Maria Simona Aslan contra Romaniei - Actiune in revendicare Vanzarea ilegala a unui imobil de catre stat
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 24 mai 2007
înCauza Aslan împotriva României
(Cererea nr. 32494/03)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Aslan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnul E. Myjer,
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 3 mai 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 32494/03, introdusă împotriva României de o cetăţeană a acestui stat, doamnaMaria Simona Aslan(reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 29 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de domnul C. Amzuţă, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu şi apoi de doamna R. Paşoi, co-agent, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 7 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului român cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1930 şi are domiciliul în Bucureşti.
A. Prima acţiune în revendicare
5. Printr-o sentinţă din 3 noiembrie 1995, Judecătoria Bucureşti a respins acţiunea introdusă de reclamantă împotriva Consiliului municipal pentru a i se recunoaşte dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în Bucureşti, str. Mihăileanu nr. 36, care a fost naţionalizat în anii ’50. Imobilul era format din trei apartamente cu unsprezece camere a căror suprafaţă totală era de 529,60 m² şi o curte de 618,74 m².
6. Printr-o hotărâre definitivă din 20 noiembrie 1996 Tribunalul Bucureşti a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei menţionată anterior a Judecătoriei şi a dat câştig de cauză acţiunii. Tribunalul a considerat că naţionalizarea fusese ilegală şi că, prin urmare, reclamanta era proprietara imobilului.
7. Printr-o decizie din 25 mai 1998 Primăria a ordonat restituirea imobilului către reclamantă.
B. A doua acţiune în revendicare
8. La 30 octombrie şi 1 noiembrie 1996 şi 20 ianuarie 1997, statul a vândut cele trei apartamente care formau imobilul familiilor D., T. şi M., care locuiau în ele în calitate de chiriaşi.
9. La o dată neprecizată reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune împotriva cumpărătorilor şi Consiliul municipal pentru restituirea imobilului.
10. La 27 aprilie 2000 reclamanta a renunţat la cererea sa înaintată împotriva familiei M.
11. Printr-o hotărâre din 17 iulie 2000, Tribunalul a respins acţiunea, reţinând că reclamanta nu demonstrase reaua credinţă a cumpărătorilor cu ocazia încheierii contractelor de vânzare.
12. Această hotărâre a fost confirmată, la apelul reclamantei, printr-o hotărâre din 7 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, care a decis, în plus, că putea obţine o reparaţie prin echivalare, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
13. Printr-o hotărâre definitivă din 5 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantei.
C. Cerere de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.
14. În cursul anului 2001, reclamanta a cerut Primăriei restituirea imobilului.
15. Printr-o scrisoare din 2 martie 2006, Primăria a informat Guvernul că cererea nu fusese examinată nici până astăzi deoarece reclamanta nu a prezentat unele documente în sprijinul cererii sale.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
16. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în Hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
17. Reclamanta se plânge că vânzarea imobilului către locatari, confirmată prin hotărârea din 5 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
18. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
19. Guvernul cere Curţii să ia în calcul reforma instituită prin Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazul în care o asemenea restituire nu este posibilă, acordarea unei despăgubiri constând într-o participaţie, în calitate de acţionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare (Proprietatea), organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. Guvernul expune faptul că cererea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost examinată nici până astăzi de Primărie, ţînând cont de faptul că reclamanta nu a susţinut-o.
20. Guvernul concluzionează că satisfacţia prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii reclamantei nu întrerupe echilibrul just de păstrat între interese.
21. Reclamanta contestă această teză. Ea consideră că scrisoarea din 2 martie 2006 a Primăriei nu ar putea dovedi vreo greşeală oarecare din partea sa, în măsura în care ilegalitatea naţionalizării a fost constatată printr-o hotărâre definitivă. Din contră, ea consideră că autorităţile naţionale şi chiriaşii au acţionat cu rea credinţă cu ocazia încheierii contractelor de vânzare, în măsura în care litigiul privind revendicarea imobilului era în curs la vremea aceea.
22. Reclamanta subliniază că statul nu putea vinde un imobil ce nu-i aparţinea şi că procedând astfel a privat-o de beneficierea de bunul său.
23. Curtea aminteşte că în cauza Străin citată anterior (paragrafele 39 şi 59), ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a desbăgubirii, constituia o privare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
21. În plus, în cauza Păduraru citată anterior (paragraful 112), Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona la timp şi coerent în faţa problematicii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia lor în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a-şi recupera bunul, în condiţiile în care dispunea de o hotărâre definitivă de condamnare a statului să i-l restituie.
