Victor Moldoveanu contra Romaniei - Neplata salariului. Proces impotriva CNM Navrom.
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 29 iulie 2008
înCauza Moldoveanu împotriva României
(Cererea nr. 13386/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Moldoveanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power, judecători,
şi domnul Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 8 iulie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 13386/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnulVictor Moldoveanu(reclamantul), a sesizat Curtea la data de 31 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de domnul Dan Miron, avocat la Constanţa. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
4. La data de 20 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1942 şi locuieşte la Bucureşti.
Procesul împotriva CNM Navrom pentru plata drepturilor salariale datorate reclamantului
5. Societatea comercială Compania naţională maritimă Navrom SA Constanţa (în continuare denumită CNM Navrom) este o societate cu capital de stat, constituită de autorităţi în anul 1990 în urma unei restructurări a întreprinderilor de stat care activau în domeniul navigaţiei maritime înainte de 1989 (paragraful 19 de mai jos).
6. În perioada noiembrie 1996 – iunie 1997 reclamantul a fost căpitanul navei C., al cărei proprietar era CNM Navrom. În timpul acestei perioade nava respectivă a fost închiriată societăţilor O.M. şi P.S. La data de 23 mai 1997 aceste societăţi şi CNM Navrom au încheiat un protocol care prevedea, printre altele, că datoriile existente faţă de echipajele navelor închiriate de CNM Navrom vor fi plătite de aceasta din urmă care îşi rezerva dreptul de a introduce o acţiune în rambursare.
7. La întoarcerea din călătoriile sale pe mare, reclamantului nu i s-a plătit decât o parte din sumele pe care era îndreptăţit să le primească pentru perioada susmenţionată. În opinia interesatului, neplata sumelor restante se datora epuizării fondurilor alocate CNM Navrom de către Guvern.
8. La data de 12 octombrie 1998 reclamantul a sesizat Judecătoria Constanţa cu o acţiune îndreptată împotriva CNM Navrom şi societăţile O.M. şi P.S., având drept obiect plata unor sume de bani reprezentând în special drepturile salariale neplătite în timpul perioadei menţionate anterior.
9. Prin sentinţa din data de 14 iulie 1999 Judecătoria Constanţa a condamnat in solidum părţile pârâte la plata către reclamant a sumelor de 18.586 dolari americani şi 7.200.000 lei vechi româneşti (ROL).
10. Prin decizia din data de 17 noiembrie 1999, pronunţată în urma apelului societăţilor O.M. şi P.S., Tribunalul Constanţa a luat act de faptul că reclamantul renunţase la acţiunea sa împotriva celor două societăţi şi a confirmat sentinţa din 14 iulie 1999 în ceea ce priveşte CNM Navrom.
11. Prin decizia din data de 14 martie 2000 recursul CNM Navrom a fost respins pe motiv că aceasta din urmă l-a formulat omisso medio, fără a înainta apel. Reclamantul a cerut învestirea cu formulă executorie a deciziei din 17 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanţa.
B. Demersurile reclamantului privind obţinerea plăţii creanţei sale şi procedura lichidării judiciare a CNM Navrom
12. La data de 26 noiembrie 1998, Tribunalul Constanţa a decis deschiderea procedurii lichidării judiciare a CNM Navrom.
13. La data de 1 martie 1999 el a desemnat societatea P. în calitate de lichidatoare a CNM Navrom. Reclamantul şi-a înscris în tabelul creditorilor creanţa rezultată din decizia definitivă din data de 17 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanţa.
14. La data de 14 decembrie 2000 societatea lichidatoare P. a publicat tabelul creditorilor CNM Navrom. Invocând în esenţă articolul 108 (9) din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului (Legea nr. 64), ea a înscris creanţa reclamantului drept creanţă chirografară (poziţia 108 punctul 9), cu menţiunea « plata sumelor mai sus indicate nu este garantată ».
15. Reclamantul a contestat poziţia atribuită creanţei sale pe motiv că aceasta avea un caracter privilegiat în temeiul Convenţiei internaţionale pentru unificarea anumitor reguli referitoare la privilegiile şi ipotecile maritime, încheiată la Bruxelles în 1926 (în continuare denumită Convenţia din 1926). El a cerut înscrierea creanţei sale la poziţia 108 – punctul 3 din tabelul creditorilor, poziţie ce corespunde creanţei rezultate din salarii.
