Discriminare pe motive sindicale. Mijloace utilizate de angajator pentru a-și constrânge salariații să părăsească sindicatul. Danilenkov și alții contra Rusiei.
| Comentarii |
|
(C.E.D.O., Secția a V-a, Hotărârea din 30 iulie 2009 în cauza Danilenkov și alții c. Rusia)
- în extras -
Circumstanțele cauzei și cererea adresată C.E.D.O.: Cetățenii ruși, dl Serguei Nicolaîevich Danilenkov și treizeci și unu dintre colegii săi, sunt membri ai branșei Kaliningrad a Uniunii docherilor din Rusia (UDR). La 14 octombrie 1997, UDR organizează o grevă de două săptămâni pentru a cere de la angajatorul lor o societate privată, creșteri salariale, precum și îmbunătățirea condițiilor de muncă și a regimului de asigurări de sănătate și asigurări de viață. Greva nu-și atinge obiectivele și se sfârșește la 28 octombrie 1997. În decursul perioadei următoare, membrii UDR sunt incluși în echipe speciale de lucru, transferați pe posturi cu jumătate de normă, figurează ca depășind numărul necesar de muncitori și sunt disponibilizați ca urmare a reorganizării structurale a societății portuare.
Reclamanții reacționează la aceste măsuri și la altele, făcând apel la tribunalele locale prin diverse acțiuni în cadrul cărora se plâng de faptul că fac obiectul unui tratament discriminatoriu și ilegal, din cauza afilierii lor sindicale. La finalul fiecărui apel, jurisdicțiile civile le dau câștig de cauză, infirmând hotărârile societății. Acestea o condamnă la plata către reclamanți a sumelor de bani pierdute de aceștia. Pe de altă parte, acestea resping invariabil acuzațiile de discriminare pe motiv că existența unei discriminări nu poate fi stabilită decât în contextul urmăririi penale. Ele nu au deci competența de a recunoaște infracțiunea de discriminare. Reclamanții nu pot intenta un proces penal pentru că entitățile ca societatea portuară nu pot fi puse sub acuzare și că Parchetul a refuzat să deschidă o acțiune penală împotriva Directorului General al societății, având în vedere că ancheta preliminară nu a demonstrat că acesta ar fi avut intenția deliberată de a lua măsuri discriminatorii.
În afara acestor acțiuni în justiție, UDR face apel la Federația Internațională a Muncitorilor din Transporturi (ITF) și la Douma Regională din Kaliningrad. Atât ITF, cât și Douma recunosc existența discriminării fondate pe apartenența la un sindicat și cer ca drepturile membrilor UDR să fie respectate. În ciuda acestor avertismente și a faptului că tribunalele au condamnat invariabil măsurile anti-UDR luate de societate, numărul sindicaliștilor UDR scade de la 290 în anul 1999 la 24 în anul 2001. În fata Curții, la care au făcut apel la 9 februarie 2001, domnul Danilenkov și colegii săi invocă art. 11 și 14 din Convenție. Ei reclamă în special faptul că statul ar fi tolerat politicile de discriminare ale angajatorului și ar fi refuzat să analizeze plângerea lor împotriva discriminării.
Decizia Curții din 30 iulie 2009. în primul rând, Curtea subliniază importanța obligației care se impune statului de a asigura o protecție împotriva discriminării în sectorul libertății de asociere; aceasta relevă mai ales că orice salariat sau muncitor trebuie să fie liber să se afilieze sau nu la un sindicat, fără să suporte vreo sancțiune. Este deosebit de important ca indivizii supuși unui tratament discriminatoriu să aibă opțiunea de a contesta și dreptul de a recurge la o acțiune în justiție menită să remedieze real și efectiv situația pe care aceștia o reclamă.
Curtea a constatat că societatea portuară din Kaliningrad a folosit diverse procedee pentru a incita salariații să renunțe la afilierea lor sindicală: în primul rând, i-a inclus în echipe speciale de lucru oferindu-le posibilități limitate, a recurs la disponibilizări pe care tribunalele le-au considerat apoi ilegale, a redus salariile reclamanților, a hotărât apoi sancțiuni disciplinare etc. Mai mult, în ciuda interdicției absolute a discriminării în funcție de afilierea sau neafilierea sindicală, stabilită atunci de dreptul civil intern, autoritățile judiciare interne au refuzat să examineze plângerile împotriva discriminării formulate de reclamanți, pe motiv că discriminarea nu putea fi stabilită decât în cadrul unui proces penal. Or, calea de recurs penal avea ca lacună principală faptul că, fiind fondată pe principiul responsabilității subiective, ea impunea dovedirea dincolo de orice îndoială rezonabilă a intenției deliberate a conducerii societății să facă o discriminare fată de membrii sindicatului; această intenție nefiind stabilită, s-a decis neînceperea urmăririi penale. Curtea nu are deci convingerea că urmărirea penală ar fi putut redresa în mod adecvat și realist pretinsa discriminare anti-sindicat.
Curtea decide astfel că statul nu a asigurat o protecție judiciară clară și efectivă împotriva discriminării fondate pe afilierea sindicală și că s-a încălcat art. 14 din Convenție, combinat cu art. 11. În baza art. 41, Curtea acordă fiecăruia dintre reclamanți 2.500 euro daune morale.
| ← Îngrădirea accesului la angajare. Restricții la angajarea în... | Încălcarea principiului egalității de tratament între... → |
|---|