25. În speţă, Curtea nu întrevede niciun motiv pentru care s-ar îndepărta de jusrisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind clar aceeaşi. După exemplul cauzei Brumărescu ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII), în prezenta cauză, terţii au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi deoarece în cauza Străin citată anterior reclamanta a fost recunoscută drept proprietară legitimă, instanţele considerând incontestabil titlul său de proprietate, dat fiind caracterul abuziv al naţionalizării.
26. Curtea constată că vânzarea bunului reclamantei o împiedică să beneficieze de dreptul său de proprietate şi că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deşi a depus o cerere de despăgubire pentru imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, ea nu a primit niciun răspuns nici până astăzi.
27. În privinţa obligaţiei sale de a-şi susţine cererea, presupunând chiar că ar fi cazul, nici din scrisoarea mai sus menţionată, nici din documentele prezentate de Guvern, nu reiese că reclamanta ar fi fost informată asupra acestei carenţe pentru a o putea remedia.
28. În orice caz, în privinţa posibilităţii pentru reclamantă de a fi despăgubită în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, Curtea constată că această ultimă lege acordă un drept la despăgubire la nivelul valorii de piaţă al bunului care nu poate fi restituit, sub forma unei participaţii în calitate de acţionar la un organism de plasare a valorilor imobiliare.
29. Conform calendarului estimativ al « Proprietatea », operaţiunea de transformare a titlurilor în acţiuni ar fi trebuit să aibă loc în martie 2006 şi intrarea efectivă pe bursă în decembrie 2006. Or, niciuna din aceste operaţiuni nu a avut loc.
30. În speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că « Proprietatea » nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. În consecinţă, Curtea consideră că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor vândute din imobil, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, o fac să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
31. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
32. Reclamanta contestă hotărârea din 5 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie pe care o consideră contrară art. 6 alin. 1 din Convenţie care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
33. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă, doar dacă şi în măsura în care aceste erori i se par susceptibile să fi antrenat o atingere adusă drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I).
34. Ţinând cont de ansamblul de elemente aflate în posesia sa şi în măsura în care era competentă să cunoască pretenţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor garantate de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
35. Reiese că plângerea trebuie respinsă fiind în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
36. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
37. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanta insistă asupra restituirii imobilului şi refuză acordarea unei despăgubiri. Ea nu prezintă niciun raport de expertiză. Ea cere de asemenea, fără a indica o cifră în cererea sa, o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit din cauza nebeneficierii de imobil şi « disperării » pe care a cunoscut-o timp de 11 ani de când dispune de un titlu de proprietate fără să i se facă dreptate.
38. Guvernul consideră că valoarea imobilului se ridică la 266.587 euro. El prezintă un raport de expertiză în acest sens. În privinţa eventualului prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că hotărârea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a acestui prejudiciu.
39. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se elimine decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat o încălcare a Convenţiei.
40. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când statuează în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi prejudiciul moral, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).
41. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea imobilului situat în Bucureşti în str. Mihăileanu la nr. 36, ar pune pe cât posibil reclamanta într-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a imobilului.
42. În speţă, în ceea ce priveşte stabilirea acestei sume, Curtea constată că Guvernul a supus atenţiei un raport de expertiză care permite să se stabilească valoarea imobilului. Conform acestui raport, această valoare este de 266.587 euro. Ţinând cont de faptul că reclamanta nu a prezentat niciun raport de expertiză, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a imobilului la 270.000 euro.
43. În privinţa cererii reclamantei privind o despăgubire cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au creat neplăceri şi incertitudini, pentru care suma de 8.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
C. Majorări de întârziere
44. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei imobilul situat în strada Mihăileanu nr. 36 din Bucureşti, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantei în acelaşi termen de 3 luni, 270.000 euro (două sute şaptezeci mii euro) pentru prejudiciul material;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantei 8.000 euro (opt mii euro) pentru prejudiciul moral;
d) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii şi că la acestea se vor adăuga sumele datorate cu titlu de impozit;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 24 mai 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Ionescu impotriva Romaniei - Lipsa unui proces echitabil. Acces... | Zamfirescu impotriva României - Competenta solutionare actiune... → |
|---|
