Nichifor contra României - Durata procedura legea nr. 112/1995. Culpa comisiei de examinare.
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză realizata de BEATRICE NITA - ERDELY . TRADUCĂTOR, autorizaţia nr. 9308/2003.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA ÎNTÂIA
CAUZA NICHIFOR CONTRA ROMÂNIA (NR. 1)
(Cererea nr. 62276/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 iulie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suporta retuşuri de formă.
În cauzaNichifor contra România(nr. 1),
Curtea europeană a Drepturilor omului (secţia a întâia), reunită în camera formată din:
Domnii: C.L. ROZAKIS, preşedinte,
L. LOUCAIDES,
Doamna F. TULKENS,
Domnul C. BIRSAN,
Doamna N. VAJIC,
Domnul A. KOVLER,
Doamna E. STEINER, judecători,
Şi domnul S. NIELSEN, grefier de secţie,
După ce au deliberat în camera de consiliu din data de 22 iunie 2006,
Dau hotărârea prezentă, adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cazului se află o cerere (nr. 62276/00) îndreptată contra României şi ai cărei doi cetăţeni, domnul Şerban Nichifor şi doamna Livia Ileana Elvira Nichifor („reclamanţii”) au sesizat Curtea la data de 12 iulie 2000, în virtutea art. 34 al Convenţiei de salvgardare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii invocă în special faptul că durata unei proceduri bazate pe legea nr. 112/95 asupra reglementării situaţiei juridice a unor imobile cu folosinţa de locuinţă, transferate în patrimoniul Statului, a fost excesivă.
4. Cererea a fost atribuită primei secţii a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
5. Prin decizia din data de 14 mai 2002, Curtea a declarat cererea parţial neadmisibilă. Printr-o decizie din data de 27 ianuarie 2005, Curtea a declarat admisibil şi restul cererii.
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secţii astfel remaniate (art. 52 § 1).
7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul, au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament)..
ÎN FAPT:
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
8. Reclamanţii s-au născut, respectiv, în anii 1956 şi 1922, şi locuiesc în Bucureşti.
9. Reclamanţii sunt moştenitorii lui E.N., proprietarul unui teren şi al unei clădiri situate pe acel teren, situat în str. Poliţiei nr. 3, Bucureşti. În anul 1950, Statul şi-a însuşit aceste bunuri, invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950.
10. La data de 23 noiembrie 1995, a fost adoptată legea nr. 112/1995, care guvernează punerea în operă a măsurilor reparatorii pentru vechii proprietari ai imobilelor naţionalizate, sau pentru moştenitorii acestora.
11. La data de 16 iulie 1996, reclamanţii au cerut comisiei administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 112/1995, restituirea clădirii care a aparţinut lui E.N. la data de 23 iulie 1996, doi terţi, G.Z. şi S.N. au formulat, la rândul lor, o cerere întemeiată pe legea nr. 112/1995, având drept obiect imobilul situat în Bucureşti, str. Poliţiei nr. 3. Această a doua cerere a fost, prin urmare, respinsă.
12. Comisia a procedat la identificarea şi la evaluarea imobilului în conformitate cu legea nr. 112/1995. La data de 30 martie 2000, ea a dat o decizie prin care acorda o compensaţie financiară reclamanţilor, pe motivul că ei nu îndeplineau condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de restituirea bunului. Comisia a acordat reclamanţilor suma de 213.365.873 lei (ROL), adică aproximativ 11.510 Euro la nivelul ratei de schimb al Băncii Naţionale a României din martie 2000.
13. La data de 8 mai 2000, reclamanţii au contestat această decizie în faţa tribunalului de primă instanţă din Bucureşti, invocând faptul că bunul trebuia să le fie restituit, pentru că el a fost naţionalizat de o manieră abuzivă. La data de 19 iunie 2000, li s-a respins cererea, tribunalul considerând că decizia comisiei administrative era legală. El a subliniat faptul că legea nr. 112/1995, prevedea că puteau fi restituite doar imobilele care erau locuite în continuare de către vechii proprietari, sau doar imobilele neocupate. Tribunalul a constatat că reclamanţii nu mai locuiau în imobilul în chestiune, şi că acesta nu era neocupat, şi a considerat că celor din urmă nu li se putea restitui bunul, dar că aveau dreptul la o compensaţie financiară. Tribunalul a indicat în sfârşit, că legea nr. 112/1995 se referea la restituirea bunurilor pe care Statul şi le-a însuşit legal, şi că, în cazul reclamanţilor care pretindeau că bunul lor a fost confiscat de o manieră abuzivă, adică în absenţa unei baze legale, ei puteau acţiona Statul în justiţie pe calea unei acţiuni în revendicare imobiliară, întemeiată pe codul civil. Această soluţie a fost confirmată la data de 16 octombrie 2000, de către Tribunalul Bucureşti şi printr-o hotărâre definitivă dată la data de 14 octombrie 2000, de către Curtea de Apel Bucureşti.
