Deservire SRL contra Moldovei - Durata excesivă procedurilor judiciare
| Comentarii |
|
Deservire SRL contra Moldovei - Durata excesivă procedurilor judiciare
(Cererea nr. 17328/04)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
6 Octombrie 2009
DEFINITIVĂ
la 06 ianuarie 2010
potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie
Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea..
În cauza Deservire S.R.L. c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuînd într-o cameră constituită din:
Nicolas Bratza, Preşedinte, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, Ján Šikuta, Mihai Poalelungi, Nebojša Vučinić, judecatori,, şi Fatoş Aracı, Grefierul adjunct al Secţiunii,
Deliberînd în secret la 15 septembrie 2009,
Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 17328/04) contra Republicii Moldova, depusă la 02 aprilie 2004 la Curte, în conformitate cu articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) din partea companiei „Deservire SRL” înregistrate în Republica Moldova, („compania reclamantă”).
2. Compania reclamantă a fost reprezentată de V. Nagacevschi de la organizaţia neguvernamentală din Chişinău, „Juriştii pentru Drepturile Omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
3. Compania reclamantă a pretins, în special, că procedura în cazul său a fost excesiv de lungă; instanţele judecătoreşti nu au prezentat suficiente motive în hotărîrile sale, şi precum că nu există remedii efective pentru accelerarea procedurilor.
4. La 6 noiembrie 2007, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să notifice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea în fond a cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Circumstanţele speţei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
1. Crearea companiei reclamante şi acţiunea iniţială în ceea ce priveşte activele sale
6. La 13 octombrie 1992, autorităţile locale din Briceni, au decis să împartă capitalul de stat regional al Asociaţiei de producţie şi de servicii (Asociaţia), în două societăţi, dintre care una a fost societatea reclamantului. La 28 decembrie 1992, societatea reclamantă a fost înregistrată oficial de autorităţi drept o societate privată, căreia ulterior i s-au distribuit anumite active aparţinînd Asociaţiei.
7. Societatea reclamantului a operat pînă la 3 decembrie 1993, atunci cînd autorităţile locale au sigilat sediul companiei, în scopul de a recupera proprietate de stat deţinute de aceasta. La 16 decembrie 1993, autorităţile locale au decis să creeze o societate de stat („Compania de Stat”), cu un nume similar cu cel al companiei reclamante şi de a transfera la acesta activele de asociere, care au fost alocate companiei reclamante în 1992.
8. Compania reclamantă a susţinut că proprietatea sa a fost confiscată la 3 decembrie 1993, împreună cu bunurile care au aparţinut anterior Asociaţiei şi care i-au fost atribuite în 1992. De asemenea, compania a pretins că a cumpărat proprietatea care i-a fost atribuită în 1992 şi, prin urmare, confiscarea care a avut loc la 3 decembrie 1993 ar fi fost ilegală. Atunci cînd compania de stat a refuzat să returneze bunurile confiscate, compania reclamantă a formulat acţiune de chemare în judecată.
9. La 12 mai 1994, Judecătoria Briceni a admis acţiunea companiei reclamante. La 1 iunie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a casat această hotărîre şi a dispus reexaminarea cazului.
10. La 15 februarie 1995 Judecătoria Briceni a clasat cauza din motivul că instanţele economice1 sunt competente să examineze astfel de cazuri. La 22 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărîre.
11. La o dată necunoscută, în 1995 compania reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată în faţa Curţii Economice. La 27 noiembrie 1995, Curtea Economică a admis parţial pretenţiile companiei reclamante. În aceeaşi zi, instanţa a emis un titlu de executare, care a fost modificat la 19 decembrie 1995.
12. La 5 februarie 1996, punerea executarea hotărîrii din 27 noiembrie 1995 a fost suspendată în legătură cu examinarea apelului în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
13. La 2 iulie 1996, hotărîrea din 27 noiembrie 1995 a fost modificată de Curtea Economică, diminuîndu-se cuantumul despăgubirilor conferite companiei reclamante.
14. La 1 iulie 1997, Colegiul Economic al Curţii Supreme de Justiţie1, a casat toate hotărîrile anterioare şi a dispus reexaminarea completă a cazului.
