Enciu si Lega contra Romaniei - Apartamente confiscate de stat in baza decretului 92/1950
| Comentarii |
|
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA ENCIU ŞI LEGA împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 9292/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 februarie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite în articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Enciu şi Lega împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), întrunită în completul format din:
MM.B.M. Zupančič, preşedinte,
J. Hedigan,
C. Bîrsan,
D-naA. Gyulumyan,
D-nii.E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
D-naI. Berro-Lefèvre, judecători
şi dl. V. Berger, grefier al secţiei,
După deliberare în Camera de Consiliu la 18 ianuarie 2007,
Pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 9292/05) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui Stat, dl.Calin Constantin Enciu şi d-na Ana Rocsana Lega(« reclamanţii »), au sesizat Curtea la 24 februarie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenţia cu privire la Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de dl. A. Vasiliu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, D-na B. Ramaşcanu.
3. La 27 februarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenţie, ea a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanţii s-au născut în 1942 şi 1943 şi domiciliază la Montréal şi respectiv la Toronto.
5. În 1950, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950, Statul a luat în posesie apartamentele nr. 5 şi 5A care erau situate la nr. 208, Calea Victoriei, în Bucureşti, şi aparţineau lui E.L., ai cărui moştenitori sunt reclamanţii.
A. Demersuri administrative ale reclamanţilor în scopul restituirii apartamentelor nr. 5 şi 5A şi vânzarea acestora de autorităţi
6. În 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 cu privire la regimul juridic al unor imobile naţionalizate (« Legea nr. 112/1995 »), reclamanţii au depus la comisa administrativă competentă o cerere de restituire a apartamentelor sus menţionate. Părţile interesate nu au primit nici un răspuns la cererea lor.
7. La 12 martie şi 2 iulie 1997, în calitate de mandatară a primăriei Bucureşti, societatea H. a vândut cele două apartamente în cauză unor chiriaşi ai primăriei din aceste apartamente. Reclamanţii nu au fost informaţi la epoca respectivă de vânzarea apartamentelor.
B. Acţiuni în revendicarea apartamentelor nr. 5 şi 5A
8. Prin două sentinţe din 8 septembrie 1998, judecătoria din Bucureşti a respins acţiunile de revendicare introduse de reclamanţi în septembrie 1997 contra consiliului municipal din Bucureşti, acţiuni care aveau ca obiect cele două apartamente sus menţionate.
9. La apelurile reclamanţilor, prin hotărârile din 17 februarie şi 19 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti a decis că aceste apartamente fuseseră naţionalizate în mod abuziv şi în consecinţă a condamnat autorităţile să le restituie acestora.
10. În lipsa recursului, aceste hotărâri au devenit definitive.
11. Ca urmare a hotărârilor sus menţionate, la 16 august 1999 şi 19 ianuarie 2000 respectiv, Primarul General al Municipiului Bucureşti a ordonat restituirea apartamentelor în chestiune reclamanţilor. Prin două adrese din 13 ianuarie şi 16 februarie 2000, Primăria Municipiului Bucureşti a informat reclamanţii că din cauza vânzării celor două apartamente, deciziile primarului nu puteau fi puse în aplicare decât în cazul în care jurisdicţiile ar anula contractele de vânzare ale apartamentelor.
C. Acţiuni în anularea contractelor de vânzare
12. La 22 august 2000, reclamanţii au sesizat judecătoria din Bucureşti prin două acţiuni în anulare a contractelor de vânzare sus menţionate pe care le-au îndreptat împotriva foştilor chiriaşi care le cumpăraseră, împotriva societăţii H. şi împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti. Reclamanţii au susţinut că aceste contracte fuseseră încheiate cu necunoaşterea legii nr. 112/1995, dat fiind că naţionalizarea imobilului fusese făcută în mod abuziv şi că procedura administrativă pe care o iniţiaseră cu privire la apartamente era pe rol la momentul vânzării.
13. Prin două sentinţe din 12 mai şi 2 iunie 2003, judecătoria le-a respins acţiunile, sub motiv că terţii cumpărători fuseseră de bună credinţă în momentul vânzării şi că dispoziţiile legii nr. 112/1995 nu fuseseră ignorate.