14. Împotriva hotărârii Curţii de Apel, reclamanţii au formulat o contestaţie în anulare, care le-a fost respinsă, pe motiv că condiţiile cerute pentru a se admite această cale de recurs extraordinar, nu erau îndeplinite.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
15. Dispoziţiile pertinente ale legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995 asupra reglementării situaţiei juridice a unor bunuri imobiliare cu folosinţa de locuinţă, transferate în patrimoniul Statului, se citesc după cum urmează:
Art. 16
„(...) 3. Propunerile comisiilor [locale] care însoţesc cererile şi documentele furnizate în sprijinul acestora, prezentate de vechii proprietari sau de către moştenitorii acestora,_ trebuie transmise comisiilor judeţene într-un termen de 30 de zile.”
Art. 17
„1. Comisiile [judeţene] trebuie să stabilească, într-un termen de 60 de zile începând de la primirea propunerilor transmise de către comisiile locale, dreptul vechilor proprietari_ de a-şi vedea restituit bunul în natură sau de a-şi vedea acordată o despăgubire şi trebuie, de asemenea, să decidă asupra sumei la care se ridică despăgubirea_ ”
Art. 18
„1. Deciziile comisiilor judeţene, ale comisiei pentru Bucureşti, ale comisiei din sectorul agricol Ilfov, sunt supuse controlului judiciar în conformitate cu legea civilă, şi pot fi atacate [în justiţie] într-un termen de 30 de zile care urmează de la comunicare [către persoanele interesate]_ .”
16. Prin hotărârea sa din data de 5 mai 1997, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat asupra caracterului special al procedurii prevăzute la art. 19 din legea nr. 112/1995, în raport cu procedura în contencios administrativ, reglementată prin legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990:
„Refuzul autorităţii administrative de a şterge numele reclamantului de pe lista anexată la decretul nr. 92/1950, nu constituie un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor legale citate mai sus [(art. 1 din legea nr. 29/1990 asupra contenciosului administrativ], dar priveşte situaţia juridică a unui imobil, care este reglementată prin legea nr. 112/1995 şi care prevede o altă cale de recurs.
Astfel, acţiunea introdusă este neadmisibilă, pentru că este prevăzută o altă cale de recurs, la art. 19 din legea nr. 112/1995_ .”
ÎN DREPT:
I. DESPRE EXCEPŢIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI
17. Guvernul ridică din nou excepţia extrasă din neepuizarea căilor de recurs interne, privind prejudiciul datorat duratei excesive a procedurii, pe care o ridicase înainte de examinarea admisibilităţii cererii.
Guvernul se referă la o jurisprudenţă a Curţii Supreme de Justiţie (paragraful 16 de mai sus) şi susţine că reclamanţii nu au folosit calea de recurs deschisă prin legea nr. 29/1990 asupra contenciosului administrativ, pentru a ataca în justiţie refuzul comisiei de a răspunde la cererea lor.
18. Solicitanţii au cerut respingerea excepţiei.
19. Curtea ia notă că excepţia Guvernului a fost deja respinsă prin decizia asupra admisibilităţii din data de 27 ianuarie 2005. Curtea consideră că Guvernul îşi întemeiază excepţia pe argumente care nu sunt de natură a repune în cauză decizia sa asupra admisibilităţii.
În consecinţă, excepţia trebuie respinsă.
II. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ LA ART. 6 § 1 AL CONVENŢIEI
20. Reclamanţii invocă faptul că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil”, aşa cum a fost el prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie, redactat astfel:
„Orice persoană are dreptul ca, cauza sa să fie ascultată_ într-un termen rezonabil, de către un tribunal_ care va decide_ asupra contestărilor la care sunt supuse drepturile lor şi a obligaţiilor cu caracter civil_ ”
a) Perioada care trebuie luată în considerare
21. Guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la data de 8 mai 2000, odată cu sesizarea tribunalului de primă instanţă din Bucureşti, de către reclamanţi. Invocând mai ales jurisprudenţa Morscher contra Austria (nr. 54039/00, § 38, 5 februarie 2004), Guvernul afirmă, de asemenea, că înainte de 30 martie 2000, data respingerii cererii reclamanţilor de către comisia administrativă, nu exista o „contestaţie” referitoare la drepturile civile ale reclamanţilor, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
22. Reclamanţii replică că această perioadă a început la data de 16 iulie 1996, atunci când au cerut comisiei administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 112/1995, restituirea bunurilor care au aparţinut lui E.N.
23. Curtea aminteşte că perioada care trebuie luată în considerare în viziunea art. 6, este data introducerii recursului administrativ prealabil, atunci când acesta constituie o condiţie indispensabilă pentru admisibilitatea unui recurs în contencios (vezi, de exemplu, hotărârile Messochoritis contra Grecia, nr. 41867/98, § 23, 12 aprilie 2001 şi X contra Franţa din 31 martie 1992, seria A nr. 234 - C, pag. 90 § 31). În speţă, introducerea unei cereri în faţa comisiei administrative constituie faza prealabilă indispensabilă pentru admisibilitatea recursului în contencios, guvernat de legea nr. 112/1995.
