Îngrădirea accesului la angajare. Restricții la angajarea în sectorul privat pentru foștii agenți KGB. Sidabras și Dziautas contra Lituaniei
| Comentarii |
|
(C.E.D.O., Secția a I I-a, Hotărârea din 27 iulie 2004 în cauza Sidabras și Dziautas c. Lituania)
- în extras -
Circumstanțele cauzei și cererea adresată C.E.D.O.: Juozas Sidabras și Kestutis Dziautas sunt doi lituanieni născuți în anul 1951, respectiv în anul 1962, cu domiciliul în Siauliai și în Vil-nius. Amândoi au lucrat în branșa lituaniană a KGB. Domnul Si-dabras, din anul 1975 până în anul 1986, și domnul Dziautas, din anul 1985 până în anul 1991. După ce Lituania a redevenit independentă în 1990, dl Sidabras s-a angajat ca inspector în serviciile fiscului. Începând din 1991, dl Dziautas este angajat în calitate de procuror de către Parchetul General din Lituania și se specializează în cazurile de crimă organizată și corupție. În mai 1999, autoritățile consideră că reclamanții au statut de „foști agenți KGB” și că sunt supuși restricțiilor cu privire la posibilitățile lor de angajare conform art. 2 din legea asupra evaluării comitetului sovietic pentru securitatea de stat (NKVD, NKGB, MGB, KGB) și despre actualele activități ale agenților permanenți ai organizației, adoptată la 16 iulie 1998 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1999 („legea din 1999”). Ca urmare a acestor restricții, reclamanții sunt demiși din funcții și li se interzice să muncească în sectorul public sau în diferite domenii din sectorul privat din 1999 până în 2009.
Aceștia demarează o procedură pe lângă jurisdicțiile administrative pretinzând că demiterea lor este ilegală. Domnul Sidabras susține că nu a fost implicat decât în activități legate de contraspionaj sau ideologie atunci când lucra pentru KGB. Dl Dziautas declară că din anul 1985 până în anul 1990 nu a făcut decât să studieze într-o școală specială a KGB la Moscova și că în perioada 1990-1991 a lucrat pentru KGB ca informator pentru serviciile de informare lituaniene, după spusele acestuia, încadrându-se la excepțiile prevăzute de legea din 1999.
La 9 septembrie 1999, Tribunalul Administrativ Superior decide că demiterea dl Sidabras este justificată. Recursurile reclamantului ce atacă această decizie nu sunt acceptate. La 6 august 1999, Tribunalul Administrativ Superior acceptă cererea dl Dziautas și-l repune în funcție. Totuși, la 25 octombrie 1999, în urma unui recurs al serviciilor de informații, Curtea de Apel anulează decizia din 6 august 1999. Dl Dziautas face apel în zadar la Curtea Supremă.
În plângerile lor din 29 noiembrie 1999 și din 5 iulie 2000 la Curte, dnii Sidabras și Dziautas contestă interdicția care li s-a făcut de a mai lucra în sectorul privat, din 1999 până în 2009, contrar art. 8 și 14 ale Convenției. Aceștia denunță, de asemenea, din perspectiva art. 10 și 14, restricțiile la angajare pe care aceștia le-au suportat, precum și demiterea lor. Reliefează mai ales faptul că au părăsit KGB-ul cu mai mulți ani înainte de intrarea în vigoare a legii din 1999. Dl Sidabras declară că de atunci s-a implicat în diverse activități care vizau promovarea independenței Lituaniei și domnul Dziautas subliniază faptul că a fost decorat pentru activitatea sa de anchetare a diverselor infracțiuni, inclusiv crime împotriva statului. Amândoi susțin că, în afară de asta, ca urmare a publicității negative care s-a făcut cu ocazia adoptării legii din 1999 și aplicarea sa în cazul lor, s-au confruntat cu dificultăți cotidiene din cauza trecutului lor.
Hotărârea Curții din 27 iulie 2004: Curtea relevă faptul că cei doi au fost supuși la un tratament diferit de cel suportat de alte persoane din Lituania care nu au lucrat pentru KGB și care, în consecință, nu au fost supuși niciunei restricții fondate pe loialitatea sau lipsa lor de loialitate față de stat sub aspectul alegerii activităților lor profesionale sau a perspectivei lor de angajare. Ea constată că interdicția de a se angaja în activități profesionale din diverse domenii ale sectorului privat până în 2009 a compromis semnificativ posibilitățile lor de a dezvolta relații cu lumea exterioară, fapt care a cauzat mari dificultăți în a-și câștiga pâinea și a avut repercusiuni evidente asupra respectării vieții lor private. Prin urmare, se aplică art. 14 în combinație cu art. 8.
