Muncă obligatorie. Discriminare între profesia de avocat și celelalte profesii. Obligarea unui avocat stagiar să asiste un inculpat fără onorariu și fără rambursarea cheltuielilor sale. Van der Mussele contra Belgiei.
| Comentarii |
|
(C.E.D.O.. Plenul Curții, Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza Van der Mussele c. Belgia)
- în extras -
Circumstanțele cauzei și cererea adresată C.E.D.O.: Reclamantul, belgian, născut în anul 1952, numit Eric Van der Mussele, este avocat la Anvers. La 31 iulie 1979, în perioada în care avea calitatea de avocat stagiar, este desemnat de biroul de consultanță și apărare al Baroului din Anvers pentru a asigura, ca avocat din oficiu, apărarea unui cetățean gambian, dl Ebrima. Condamnat în primă instanță, apoi în recurs, acesta își recapătă libertatea la 17 decembrie, ca urmare a unei intervenții din partea avocatului său pe lângă Ministrul de Justiție. A doua zi, Biroul pentru consultanță și apărare îl informează pe dl Van der Mussele că nu se va mai ocupa de dosar și că lipsa resurselor financiare ale celui în cauză face imposibilă perceperea de onorarii și cheltuieli.
Dl Van der Mussele face apel la comisie la 7 martie 1980. Acesta vede în desemnarea sa din oficiu pentru a-i asista pe dl Ebrima „o muncă forțată sau obligatorie” incompatibilă cu art. 4 pct. 2 din Convenție și o atingere adusă respectării bunurilor sale, contrar art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, el denunță discriminarea care ar exista între profesia de avocat și celelalte profesii, pentru că aceasta ar încălca art. 14 din Convenție, combinat cu art. 4 pct. 1.
Hotărârea Curții din 23 noiembrie 1983: în prealabil, Curtea răspunde unei obiecții a Guvernului belgian. Obligația de a acorda beneficiul asistenței gratuite a unui avocat se fondează, în materie penală, pe articolul 6 pct. 3 lit. c) din Convenție, iar, în materie civilă, ea constituie uneori unul dintre mijloacele de a asigura procesul echitabil prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenție. Ea exercită deci o presiune asupra statului belgian. La rândul său, statul o atribuie legal barourilor, dar acest lucru nu îl poate scuti de responsabilitatea față de respectarea Convenției, cu atât mai mult cu cât barourile belgiene, respectându-și strict independența, se supun cerințelor legii.
Curtea abordează apoi punctul principal, chestiunea presupusei încălcări a art. 4, analizat separat. Ea constată că acest text nu indică ce trebuie să înțelegem prin „muncă forțată sau obligatorie”. Fără a face abstracție de particularitățile și autonomia Convenției, Curtea o interpretează în lumina Convențiilor nr. 29 și nr. 105 ale O.I.M. care leagă cvasitotalitatea statelor membre ale Consiliului Europei, între care și Belgia. Conform art. 2 pct. 1 al Convenției nr. 29, expresia „muncă forțată sau obligatorie” desemnează „orice muncă sau serviciu cerut de la un individ sub amenințarea cu o sancțiune oarecare și pentru care individul respectiv nu s-a oferit de bunăvoie". Având în vedere absența unei constrângeri fizice sau morale, serviciile făcute de dl Van der Mussele nu ar putea fi considerate muncă forțată în sensul art. 4. Serviciile aveau caracter obligatoriu? Riscurile în caz de refuz constituiau amenințarea unei sancțiuni, dar Curtea acordă o valoare relativă argumentului prezentat de Guvernul belgian și de Comisie, acela al acceptului prealabil dat de reclamant în momentul în care și-a ales profesia de avocat. Ea consideră necesar să se țină cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, sub aspectul preocupărilor care pun bazele art. 4 (interes general, solidaritate socială și normalitate).
Serviciile ce trebuiau prestate nu ieșeau din tiparul activităților normale ale unui avocat. În plus, ele se contrabalansau cu avantajele date de profesie (monopol profesional de pledoarie și reprezentare) și corespundeau formării profesionale a dlui Van der Mussele. În rest, această obligație, care constituia un mijloc de a-i asigura Domnului Ebrina beneficiul de la art. 6 pct. 3 lit. c) din Convenție, se apropia de „obligațiile civice normale” menționate la art. 4 pct. 3 lit. d) din Convenție. În fine, reclamantului nu i s-a impus o sarcină de lucru împovărătoare (cincizeci de desemnări în decursul a trei ani de stagiu). De altfel, el nu denunța obligația în sine, ci două dintre modalitățile sale de execuție: absenta onorariului și nerambursarea cheltuielilor. Curtea notează că legislațiile numeroaselor state contractante tind către preluarea de către trezoreria publică a onorariilor avocaților sau avocaților stagiari desemnați pentru a reprezenta inculpați în imposibilitate de plată. În speță, nu exista niciun dezechilibru considerabil sau irațional între scopul urmărit - accesul la barou - și obligațiile asumate pentru a-l atinge. Din moment ce nu era vorba de o muncă obligatorie, art. 4 analizat separat nu a fost încălcat.
Domnul Van der Mussele invoca, de asemenea, art. 14 în legătură cu art. 4. în ciuda hotărârii precedente, Curtea consideră aplicabilă prima dispoziție: o muncă normală se poate dovedi anormală dacă discriminarea se manifestă în alegerea grupurilor sau a indivizilor care trebuie să o facă. Ea amintește că art. 14 protejează împotriva oricărei discriminări a indivizilor puși în situații analoge. Or, ea constată că nu există nicio similitudine între situațiile disparate menționate de către reclamant (avocați, pe de-o parte, și magistrați, funcționari publici sau ministeriali, doctori, veterinari, farmaciști, dentiști etc., de cealaltă parte) și concluzionează ca nu a existat nicio încălcare.
Mai rămânea ultima nemulțumire formulată în baza art. 1 al Protocolului 1. Acest text dispune respectarea bunurilor actuale, iar, în ceea ce privește lipsa remunerației, imposibilitatea de plată a dl. Ebrina împiedica apariția unei creanțe. Problema se punea altfel pentru cheltuieli, dl Van der Mussele trebuind să-și rezerve anumite sume de cheltuială din resursele proprii. Totuși, acestea erau destul de mici și decurgeau din obligația de a realiza o muncă compatibilă cu art. 4 din Convenție. De asemenea, Curtea a ajuns la concluzia inaplicabilității, în ambele cazuri, a art. 1 din Protocolul nr. 1, combinat cu art. 14 din Convenție.
| ← Discriminare pe motiv de cetățenie. Bigaeva contra Greciei. | Îngrădirea accesului la angajare. Restricții la angajarea în... → |
|---|