1Nota: În varianta originală a hotărîrii Curtea utilizează noţiunea de “arbitration court/courts” cea ce înseamnă “curtea/curţile de arbitraj”. În fapt aceste entităţi juridice nu există în dreptul naţional, prin urmare în continuare a se subînţelege curte/curţi economice.
1 Ibidem. În varianta originală a hotărîrii instanţa se numeşte „Arbitration Court of the Republic of Moldova” ceea ce înseamnă Curtea de Arbitraj a Republicii Moldova. A se avea în vedere Colegiul Economic a Curţii Supreme de Justiţie.
15. La 26 septembrie 1997, Curtea Economică Chişinău a admis parţial pretenţiile companiei reclamante.
16. La 14 noiembrie 1997, compania reclamantă s-a plîns la diferitele autorităţi, inclusiv Consiliului Superior al Magistraturii, de tergiversarea inutilă a procedurilor judiciare. Plîngerile au fost trimise la instanţa care examina cauza în fond.
17. La 16 ianuarie 1998, Colegiul Economic a Curţii Supreme de justiţie a anulat hotărîrea din 26 septembrie 1997 şi a dispus reexaminarea completă a cauzei.
18. La 23 martie 1998, Curtea Economică Chişinău a admis parţial pretenţiile companiei reclamante. În aceeaşi zi, instanţa a emis un titlu de executare. Nici un apel nu a fost depus şi hotărîrea a devenit definitivă cincisprezece zile mai tîrziu.
2. Anularea hotărîrii judecătoreşti definitive şi procedurile ulterioare
19. La 4 mai 1998 Procuratura Generală a depus un recurs în anulare a hotărîrii definitive şi a cerut Curţii Supreme de Justiţie să redeschidă procedurile. La 3 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul şi a anulat hotărîrea definitivă din 23 martie 1998, dispunînd reexaminarea completă a cauzei.
20. Curtea Economică Chişinău a programat circa treizeci şi una de şedinţe de judecată în lunile care au urmat, aproape toate finalizîndu-se cu decizii amînare a procedurilor şi citarea părţilor pentru altă zi, deoarece mai multe probe erau necesare, sau una dintre părţi a fost absentă, sau pentru a stabili exact cine va reprezenta societatea de stat, deoarece mai multe cauze conexe erau pendinte. Această perioadă a durat de la 23 septembrie 1998 pînă la 25 martie 1999.
21. În timpul uneia dintre aceste şedinţe, la 8 octombrie 1999, instanţa a observat că există un dezacord între părţi în ceea ce priveşte evaluarea corectă a proprietăţii în litigiu şi a ajuns la concluzia că este necesară efectuarea unei expertize. Prin urmare, instanţa suspendat judecarea cauzei şi a ordonat efectuarea unei expertize cu privire la calculele companiilor, necesare a fi achitate companiei reclamante. Raportul de expertiză, din 18 mai 2000, a confirmat faptul că societatea de stat era datoare companiei reclamante 778,877 lei moldoveneşti (MDL). Potrivit Guvernului, raportul a fost prezentat instanţei de la 21 iulie 2000.
22. La 15 decembrie 2000, compania reclamantă a solicitat instanţei să i se permită achitarea taxei de stat în rate, şi s-a referit la starea financiară precară. Instanţa a admis demersul, specificînd, inter alia, că procedurile au început în 1995, că această cauză a fost trimisă la o nouă examinare şi însăşi cercetarea judecătorească a cauzei a durat deja o perioadă lungă de timp.
23. La 19 noiembrie 2002, Curtea Economică Chişinău parţial a admis pretenţiile companiei reclamante.
24. La 12 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a declinat competenţa examinării cauzei în favoarea Curţii de Apel Chişinău, avînd în vedere faptul că toţi judecătorii Colegiului Economic a Curţii de Apel anterior au participat la examinarea cazului.
25. La 3 iunie 2003, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărîrea din 19 noiembrie 2002.
26. La 23 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărîrile instanţelor inferioare şi a adoptat o nouă hotărîre, respingînd drept nefondate toate pretenţiile companiei reclamante. Instanţa Supremă a constatat, în special, că nu a fost dovedit suficient de cert că compania reclamantă a dobîndit alte bunuri în proprietate privată, suplimentar la proprietatea care i-a fost atribuită în 1992 şi care i-a restituit-o societăţii de stat. Mai multe bunuri, care compania reclamantă a reuţit să le probeze drept proprietatea privată au fost restituite de societatea de stat, sau o compensaţie a fost achitată. Crearea companiei reclamante, în baza unei proprietăţii de stat dar deţinută în proprietate privată, a fost contrară legii, şi o serie de de creanţe în ceea ce priveşte relaţiile sale financiare cu compania de stat nu puteau fi verificate, deoarece documentele originale au fost distruse după expirarea termenului-limită destinat păstrării lor. Hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie a fost definitivă.
