la Curtea Supremă de Justiţie privind clasarea procedurii de recurs în anulare şi repunerea reclamantului în situaţia anterioară iniţierii acestor proceduri, chiar dacă se prezumă că cererea de revizuire propusă de către Guvern ar avea succes (a se vedea paragraful 20 mai sus), aceasta nu ar duce la repunerea reclamantului în situaţia anterioară casării deciziei irevocabile a instanţei „emitente”, şi anume a deciziei Tribunalului Chişinău din 5 februarie 2002.
În final, Curtea consideră că suma propusă de Guvern în declaraţiile sale cu titlu de prejudiciu moral suferit de reclamant în urma pretinselor violări ale Convenţiei nu are o legătură rezonabilă cu sumele acordate în cazuri similare de către Curte cu titlu de prejudiciu moral.
29. Luând în considerare faptele şi motivele de mai sus, Curtea constată că Guvernul nu a prezentat o declaraţie care ar oferi o bază suficientă pentru a constata că respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie nu cere Curţii continuarea examinării acestei cauze (a se vedea, pentru o soluţie contrară, Akman v. Turkey (radiere), nr. 37453/97, §§ 23-24, ECHR 2001-VI).
30. Din aceste considerente, Curtea respinge cererea Guvernului privind scoaterea cererii de pe rol în temeiul articolului 37 al Convenţiei şi va purcede la examinarea admisibilităţii şi fondului cauzei.
II. ADMISIBILITATEA CERERII
31. Reclamantul a pretins că dreptul său la un proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, a fost încălcat ca urmare a examinării de către Curtea de Apel a recursului Ministerului, deşi acesta a fost depus cu depăşirea termenului. De asemenea, el a pretins că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat ca urmare a refuzului Curţii de Apel de a-i acorda timp pentru a citi şi a contesta probele pe care s-a bazat Curtea de Apel. În final, reclamantul a pretins că drepturile sale prevăzute de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate prin admiterea de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare depus de Procurorul General şi casarea hotărârii judecătoreşti în favoarea sa.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. ...”
Partea relevantă a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
32. Guvernul nu a comentat pretenţia reclamantului privind casarea deciziei judecătoreşti care a devenit irevocabilă ca urmare a necontestării acesteia cu recurs în termenul prevăzut de lege şi a menţionat că Ministerul a solicitat repunerea în termen. Guvernul a declarat că celelalte pretenţii ale reclamantului urmează a fi respinse ca vădit nefondate sau pentru că reclamantul ar fi putut solicita redresarea pretinselor încălcări în instanţele judecătoreşti naţionale.
33. Curtea consideră că cererea în totalitatea sa ridică chestiuni de drept care sunt suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Nici un alt temei pentru declararea acesteia inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, cererea urmează a fi declarată admisibilă. În conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenţiei, Curtea va examina imediat fondul pretenţiilor reclamantului.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI PRIVIND APELUL DEPUS CU DEPĂŞIREA TERMENULUI
34. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, de casarea de către Curtea de Apel a deciziei Tribunalului Chişinău din 5 februarie 2002, fără a oferi motive pentru admiterea recursului depus cu depăşirea termenului.
35. Guvernul a susţinut că, deoarece în recursul său Ministerul a solicitat expres repunerea în termen, pretenţia reclamantului urmează a fi respinsă ca vădit nefondată.
36. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 al Convenţiei obligă instanţele judecătoreşti să-şi motiveze hotărârile lor. În cauza Ruiz Torija v. Spain, (hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A), Curtea a constatat că omisiunea instanţelor judecătoreşti de a motiva refuzul de a accepta o obiecţie potrivit căreia acţiunea era tardivă, a constituit o violare a acestei prevederi.
37. Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, după cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. România, [GC], nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII; Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).
38. În această cauză, Curtea notează că recursul trebuia depus de către o parte în proces în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova („CPC”). Sarcina Curţii este să determine dacă această procedură a fost aplicată într-un mod compatibil cu articolul 6 al Convenţiei, inclusiv cu principiul securităţii raporturilor juridice. În acelaşi timp, Curtea trebuie să ţină cont că responsabilitatea de a interpreta prevederile legislaţiei interne revine, în primul rând, instanţelor judecătoreşti naţionale (a se vedea Waite and Kennedy v. Germany [GC], nr. 26083/94, 18 februarie 1999, § 54).
39. Trebuie de notat că, în conformitate cu articolul 316 al CPC, în vigoare la acea dată, deciziile judecătoreşti pronunţate de către instanţa de apel deveneau irevocabile după expirarea termenului de depunere a recursului. Conform articolului 305 al aceluiaşi Cod, „termenul de recurs este de 15 zile”. Articolele 314, 284 şi 114 ale CPC prevăd că, în cazul în care părţile au omis termenul prevăzut pentru declararea recursului, instanţa de recurs urmează să-l respingă ca fiind depus cu depăşirea termenului sau să aducă motive pentru repunerea în termen.