16. Sesizată de Curtea de Apel Constanţa în cursul procedurii, prin decizia din data de 2 octombrie 2001, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 108 din Legea nr. 64/1995 ridicată de reclamant, care se plângea de un tratament diferit între creditorii care invocau drepturile salariale. Ea a considerat că aceşti creditori nu se aflau în aceeaşi situaţie, dată fiind vechimea creanţei lor ; cei ale căror creanţe apăruseră cu mai mult de şase luni înainte de deschiderea procedurii de lichidare judiciară dispuneau de mai mult timp pentru a acţiona cu sârguinţă spre a obţine plata mai înainte ca debitorul să se afle într-o asemenea situaţie. În ceea ce priveşte Convenţia din 1926 invocată de reclamant, Curtea Constituţională a observat că aceasta nu era aplicabilă în speţă, deoarece privea executarea creanţelor asupra navelor şi nu pe cele asupra societăţilor comerciale de transport maritim, ultimele creanţe fiind supuse procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995.
17. Prin decizia definitivă din data de 10 decembrie 2001, pronunţată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Constanţa a respins contestaţia reclamantului pe motiv că lichidatoarea înscrisese corect creanţa acestuia cu titlu de creanţe chirografare. Ea a considerat că art. 108 (3) din Legea nr. 64/1995, care stabilea în mod imperativ ordinea de prioritate a creanţelor, nu privea decât creanţele izvorând din contractele de muncă anterioare cu cel mult şase luni deschiderii procedurii falimentului şi a confirmat că data de luat în calcul în această privinţă nu era cea a deciziei din data de 17 decembrie 1999 ci cea anterioară, la care creditorul era îndreptăţit să obţină plata salariului din partea angajatorului în baza contractului de muncă. Curtea de Apel a adăugat că aplicarea Legii nr. 64/1995 o elimina pe cea a oricărei alte dispoziţii de drept intern sau internaţional, cu atât mai mult cu cât Convenţia din 1926 avea un alt obiect, şi anume executarea creanţelor asupra navelor.
18. Într-o scrisoare din data de 19 ianuarie 2006 trimisă Guvernului, societatea lichidatoare P. a informat-o pe aceasta că procedura de lichidare judiciară a CNM Navrom era în curs, dar că, pe baza sumelor obţinute din vânzarea activelor societăţii debitoare creanţele chirografare, ca cele ale reclamantului, nu puteau fi plătite a priori. În momentul de faţă procedura falimentului este în curs.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Dispoziţii legale şi alte hotărâri adoptate de autorităţi privind CNM Navrom
19. Compania naţională maritimă Navrom Constanţa (CNV Navrom) a fost constituită prin Hotărârea Guvernului nr. 494 din 9 mai 1990 ; ea îşi exercita activitatea economică sub controlul Ministerului Transporturilor. În temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea întreprinderilor de stat, compania a devenit societatea comercială CNM Navrom SA ; ea figura astfel pe lista publicată de Guvern în Monitorul Oficial la data de 17 ianuarie 1991, listă care privea structurile administrative având statutul de regie autonomă sau de societate comercială create în domeniul transportului naval. Legea nr. 15/1990 prevedea că la început statul era acţionar unic al unei asemenea societăţi, că titluri de valoare echivalând cu 30% din capitalul social ar fi fost transmise Agenţiei naţionale pentru privatizare, subordonată Guvernului, spre a fi apoi distribuite cu titlu gratuit cetăţenilor români şi că Guvernul ar fi trebuit să elaboreze o strategie de privatizare pe domeniu de activitate economică. Pe de altă parte, prin ordonanţa nr. 1 din data de 14 ianuarie 1994, Guvernul a adăugat la bugetul statului o datorie contractată de CNM Navrom în calitate de societate cu capital de stat. Prin hotărârile nr. 397 din 4 august 1997, 375 din 7 iulie 1998 şi 93 din 17 iunie 1999, Guvernul a alocat celor trei companii maritime cu capital majoritar de stat, printre care CNM Navrom, fonduri pentru asigurarea siguranţei navelor acestor societăţi care aveau dificultăţi financiare şi juridice în diferite porturi ale globului şi pentru repatrierea şi plata salariilor restante şi soldelor datorate echipajelor acestor nave potrivit contractelor de muncă. Prima din aceste hotărâri prevedea că sumele respective trebuia restituite în urma restructurării societăţilor în chestiune şi vânzării unui anumit număr de nave.