27. La 28 martie 2008, Curtea de Apel Economică din Moldova a decis să iniţieze procesul de lichidare a companiei reclamante pentru neachitarea datoriilor.
ÎN DREPT
28. Compania reclamantă s-a plîns, conform Articolului 6 § 1 din Convenţie, cu privire la durata excesivă a procedurilor, casarea hotărîrii definitive din 23 martie 1998, precum şi asupra motivării insuficiente a hotărîrii adoptate de Curtea Supremă de Justiţie la 23 octombrie 2003. Partea relevantă a Articolului 6 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,…într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă …, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil…”.
29. Compania reclamantă, de asemenea, s-a plîns sub aspectul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, cu privire la pierderea proprietăţii sale urmare a hotărîrilor adoptate de instanţele naţionale. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
30. În cele din urmă, compania reclamantă sa plîns că nu beneficiat de remedii eficiente în ceea ce priveşte contestaţiile sale vizavi de durata procedurilor, contrar Articolului 13 din Convenţie. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA
31. În cererea iniţială, compania reclamanta s-a plîns conform Articolului 6 § 1 din Convenţie cu privire la casarea unei hotărîri definitive în favoarea sa. Cu toate acestea, în observaţiile sale asupra admisibilităţii şi fondului cauzei, compania reclamantă a solicitat Curţii să nu procedeze la examinarea acestui capăt de plîngere. Prin urmare, Curtea nu constată necesitatea să-l examineze.
32. Curtea a procedat la examinarea plîngerilor companiei reclamante în conformitate cu Articolul 6 § 1 din Convenţie, referitoare la motivarea insuficientă din partea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte pierderea proprietăţii. Cu toate acestea, Curtea, avînd în vedere toate materialele aflate în posesia sa, constată că aceste reclamaţii nu dezvăluie existenţa unei violări a drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele sale. Rezultă că această parte a cererii urmează a fi respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul Articolului 35 § § 3 şi 4 din Convenţie.
33. Curtea consideră că plîngerea societăţii reclamante, conform Articolului 6 § 1 al Convenţiei (în ceea ce priveşte durata procedurilor), precum şi plîngerile sub aspectul Articolului 13 din Convenţie, ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară această plîngere admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenţie (a se vedea mai sus paragraful 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
34. Compania reclamanta s-a plîns că procedurile în cazul său, care au durat mai mult de nouă ani de zile, din care şase ani nu cad în jurisdicţia Curţii conform principiului ratione temporis, au fost excesiv îndelungate. Compania reclamantă a adăugat că această cauză nu a fost foarte complexă, implica numai două părţi, şi precum că a existat doar singură amînare indispensabilă - nouă luni necesare pentru expert în vederea evaluării valorii bunurilor în cauză. Mai mult decît atît, au existat hotărîri inexplicabile din partea instanţelor judecătoreşti de amînare a procedurilor de la două pînă la patru luni, şi alte amînări inexplicabile, cum ar fi amînarea pentru trei luni de zile a examinării demersului societăţii de stat din 12 martie 2001 în vederea audierii unui expert, şi efectiv audierea acestui expert doar la 06 iunie 2001. Instanţa a fixat alte două amînări cîte trei luni de zile la demersurile societăţii de stat din 16 iulie 2001 şi 18 iulie 2002. Instanţei i-a trebuit mai mult de patru luni de zile pentru începerea examinării apelului societăţii de stat din 4 decembrie 2002, şi la fel au aproape patru luni de zile pîna a la examinarea de Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare depus de societatea de stat la 18 iunie 2003. Compania reclamantă, de asemenea, s-a referit la anularea din 3 iunie 1998 de Curtea Supremă de Justiţie a unei hotărîrii definitive în cauza sa.