40. În această cauză, Curtea notează că, deoarece reprezentantul Ministerului a fost prezent la procedurile de la Tribunalul Chişinău din 5 februarie 2002 (a se vedea paragraful 13 de mai sus), termenul de declarare a recursului a expirat la 20 februarie 2002. Prin urmare, decizia din 5 februarie 2002 a devenit irevocabilă prin necontestare în termenul stabilit de lege. De asemenea, Curtea notează că, deşi recursul a fost depus abia la 8 aprilie 2002, adică cu 47 de zile după expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea recursului, reprezentatul Ministerului nu a prezentat nici un motiv al omiterii termenului, precum nici Curtea de Apel nu a examinat chestiunea repunerii în termen şi nici nu şi-a motivat decizia sa (a se vedea mutatis mutandis Ruiz Torija, citată mai sus).
41. Curtea observă că o situaţie similară a fost deja examinată în cauza Popov v. Moldova (nr. 2), (nr. 19960/04, § 53, 6 decembrie 2005), în care Curtea a constatat că, prin neprezentarea motivelor pentru repunerea pârâtului în termenul de prescripţie pentru efectuarea unui act procedural, instanţele naţionale au încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
42. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
43. În ceea ce priveşte pretenţia privind deficienţele de procedură în faţa Curţii de Apel, Curtea decide că, în urma constatării încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1, nu este necesar de a examina dacă celelalte garanţii procedurale au fost respectate în cadrul acelei proceduri.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE PRIVIND RECURSUL ÎN ANULARE
44. Reclamantul a mai pretins că drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate ca urmare a admiterii de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare depus de Procurorul General şi casării subsecvente a hotărârilor în favoarea reclamantului.
45. În observaţiile sale, Guvernul a solicitat Curţii să respingă pretenţiile reclamantului pe motiv că el putea să obţină o redresare a pretinselor încălcări în instanţele judecătoreşti naţionale.
46. Având în vedere că Curtea a constatat încălcarea dreptului reclamantului garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei prin acţiuni anterioare admiterii de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare depus de Procurorul General, Curtea nu consideră necesar să decidă asupra chestiunii dacă în circumstanţele pretinse a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
48. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
47. Reclamantul a pretins MDL 244,953 (EUR 21,007 la acea dată) cu titlu de prejudiciu material, sumă care i-a fost acordată prin decizia Tribunalului Chişinău din 5 februarie 2002. De asemenea, reclamantul a pretins suma de MDL 150,000 (aproximativ EUR 8,800) cu titlu de prejudiciul moral cauzat prin suferinţele şi neliniştea provocate de pretinsele încălcări ale drepturilor reclamantului.
48. Guvernul a considerat că reclamantul nu putea pretinde compensaţii cu titlu de prejudiciu material şi a contestat suma pretinsă de reclamant cu titlu de prejudiciu moral.
49. Curtea reiterează că o hotărâre în care ea constată o violare impune statului pârât o obligaţie legală de a pune capăt violării şi a repara consecinţele acesteia, în aşa mod încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă înainte de violare (a se vedea Former King of Greece and Others v. Greece [GC] (satisfacţie echitabilă), nr. 25701/94, § 72). În această cauză, reparaţia trebuie să aibă scopul de a repune reclamantul în situaţia în care el s-ar fi aflat dacă violarea nu ar fi avut loc, adică înainte de casarea de către Curtea de Apel a deciziei Tribunalului Chişinău din 5 februarie 2002.
50. Prin urmare, Curtea acordă reclamantului EUR 21,007 cu titlu de prejudiciu material.
51. De asemenea, Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al casării hotărârii din 5 februarie 2002. Suma concretă pretinsă de reclamant este, totuşi, excesivă. Hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
54. Reclamantul nu a solicitat costuri şi cheltuieli pentru procedurile în faţa Curţii. Prin urmare, Curtea nu acordă reclamantului nici o sumă cu acest titlu.
C. Dobânda
55. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Respinge cererea Guvernului de a scoate cererea de pe rol;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte casarea deciziei Tribunalului Chişinău din 5 februarie 2002;
4. Hotărăşte că nu este necesar de a examina celelalte pretenţii ale reclamantului formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 21,007 (douăzeci şi una mii şapte euro) cu titlu de prejudiciu material; EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de prejudiciu moral; care vor fi convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 14 noiembrie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Françoise ELENS-PASSOS Nicolas BRATZA Grefier adjunct Preşedinte
| ← Matei şi Tutunaru contra Moldovei - Durata excesivă... | Nadulişneac Ion contra Moldovei - Executarea tardivă a... → |
|---|