20. Transferată pe lista societăţilor Fondului Proprietăţii de Stat (FPS), CNM Navrom figura în Hotărârea Guvernului nr. 140 din 7 aprilie 1998 privind strategia autorităţilor în procesul de privatizare a societăţilor cu capital de stat. În domeniul transportului maritim, hotărârea viza menţinerea controlului statului numai pentru a asigura nevoile strategice şi de apărare ale ţării şi pentru a pune în valoare porturile naţionale. În acest scop, ea prevedea restructurarea şi privatizarea a trei companii naţionale de navigaţie, printre care CNM Navrom, potrivit unei strategii care implica, printre altele, FPS şi ministerele interesate. Restructurarea era considerată drept o etapă necesară preliminară privatizării societăţilor respective. Ea urma să implice crearea unei noi companii naţionale de transport maritim cu activele (navele) provenite de la celelalte trei companii. După vânzarea unui anumit număr de nave, privatizarea a ceea ce rămânea din ultimele companii era prevăzută prin divizarea acestora în mai multe societăţi comerciale şi prin vânzarea pachetului de acţiuni deţinut de FPS.
B. Dispoziţii legale privind lichidarea judiciară a unei societăţi şi poziţia creanţelor referitoare la drepturile salariale
21. Convenţia internaţională pentru unificarea anumitor reguli referitoare la privilegiile şi ipotecile maritime, încheiată la Bruxelles în 1926 şi intrată în vigoare pentru România la data de 4 februarie 1938, prevede că creanţele izvorâte din contractul de angajare a căpitanului şi a echipajului sunt privilegiate pe navă, accesoriile sale şi navlul călătoriei în timpul căreia au luat naştere şi că creanţele privilegiate urmăresc nava indiferent cine va fi proprietarul următor. De altfel, legea naţională poate acorda un privilegiu altor creanţe, fără a modifica locul păstrat creanţelor menţionate anterior.
22. În redactarea sa de la data evenimentelor, Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului prevedea, la art. 108, ordinea de plată a creanţelor în caz de lichidare judiciară a unei societăţi comerciale. Creanţele izvorâte din contractele de muncă cu mai mult de şase luni înainte de deschiderea procedurii falimentului se aflau pe poziţia a treia şi creanţele chirografare pe poziţia a noua şi pe ultima poziţie, după – între altele – creanţele statului, cele beneficiind de garanţii reale sau cele rezultate din contractele de credit bancar etc.
23. Articolul 11 din Constituţie, în redactarea sa de la data evenimentelor, prevedea că statul se angaja să respecte cu bună credinţă obligaţiile rezultate din tratatele internaţionale la care era parte şi că tratatele ratificate de Parlament făceau parte integrantă din dreptul intern.
C. Practica internă referitoare la executarea silită a unui titlu executoriu în cazul unei proceduri de faliment în curs împotriva societăţii debitoare
24. Prin decizia definitivă din data de 6 septembrie 2002 pronunţată într-o procedură privind poprirea-atribuirea sumelor de bani deţinută de o societate debitoare asupra conturilor bancare, Curtea de Apel Galaţi a statuat că o societate comercială aflată în lichidare judiciară nu putea face obiectul unei executări silite şi că plata creanţei trebuia solicitată în cadrului procedurii falimentului.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
25. Reclamantul se plânge în esenţă de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale datorită imposibilităţii de a obţine plata creanţei privind drepturile sale salariale, creanţă confirmată prin decizia definitivă din data de 17 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanţa. El invocă în esenţă art. 1 din Protocolul 1, care prevede următoarele:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor. »
26. Guvernul contestă această susţinere.
A. Asupra admisibilităţii
27. Considerând că este vorba despre relaţii contractuale între particulari, Guvernul estimează că consecinţele lichidării unei societăţi comerciale asupra plăţii creanţei reclamantului nu poate face art. 1 din Protocolul nr. 1 aplicabil în speţă ratione materiae, statul nefiind direct responsabil de această lichidare. Cu acest titlu, bazându-se pe o Hotărâre a Curţii (Omasta împotriva Slovaciei (Hotărâre), nr. 40221/98, 10 decembrie 2002), el consideră că, fără excepţie, statul nu trebuie considerat răspunzător de neplata unei creanţe din cauza insolvabilităţii debitorului. Pe de altă parte, Guvernul adaugă că reclamantul a micşorat posibilitatea de a i se plăti creanţa renunţând să continue acţiunea judiciară pe fond împotriva societăţilor O.M. şi P.S. În sfârşit, procedura de lichidare judiciară a CNM Navrom fiind încă în curs, nu se pot face speculaţii asupra soartei creanţei interesatului la sfârşitul acestei proceduri.