35. Guvernul a susţinut că durata procedurii urmează să fie calculată din 12 septembrie 1997, data la care Moldova a ratificat Convenţia. Guvernul consideră că procedurile de fapt au fost destul de complexe, care impuneau efectuarea expertizelor şi mai multor reexaminări a cazului. În plus, procedurile au durat pe fundalul statuării Moldovei ca un stat independent şi formării unei noi ordini de drept bazate pe valori noi, care au cerut timp pentru a le institui.
36. Potrivit Guvernului, compania reclamantă a solicitat amînări a procedurilor cu şaptesprezece ocazii diferite, în rezultat tergiversarea a constituit în total doi ani. În alte opt situaţii, societatea de stat nu a fost prezentă la examinare, fapt care compania reclamanta l-a considerat un obstacol pentru continuarea examinării judiciare. Aceste circumstanţe au determinat alte nouă luni de tergiversare, pentru care a fost responsabilă compania reclamantă, suplimentar la o altă amînare pentru examinarea recuzării judecătorului. Alte zece amînări au fost solicitate de pîrît sau dispuse de instanţe pentru obţinerea probelor suplimentare. Guvernul prin urmare a pledat precum că aceste amînări au fost rezonabile avînd în vedere complexitatea cauzei şi luînd în consideraţie că compania reclamantă a fost responsabilă pentru cele mai multe amînări.
37. Curtea reiterează că caracterul rezonabil al duratei procedurilor trebuie să fie evaluat în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi a autorităţilor relevante şi care a fost interesul reclamantului în litigiu (a se vedea, printre alte imperative, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII, and Cravcenco v. Moldova, no. 13012/02, § 44, 15 January 2008).
38. Curtea cade de acord cu părţile precum că perioada care urmează să fie luată în consideraţie în speţă, începe de la 12 septembrie 1997. Prin urmare perioada rămasă se ridică la şase ani şi patruzeci şi una de zile.
1. Complexitatea cauzei
39. Curtea notează că instanţele naţionale au considerat necesar să dispună o expertiză cu privire la valoarea proprietăţii în litigiu, fapt care sugerează un anumit grad de complexitate. Cu toate acestea, o atare complexitate nu poate, în sine, explica durata totală a procedurilor, în special luînd în consideraţie că expertului i-au fost necesare nouă luni de zile pentru finalizarea raportului şi alte acţiuni procedurale extensive în legătură cu acest aspect, aparent nu au avut loc.
2. Conduita companiei reclamante
40. Curtea atrage atenţia asupra observaţiilor Guvernului precum că compania reclamantă a fost responsabilă pentru tergiversarea cu durata de circa trei ani din toată perioada procedurilor. De asemenea, Curtea notează că procedurile respective includ şi perioada de nouă luni de zile de efectuare a unei expertize. Curtea observă că instanţa naţională a observat dezacordul între părţi vizavi de evaluarea corectă a proprietăţii în litigiu şi în consecinţă a dispus efectuarea expertizei (a se vedea mai sus paragraful 21). În astfel de circumstanţe, Curtea nu poate să accepte că tergiversarea s-a datorat companiei reclamantului, deoarece însuşi instanţa a fost acea care considerat necesară numirea unei expertize pentru soluţionarea disputei, bazîndu-se pe faptul că instanţa nu a dispus de competenţa tehnico-ştiinţifică necesară (evaluarea proprietăţii). Mai mult decît atît, Curtea Supremă de Justiţie în cele din urmă nu s-a bazat în hotărîrea sa finală pe rezultatele raportului expertului, faptul care sugerează concluzia că demersul instanţei inferioare întru dispunerea expertizei nu a fost necesar.
41. Din materialele prezentate de părţi Curtea constată că compania reclamantă este responsabilă pentru tergiversarea cu durata aproximativ de zece luni, cele mai multe amînări s-au datorat necesităţii obţinerii dovezilor suplimentare, de aşteptare a concluziilor experţilor, sau contestarea în contencios administrativ a probelor aduse de cealaltă parte în formă de acte administrative Aceste acţiuni reprezintă un exerciţiu de bună-credinţă a drepturilor procedurale din partea companiei reclamantului.