14. Apelurile depuse de reclamanţi au fost respinse din aceleaşi motive prin două hotărâri din 18 decembrie 2003 şi respectiv 30 ianuarie 2004, emise de Tribunalul Bucureşti.
15. La recursul reclamanţilor, prin două hotărâri din 1 octombrie şi respectiv 1 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat şi respingerea acţiunilor lor în anulare.
D. Cererea de restituire în temeiul legii nr. 10/2001
16. În 2001, în temeiul legii nr. 10/2001 cu privire la restituirea bunurilor naţionalizate abuziv (« Legea nr. 10/2001 »), reclamanţii au depus la Primăria Municipiului Bucureşti două cereri de restituire a apartamentelor nr. 5 şi 5 A în cauză. Rezultă din dosar că până în prezent aceste cereri nu au fost examinate de autorităţi.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
17. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne relevante sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, §§ 19 26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, §§ 38 53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
18. Reclamanţii susţin o atingere a dreptului lor referitor la bunurile lor din cauza imposibilităţii de a se bucura de cele două apartamente ai căror proprietari au fost recunoscuţi, cu efect retroactiv, prin hotărârile din 17 februarie şi 19 aprilie 1999 ale tribunalului Bucureşti, imposibilitate care decurgea din vânzarea acestor apartamente de către Stat chiriaşilor săi. Ei invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Asupra admisibilităţii
19. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident greşit fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea constată de altfel că această parte a plângerii nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarată admisibilă.
B. Pe fond
20. Guvernul subliniază ulterior dificultăţile legate de reglementarea problemelor imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către Stat după 1989 în materie. În acest sens, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 cu privire la locuinţele naţionalizate cu titlu, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global chestiunea imobilelor naţionalizate protejând echilibrul între exigenţele reparaţiei şi siguranţa raporturilor juridice, şi în sfârşit ale legii nr. 247/2005, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001 stabilind cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei legi.
21. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă putere discreţionară nu numai cu privire la alegerea măsurilor care au ca scop garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau la reglementarea în materie de drept a proprietăţii, dar de asemenea pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare. Apreciază că ultima reformă în materie, anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării de despăgubiri echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o hotărâre a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii stabilite pentru bun prin expertiză.
22. Guvernul a conchis că despăgubirea prevăzută de legislaţia română corespunde exigenţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor către reclamanţi nu întrerupe echilibrul corect ce trebuie păstrat între interesele prezente, ţinând seama de asemenea de circumstanţele excepţionale care afectează reglementările în materie.
23. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului. Ei apreciază că concluziile Curţii în cauzele Radu, Străin şi Păduraru sus menţionate îşi găsesc aplicarea şi în speţă. Ei susţin că despăgubirile propuse de autorităţi, mai ales sub forma acţiunilor la bursă, nu sunt eficiente, dat fiind caracterul incert al valorii acestor acţiuni.
24. Curtea reaminteşte că a judecat că vânzarea de Stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de un bun. O astfel de privare, asociată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrarie articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, §§ 39, 43 şi 59, 21 iulie 2005).
25. În plus, legat de cauza Păduraru sus menţionată, Curtea a constatat că Statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesiunea sa în virtutea decretelor de naţionalizare. Ea a mai considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra solicitantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său deşi dispunea de o sentinţă definitivă care condamna Statul să i-l restituie (Păduraru, sus menţionat, § 112).
26. În cauză, Curtea nu vede nici un motiv de a se îndepărta de la jurisprudenţa sus menţionată, situaţia în fapt fiind sensibil aceeaşi. Spre deosebire de cauzele Păduraru şi Porteanu, în cauza de faţă, unii terţi au devenit proprietari ai apartamentelor nr. 5 şi 5A înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestor bunuri să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi dat fiind că în aceste cauze, precum şi în cauza Străin, reclamanta a fost recunoscută în speţă ca proprietară legitimă, instanţele au considerat ca incontestabil titlul său de proprietate, faţă de naţionalizarea abuzivă.