Curtea constată că legea avea ca scop garantarea bunei funcționări a securității naționale și a sistemelor de educație și de finanțe și că motivele pentru care s-au impus reclamanților restricții de angajare nu țineau de vechile lor legături cu KGB-ul în sine, ci de lipsa lor de loialitate față de stat. Ea admite că activitățile KGB erau contrare principiilor garantate de constituția lituaniană sau de convenție. Lituania dorește să evite repetarea experienței trecute, de la fondarea statului, și anume pe ideea că trebuie stabilită o democrație care să fie capabilă să se apere singură. Sisteme similare au fost instaurate în mai multe alte țări care au ratificat convenția și care au reușit să iasă dintr-un regim totalitar.
În consecință, restricțiile impuse perspectivelor de angajare ale reclamanților în baza legii din 1999 și deci diferența de tratament care a fost aplicată acestora urmăreau scopurile legitime ale protecției securității naționale, a ordinii publice, a bunăstării economice a țării și a drepturilor și a libertăților celorlalți. De altfel, Curtea constată că perspectivele de angajare ale reclamanților nu erau restrânse numai în sectorul public, dar și în diverse domenii ale sectorului privat. Cerința de loialitate a unui angajat față de stat constituie o condiție inerentă pentru a lucra pentru autoritățile publice angajate să protejeze și să garanteze interesul general. Oricum, o astfel de exigență nu este inevitabilă atunci când se pune problema de a lucra pentru societățile private.
Deși activitățile economice ale agenților economici din sectorul privat influențează fără nicio îndoială funcționarea statului sau contribuie la aceasta, acești actori nu sunt depozitari ai puterilor suverane conferite statului. Mai mult, societățile private pot să se angajeze legitim în activități - mai cu seamă financiare și economice - care pot intra în conflict cu obiectivele stabilite pentru autoritățile sau societățile de stat. Pentru Curte, restricțiile impuse de către stat perspectivelor de angajare ale unei persoane în cadrul unei societăți private din motive de neloialitate față de stat nu s-ar putea justifica, din perspectiva Convenției, la fel ca și restricțiile care guvernează accesul la angajare al acestei persoane în sectorul public, indiferent de importanța societății private în chestiune pentru interese economice, politice sau legate de securitatea de stat.
De asemenea, Curtea nu poate ignora ambiguitatea cu care legea abordează, pe de o parte, chestiunea neloialității reclamanților și, de cealaltă parte, necesitatea de a aplica restricțiile în angajarea în anumite domenii din sectorul privat. În afara referințelor la „juriști” și la „notari” legea nu cuprinde nicio definiție a locurilor de muncă, a funcțiilor sau a meseriilor la care reclamanții ar avea accesul interzis. De aici, este imposibilă stabilirea unei legături rezonabile între respectivele locuri de muncă și scopurile legitime urmărite prin interdicția de a le ocupa. Un astfel de dispozitiv legislativ nu prezintă garanțiile necesare care să permită evitarea oricărei discriminări și asigurarea unui control jurisdicțional adecvat și suficient pentru decizia de a impune asemenea restricții.
Curtea ține, de asemenea, cont de faptul că legea din 1998 a fost pusă în aplicare la aproape zece ani de la declarația de independență a Lituaniei, ceea ce înseamnă că restricțiile impuse reclamanților cu privire la activitatea lor profesională s-au întins pe o perioadă de treisprezece ani (dl Sidabras) și, respectiv, nouă ani (dl Dziautas) după plecarea lor din KGB. Interdicția impusă reclamanților de a lucra în diverse domenii ale sectorului privat a constituit o măsură exagerată și prin urmare s-a încălcat art. 14 combinat cu art. 8 (decizia a fost adoptată cu cinci voturi pentru și două contra). Această concluzie a scutit Curtea de o examinare suplimentară pentru a depista o eventuală încălcare a art. 8, luat separat (decizia a fost adoptată cu cinci voturi și contra două).
Curtea a considerat că, aplicarea în cazul reclamanților a restricțiilor la angajare în baza legii neaducând atingere dreptului lor la libertatea de expresie, art. 10 nu se aplică. Prin urmare, art. 14 nu se aplică nici el. Pe scurt, nu a existat nicio încălcare a art. 10, luat separat sau combinat cu art. 14 (decizie luată în unanimita-te).
În baza art. 41, Curtea a acordat 7.000 euro fiecărui reclamant ca daune materiale și morale, precum și 2.681,37 euro dlui Si-dabras și 2.774,05 euro dlui Dziautas, cheltuieli de judecată.
| ← Muncă obligatorie. Discriminare între profesia de avocat și... | Discriminare pe motive sindicale. Mijloace utilizate de... → |
|---|