42. Curtea observă, de asemenea argumentul Guvernului precum că compania reclamantă a considerat imposibilă examinarea cazului în absenţa reprezentantului companiei de stat, astfel amînările rezultate de asemenea pot fi puse pe seama companiei reclamante. Cu toate acestea, Curtea consideră în primul rînd de competenţa instanţelor naţionale de a decide dacă urmează ori nu să fie amînată judecarea cauzei, şi instanţele pot face acest lucru, indiferent de poziţia oricărei părţi participante la proceduri. În acelaşi timp, solicitînd instanţei să procedeze la examinarea cauzei în lipsa pîrîtului compania reclamantă riscă să vadă cauza sa retrimisă la reexaminare, deoarece examinarea cauzei în lipsa părţilor constituie un temei formal pentru reexaminare. În final, compania reclamantă nu poate fi considerată satisfăcută ori indiferentă faţă de durata procedurilor din momentul în care aceasta a formulat o plîngere corespunzătoare în acest sens (a se vedea mai sus paragraful 16).
43. Curtea consideră, chiar dacă în ipoteza că compania reclamantă este responsabilă pentru tergiversare timp de aproximativ zece luni ca rezultat al exercitării drepturilor sale procesuale, aceste circumstanţe nu pot justifica întreaga durată a procedurilor.
3. Conduita autorităţilor
44. În ceea ce priveşte conduita autorităţilor judiciare, Curtea reiterează teza că este în sarcina Statelor Contractante la Convenţie să organizeze propriile sale sisteme de drept în aşa măsură încît instanţele de judecată să poată garanta fiecărei persoane dreptul la soluţionarea într-un termen rezonabil a pretenţiilor şi obligaţiilor sale de natură civilă. (a se vedea Frydlender v. France [MC], nr. 30979/96, § 45, ECHR 2000-VII). Modalitatea în care Statul instituie mecanisme pentru a se conforma acestei condiţii – fie prin majorarea numărului judecătorilor, fie prin instituirea termenelor sau instrucţiunilor stricte, fie prin alte metode – rămîne să decidă Statul. Dacă Statul admite continuarea procedurilor peste „termenul rezonabil” prescris de Articolul 6 din Convenţie, fără a efectua anumite acţiuni pentru urgentarea lor, Statul va fi responsabil pentru tergiversare produsă (a se vedea Price and Lowe v. the United Kingdom, nr. 43185/98 şi 43186/98, § 23, 29 iulie 2003).
45. Curtea notează, că necătînd la numeroase şedinţe de judecată programate în prezenta cauză, mai multe din acestea au fost amînate, de obicei cu o lună de zile între acestea. Unele şedinţe de judecată au fost amînate pentru trei luni sau chiar la patru luni, fără nici o motivaţie (a se vedea pledoariile companiei reclamante referitoare la cîteva din aceste amînări, paragraful 34 supra, şi explicaţiile Guvernului precum că instanţele de judecată erau supra încărcate).
46. Curtea adiţional notează că durata excesiv de lungă a procedurilor s-a datorat şi reexaminărilor cazului. Curtea observă că nu poate fi susţinută teza că cazul reprezintă o anumită compelxitate, cu excepţia evaluării proprietăţilor în litigiu, totuşi instanţele naţionale l-au considerat astfel cu trei ocazii (a se vedea mai sus paragrafele 14, 17 şi 19). Deşi Curtea nu este în poziţia de a analiza calitatea practicii judiciare a instanţelor naţionale, totuşi Curtea consideră că din momentul în care retrimiterea cauzelor pentru reexaminare se datorează unor erori admise de instanţele inferioare, repetarea unor astfel de erori în cadrul unei singure proceduri relevă o deficienţă serioasă a sistemului judiciar. (a se vedea de exemplu Wierciszewska v. Poland, no. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003; Pavlyulynets v. Ukraine, no. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005; şi Cravcenco, citată supra, § 50).
47. Curtea la fel accentuează că cauza deja a fost o dată soluţionată printr-o hotărîre judecătorească definitivă din 23 martie 1998. Ulterior procedurile au fost redeschise (a se vedea mai sus paragraful 19) folosindu-se căile extraordinare de atac care prin sine sunt contrare Articolului 6 din Convenţie (a se vedea spre exemplu Brumărescu v. Romania [MC], nr. 28342/95, § 65, ECHR 1999-VII şi Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 29, 22 martie 2005). Compania reclamantă a depus o plîngerea faţă de Curte cu privire la acest aspect peste termenul de şase luni de zile prevăzut de Articolul 35 din Convenţie. Oricum, rămîne adevărat că urmare a revizuirii unei hotărîri judecătoreşti definitive, autorităţile judiciare urmau să fie mult mai prudente întru asigurarea unei soluţionări prompte a cauzei redeschise. Curtea prezumă că din momentul în care o hotărîre judecătorească definitivă a fost adoptată în cauză aspectele de fapt şi de drept au fost deja exhaustiv soluţionate. Pînă cînd fapte noi şi importante nu au fost descoperite pentru a constitui temei pentru reexaminare, instanţele nu au avut să examineze aspecte dificile în cadrul procedurilor redeschise. Oricum, în prezenta cauză, în cea mai mare parte tergiversarea a avut loc după casarea hotărîrii judecătoreşti definitive.