27. Curtea ia notă de faptul că vânzarea de către Stat a apartamentelor nr. 5 şi 5A mai sus menţionate ale reclamanţilor, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea decât vânzarea bunurilor naţionalizate în mod legal, îi împiedică să se bucure de dreptul lor, şi că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această lipsire. Într-adevăr, deşi depuseseră în 2001 cereri de restituire a acestor bunuri în temeiul legii nr. 10/2001, între timp completată de Legea nr. 247/2005, reclamanta nu a primit până în prezent nici un răspuns, nici cu privire la restituirea solicitată, nici cu privire la despăgubirea la care Guvernul susţine că ea ar avea dreptul.
28. Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul Statului între 1945 şi 1989 au drept la o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor, legea propune să le acorde o despăgubire sub forma unei participaţi la un organism de plasare de valori mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. În principiu, persoanele care au dreptul de a primi o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, odată ce Proprietatea va fi cotată la bursă.
29. Curte ia notă că, la 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la registrul comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de Proprietatea să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să fie urmată procedura de aprobare a Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare (« CNVM »). Pe de altă parte, numai după obţinerea acestei aprobări de la CNVM şi conversia titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă persoanele care au fost despăgubite prin astfel de titluri îşi pot vinde acţiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operaţiuni, prealabile acordării unei despăgubiri efective, nu au fost finalizate până în prezent.
30. Este de presupus că cererea de restituire prezentată de reclamanţi în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea ia notă că Proprietatea nu funcţionează actualmente într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei şi că cererea acestora din urmă întemeiată pe legea sus menţionată nu a făcut obiectul nici unei examinări de mai mult de cinci ani. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu ţin seama de prejudiciul suferit prin absenţa prelungită a despăgubirii de către persoanele care, ca şi reclamanţii, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituite în temeiul unei sentinţe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).
31. Ca urmare, Curtea consideră că blocarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentelor nr. 5 şi 5A în cauză, asociată cu absenţa totală a despăgubirii de aproximativ nouă ani, i-au făcut să sufere o dificultate disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Plecând de aici, a avut loc o încălcare a acestei dispoziţii.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
32. Reclamanţii pretind că vânzarea celor două apartamente în cauză de autorităţi locatarilor a dus la imposibilitatea aplicării hotărârilor definitive din 17 februarie şi 19 aprilie 1999 ale Tribunalului Bucureşti care ordonase Statului să le restituie. Invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care sună astfel în partea sa pertinentă:
« Orice persoană are drept să îi fie audiată cauza_ de către o instanţă (...) care va decide_ cu privire la contestaţiile legate de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil_ »
A. Asupra admisibilităţii
33. Curtea constată că această parte a plângerii nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază pe de altă parte că această parte a plângerii nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarată admisibilă.
B. Pe fond
34. Guvernul susţine că nepunerea în execuţie nu poate fi calificată drept refuz sau amânare nejustificată a execuţiei sau interferenţă a legiuitorului, ca în alte cauze examinate de Curte, ci drept imposibilitate obiectivă a executării din cauza faptului că foştii chiriaşi beneficiau de un titlu valabil pentru cele două apartament în cauză. El consideră că având în vedere circumstanţele speţei, limitarea adusă dreptului reclamanţilor a fost proporţională.
35. Reclamanţii apreciază că imposibilitatea de a executa hotărârile din 17 februarie şi 19 aprilie 1999 ale Tribunalului Bucureşti nu ar putea fi calificată drept obiectivă, dat fiind că se datorează vânzării injuste a apartamentelor de către autorităţi. Conform lor, nepunerea în aplicare a acestor hotărâri de autorităţi de mai mult de şapte ani nu ar putea fi justificată, aceasta neurmărind un scop legitim şi nefiind proporţională cu acest scop.
36. Ţinând seama de concluziile sale ce apar în paragrafele 23-30 de mai sus, Curtea consideră că nu este cazul să statueze pe fondul acestui capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis şi printre altele, Bărcănescu împotriva României, nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006, Laino împotriva Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I).
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
37. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
38. Reclamanţii reclamă restituirea apartamentelor nr. 5 şi 5A sau, cu titlu de daune materiale, acordarea a 140 423 euro (EUR), reprezentând valoarea acestor apartamente, aşa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară. Pe de altă parte, ei cer de asemenea cu acest titlu 71 400 EUR cu titlu de compensaţie pentru privarea de proprietate din 1999 până în prezent, sumă stabilită pe baza unei sume lunare pentru fiecare apartament. Reclamanţii solicită de asemenea 130 000 EUR cu titlu de daune morale pentru frustrarea şi suferinţele cauzate de ingerinţa Statului în dreptul lor de proprietate.