De aici, Curtea consideră că procedura litigioasă a început la data de 16 iulie 1996, prin introducerea de către reclamanţi a cererii lor în faţa comisiei administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 112/1995. Această procedură s-a încheiat la data de 14 decembrie 2000, prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti. Ea durează deci de 4 ani şi 5 luni, din care 3 ani şi 8 luni în faţa comisiei administrative.
b) Caracterul rezonabil al procedurii
24. Guvernul subliniază că afacerea prezenta un oarecare grad de complexitate, în măsura în care cei doi moştenitorii lui E.N. au depus cereri de restituire distincte în faţa comisiei administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 112/1995 şi că existau divergenţe între documentele provenind din arhive şi cele ale reclamanţilor, în ceea ce priveşte naţionalizarea clădirii. Guvernul invocă de asemenea supraîncărcarea comisiei administrative pentru a justifica termenul de examinare al cererii reclamanţilor. Guvernul se referă de asemenea, la faptul că în faţa fiecărui tribunal procedura judiciară a cunoscut termene rezonabile.
25. Reclamanţii consideră că durata procedurii, excesiv de lungă, în special în ceea ce priveşte comisia administrativă însărcinată cu aplicarea legii nr. 112/1995, care nu a dat decizia decât la un interval de 3 ani şi 9 luni de la introducerea cererii lor, în timp ce legea impunea un termen de 90 de zile pentru a lua o hotărâre.
26. Curtea reaminteşte că, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmărind circumstanţele cauzei şi în privinţa criteriilor consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea afacerii, comportamentul reclamanţilor, ca şi miza litigiului pentru părţile interesate (vezi, printre multe altele, Frydlender contra Franţa [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, 27 iunie 2000).
27. Fără greutate, Curtea ia notă că reclamanţii nu au contribuit cu nimic la întârzierea examinării afacerii.
28. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, comisia departamentală din Bucureşti s-a pronunţat la 3 ani şi 8 luni după introducerea cererii reclamanţilor, durată care a depăşit cu mult termenul legal de 90 de zile pentru ca comisia administrativă să dea o decizie, şi este evident că în ochii săi, o asemenea procedură trebuia tratată cu o rapiditate specială (vezi, mutatis mutandis, Ganci contra Italia, nr. 41576/98, § 31, CEDO-XI, 30 octombrie 2003).
29. Curtea consideră, de asemenea, că afacerea nu prezenta o complexitate specială, comisia administrativă însărcinată cu aplicarea legii nr. 112/1995, fiind însărcinată doar cu identificarea şi evaluarea imobilului, sarcină care nu pare să fi avut o complexitate deosebită.
30. În ceea ce priveşte procedura în faţa tribunalelor interne, Curtea consideră că durata examinării, spre ştiinţă 7 luni şi 6 zile nu a fost excesivă. Totuşi, ţinând cont de durata examinării din partea comisiei administrative responsabilă cu aplicarea legii nr. 112/1995, Curtea consideră că durata globală a procedurii nu răspunde exigenţei de „termen rezonabil”.
Plecând de aici, se poate spune că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1.
III. DESPRE APLICAREA ART. 41 AL CONVENŢIEI
31. În termenii art. 41 al Convenţiei:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern ale Înaltei Părţi contractante nu permit să se şteargă decât într-un mod imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
32. Reclamanţii reclamă 400.000 de Euro (EUR) cu titlul de prejudiciu material şi moral pe care l-au suferit.
33. Guvernul contestă aceste pretenţii.
34. Curtea nu observă legătura de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat, şi respinge această cerere. În schimb, ea consideră că reclamanţii au suportat un chin moral sigur. Hotărând în echitate, ea acordă fiecăruia dintre petiţionari, câte 800 EUR cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli
35. Curtea consideră potrivit să nu ceară rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
C. Dobânzi moratorii
36. Curtea judecă ca fiind potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut al Băncii Centrale europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Pronunţă că a existat o încălcare a art. 6 § 1 al Convenţiei;
2. Pronunţă,
a) că Statul pârât trebuie să verse fiecăruia dintre reclamanţi, într-un termen de 3 luni din ziua în care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 800 de EUR (opt sute de EUR) pentru prejudiciul moral, sume care vor fi convertite în moneda naţională a Statului pârât, cu dobânda aplicabilă la data reglementării, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlul de impozit.
b) că începând cu expirarea numitului termen şi până la vărsământ, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, egală cu rata dobânzii la împrumut a Băncii centrale europene, aplicabilă în acea perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
3. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru tot ce este în plus.
Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 13 iulie 2006, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Soren NIELSEN Christos ROZAKIS
Grefier Preşedinte
| ← SC Argintex SA si Asociatia Argintex PAS contra Romaniei -... | Stefan Clivet contra Romaniei - Recurs extraordinar admis.... → |
|---|