48. În final, Curtea notează că instanţele naţionale au fost conştiente că procedurile judiciare s-au prelungit excesiv, şi chiar au menţionat acest aspect în hotărîrile sale (a se vedea mai sus paragraful 22). Necătînd la aceasta, Curţii Economice Chişinău i-a luat aproape doi ani să adopte hotărîre asupra cazului, chiar dacă a recunoscut durata excesivă a procedurilor.
4. Concluzii
49. Curtea consideră că speţa nu a fost foarte complexă şi compania reclamantă reclamantă a fost responsabilă doar pentru un număr relativ mic de amînări. Unele din amînări care au fost expres recunoscute de instanţele judiciare au rămas neexplicate. Mai mult ca atît, după ce cauza a fost deja soluţionată printr-o hotărîre judecătorescă definitivă, redeschiderea acesteia mai degrabă impunînd soluţionarea promptă a unor aspecte suplimentare, şî mai puţin o nouă examinare durabilă. În legătură cu cele expuse, Curtea concluzionează că condiţia examinării într-un „termen rezonabil”, stipulată în Articolul 6 § 1 din Convenţie, nu a fost respectată în prezenta cauză. Prin urmare a avut loc încălcarea acestei prevederi.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
50. Compania Reclamantă s-a plîns de lipsa unui remediu efectiv în ceea ce priveşte plîngerea sa referitoare la durata procedurilor.
51. Guvernul a considerat că societatea reclamantă nu a prezentat suficiente argumente în ceea ce priveşte această plîngere şi a solicitat Curţii să o respingă, în acelaşi timp avînd în vedere faptul că nici o violare a drepturilor companiei reclamante în temeiul articolului 6 din Convenţie nu a avut loc. De asemenea, Guvernul a făcut referire la competenţa instanţelor ierarhic superioare de a verifica respectarea exigenţei „rezonabilităţii timpului” de examinare, aşa după cum în mod expres stipulează articolul 192 din codul de procedură civilă (după cum s-a citat în Boboc v. Moldova, no. 27581/04, § 17, 4 noiembrie 2008).
52. Curtea aminteşte că plîngerea companiei reclamante cu privire la durata excesivă a procedurilor, contrare Articolului 6 din Convenţie, a fost fără îndoială una disputabilă (a se vedea mai sus paragraful 49). Compania reclamantă prin urmare a fost în drept să beneficieze de un remediu naţional eficient, în sensul Articolului 13. În consecinţă, Curtea va examina dacă un astfel de remediu a fost pus la dispoziţia companiei reclamante.
53. Curtea notează argumentele Guvernului cu privire la remediile disponibile companiei reclamante conform dreptului naţional. Oricum, Curtea observă că asemenea argumente deja au fost respinse în Boboc (citat supra, paragraful 41). Curtea în special constată precum că compania reclamantă s-a plîns diferitor autorităţi, inclunzînd şi Consiliul Superior al Magistraturii (a se vedea mai sus paragraful 16), şi instanţa expres a menţionat despre durata excesivă a procedurilor (a se vedea mai sus paragraful 22), totuşi fără accelerarea procedurilor sau acordarea compensaţiilor în acest sens. Prin urmare Curtea constată precum că compania reclamantă nu a avut la dispoziţie remediu efectiv în ce priveşte plîngerea sa cu privire la durata procedurilor.
54. Respectiv, a avut loc violarea Articolului 13 luat în conexitate cu Articolul 6 § 1 din Convenţie.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
55. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă...”
A. Prejudiciul material
56. Compania reclamantă a pretins suma de 85 301 euro (EUR) pentru compensarea prejudiciului moral, care include sumele acordate de prima şi a doua instanţe, pînă la hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din 23 octombrie 2003, precum şi dobînda legală.