39. Cu privire la cererea legată de prejudiciile materiale, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a celor două apartamente şi a cotei părţi din terenul aferent este de 103 878 EUR, şi prezintă un raport de expertiză în acest sens. Pe de altă parte, fiind vorba de capătul de cerere legat de lipsa bucurării de proprietate, el face trimitere la jurisprudenţa Curţii care a apreciat că nu putea specula asupra problemei estimării valorii chiriilor nepercepute când a ordonat restituirea bunului (Sofletea împotriva României, nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003, şi Buzatu împotriva României (satisfacţia echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
Cât despre cererea legată de prejudiciul moral, Guvernul apreciază că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cauză prin constatarea unei încălcări şi că legătura de cauzalitate între încălcarea pretinsă şi prejudiciul suferit nu a fost dovedită.
40. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul acuzat obligaţia juridică legată de Convenţie de a pune capăt încălcării şi de a şterge consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se şteargă decât imperfect consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparare părţii lezate prin actul sau omisiunea legat de care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exerciţiul acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil» şi elementul de frază « dacă este cazul » sunt mărturie în acest sens.
41. Printre elementele luate în considerare de Curte, când statuează în materie, apar daunele materiale, adică pierderile efectiv suferite drept urmare directă a încălcării afirmate, şi daunele morale, adică repararea stării de angoasă, neplăcerile şi incertitudinile care rezultă din această încălcare, precum şi alte daune non materiale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
42. În plus, acolo unde diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau în cazul când distincţia între daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte dificilă, Curtea poate fi determinată să le examineze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).
43. Curtea apreciază, în circumstanţele cauzei, că restituirea apartamentelor nr. 5 şi 5A vândute de autorităţi ar pune reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu aceea în care s-ar găsi dacă exigenţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. Dacă Statul acuzat nu va proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească părţii interesate, ca daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor în cauză.
44. Ţinând seama de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pe piaţa imobiliară locală şi de elementele prezentate de părţi, Curtea estimează că acest capăt al cererii reclamanţilor privind daunele materiale trebuie admis integral şi le acordă 140 423 EUR cu acest titlu.
45. Legat de sumele cerute cu titlu de privare de proprietate începând cu 1999, Curtea observă că suma cerută a fost stabilită pe baza unei sume lunare pentru fiecare apartament. Ea consideră că nu este cazul să se aloce o sumă cu acest titlu, ţinând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea apartamentelor în cauză în temeiul articolului 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar căpăta în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei chirii susceptibile de a oferi reclamanţilor un venit lunar fiind în funcţie de mai multe variabile. Totuşi, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamanţi din 1999 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, şi Buzatu citată mai sus, § 18).
46. În acest sens şi în limita competenţei sale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus grave atingeri dreptului reclamanţilor cu privire la bunurile lor şi le acordă în comun suma de 6 000 EUR care reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
47. Reclamanţii nu au formulat nicio cerere în acest sens.
48. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale decât în măsura în care a solicitat acest lucru. Aşadar, în speţă, Curtea nu acordă reclamanţilor nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
49. Curtea considera adecvat să îşi întemeieze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. Afirmă că nu e cazul să se examineze pe fond capătul de cerere derivat din articolul 6 § 1 din Convenţie;
4. Afirmă
a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamanţilor apartamentele nr. 5 şi 5A, situate la nr. 208, Calea Victoriei, în Bucureşti, în termen de trei luni începând cu data de la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie;
b) că în caz contrar, Statul acuzat trebuie să achite în comun reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 140 423 EUR (o sută patruzeci de mii patru sute douăzeci şi trei de euro) ca daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) că în orice situaţie, Statul acuzat trebuie să achite în comun reclamanţilor 6 000 EUR (şase mii de euro) ca prejudiciu moral;
d) că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la date plăţii;
e) că de la data expirării termenului menţionat şi până la plata acestora, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă cu rata egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană aplicabile pe durata acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Vincent BergerBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
| ← Faimblat contra Romaniei - Imobil confiscat in baza decretului... | Danulescu contra Romaniei - Imobil nationalizat ilegal in baza... → |
|---|