57. Guvernul a contestat pretenţiile companiei reclamante considerîndu-le nefondate şi excesive.
58. Curtea notează că a găsit o încălcare a Articolului 6 din Convenţie în ce priveşte durata excesivă a procedurilor în cauza companiei reclamante, şi de asemenea, o încălcare a Articolului 13 luat în conexitate cu Articolul 6 din Convenţie. Cu toate acestea, nici o altă încălcare a fost constatată şi din momentul în care instanţele naţionale a respins ca nefondate toate pretenţiile companiei reclamantei, aceasta nu poate pretinde să obţină sumele acordate prin hotărîri care au fost ulterior anulate, precum şi orice alte dobînzi de întîrziere.
59. Curtea consideră că nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcările constatate în speţă, şi pretenţiile companiei reclamantului pentru despăgubiri cu titlu de prejudiciu material. Respectiv aceste pretenţii urmează a fi respinse.
B. Prejudiciul moral
60. Compania reclamantă a pretins 20 000 EUR pentru prejudiciul moral, susţinînd că activitatea sa ar fi fost paralizată timp de mai mulţi ani de zile, fapt care în cele din urmă a condus la lichidarea companiei.
61. Guvernul a considerat că nu există nici o legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări şi capătul respectiv de pretenţii de satisfacţie echitabilă, care de altfel, nu a fost susţinut prin dovezi clare.
62. Curtea consideră că administraţiei companiei reclamante urma să i se cauzeze un anumit nivel de stres şi frustrare în rezultatul duratei excesive a procedurilor, nefiind clar în ce măsură compania reclamantă în cadrul procedurilor respective ar fi avut posibilitatea să obţină compensarea pentru bunuri pretinse a fi în proprietatea sa. Luînd în consideraţie cele expuse şi apreciind durata totală a procedurilor, hotărînd în baza principiilor echitabile, Curtea acordă companiei reclamante 600 EUR pentru prejudiciul moral.
C. Costuri şi cheltuieli
63. Compania reclamantă a pretins 1 575 EUR pentru cheltuielile de judecată şi de 50 EUR pentru serviciile de traducere.
64. Guvernul nu a fost de acord şi a considerat suma solicitată ca fiind exagerată comparativ cu remunerarea percepută la nivel naţional. De asemenea, Guvernul a pus la îndoială numărul de ore necesare pentru formularea observaţiilor în această relativ de simplă speţă.
65. Curtea reiterează că, pentru rambursarea costurilor şi cheltuielilor în conformitate cu Articolul 41, urmează să fie stabilit dacă acestea au fost necesare şi efectuate realmente, precum au fost oare acestea rezonabile după cantitate.(a se vedea Croitoru v. Moldova, no. 18882/02, § 35, 20 iulie 2004).
66. În prezenta cauză, ţinînd seama de complexitatea relativ scăzută a speţei precum şi a aspectelor invocate, de asemenea avînd în vedere şi volumul de materiale care urmau a fi analizate, Curtea acordă companiei reclamante 1 000 EUR pentru costuri şi cheltuieli.
D. Penalităţi
67. Curtea consideră adecvat ca penalităţile de întîrziere să fie calculate în baza ratei minime a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară inadmisibile plîngerile companiei reclamante în temeiul Articolului 6 § 1 (cu privire la motivarea hotărîrilor) şi Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, şi restul capetelor de cerere admisibile;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenţie în ce priveşte durata procedurilor;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea Articolului 13 luat în conexitate cu Articolul 6 al Convenţiei;
4. Hotărăşte:
(a) că Statul reclamat urmează să achite companiei reclamante în decurs de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 600 EUR (şase sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, şi 1 000 EUR (o mie euro) pentru compensarea costurilor şi cheltuielilor, sumele care urmează a fi convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data achitării, plus orice taxă care poate fi aplicată;
(b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate pînă la data executării trebuie să fie achitată o rată simplă a dobînzii la sumele de mai sus, egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de întîrziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor companiei reclamante cu privire la satisfacţia echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la data de 6 octombrie 2009, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Fatoş Aracı Nicolas Bratza Grefier adjunct Preşedinte
| ← Colibaba contra Moldovei - Tortură şi investigaţia... | Gurgurov contra Moldovei - Tortură şi investigaţia... → |
|---|