28. Reclamantul contestă argumentele Guvernului.
29. Curtea estimează că excepţia Guvernului, în lumina argumentelor invocate de acesta din urmă, este strâns legată de substanţa capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi decide să o alăture fondului (a se vedea, mutatis mutandis, Ceglia împotriva Italiei, nr. 21457/04, paragraful 24, 19 octombrie 2006).
30. În plus, ea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
Asupra fondului
31. Presupunând că aplicarea Legii nr. 64/1995 din partea instanţelor interne pentru a stabili ordinea de prioritate a creanţelor în procedura falimentului a CNM Navrom ar putea constitui o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, Guvernul estimează că această ingerinţă era prevăzută de legea în cauză, urmărind un scop legitim de interes public – stabilirea unei ordini echitabile între diverşii creditori – şi era proporţională cu scopul respectiv. În această privinţă, Guvernul precizează că un debitor privat era răspunzător de datoriile sale chiar şi după declararea falimentului, creditorii putând fi plătiţi prin vânzarea eventualelor bunuri sau venituri viitoare ale debitorului. Oricum, Guvernul evidenţiază marja mare de apreciere de care dispune statul pentru a-şi trasa politicile economice şi sociale şi constată că reclamantul a beneficiat de o procedură judiciară echitabilă pentru a contesta măsurile pe care le considera contrare dreptului său la respectarea bunurilor sale.
32. Reclamantul susţine că era inutil să continue procedura pe fond îndreptată împotriva CNM Navrom şi împotriva celorlalte două societăţi, dat fiind că din protocolul din 23 mai 1997 reieşea că prima din aceste societăţi era singura care trebuia să-i plătească drepturile salariale. El susţine că prin deciziile lor de confirmare a faptului că creanţa sa era chirografară instanţele interne nu au respectat drepturile sale salariale şi consideră că plângerea sa priveşte în esenţă refuzul statului de a respecta decizia definitivă din 17 noiembrie 1999, care i-a recunoscut drepturile salariale respective. Cu acest titlu, reclamantul consideră că Guvernul nu ar putea susţine că o hotărâre definitivă care dispune plata unei creanţe ar putea rămâne neexecutată pe motiv că dispoziţiile interne în materie de faliment privilegiază alte creanţe, cum ar fi cheltuielile suportate de societatea lichidatoare.
33. Curtea constată că, menţionând considerarea creanţei sale drept creanţă chirografară de către instanţele interne în cadrul procedurii falimentului, reclamantul se plânge în ultimă instanţă de imposibilitatea de a obţine plata creanţei privind drepturile sale salariale, care decurge din decizia definitivă din 17 noiembrie 1999 a Tribunalului Constanţa. Curtea relevă că Guvernul nu a oferit elemente în sprijinul argumentului său potrivit căruia statul nu ar fi răspunzător de neplata invocată, deoarece în cazul în speţă era vorba despre legăturile dintre particulari şi insolvabilitatea unui debitor privat. În acest sens, din dreptul intern pertinent reiese că societatea debitoare, companie naţională maritimă, a fost constituită de către stat şi că autorităţile deţineau capitalul său social majoritar. De altfel, în 1998, Guvernul intenţiona să restrângă controlul pe care îl exercita asupra celor trei companii naţionale maritime, printre care CNM Navrom şi să treacă la restructurarea şi apoi la privatizarea acestei societăţi, pe baza unei strategii concepută de FPS şi ministerele implicate (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
34. Constatând că CNM Navrom era o persoană juridică diferită, Curtea consideră, pe baza celor de mai sus, că Guvernul nu a demonstrat că aceasta beneficia de o independenţă instituţională şi operaţională suficientă faţă de autorităţi pentru ca statul să poată fi exonerat, potrivit Convenţiei, de răspunderea sa pentru acţiunile şi omisiunile sale (a se vedea, mutatis mutandis, Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei împotriva Moldovei, nr. 39745/02, paragraful 19, 3 aprilie 2007, Grigoriev şi Kakaurova împotriva Rusiei, nr. 13820/04, paragraful 35, 12 aprilie 2007 şi Vostokmash Avanta împotriva Ucrainei, nr. 8878/03, paragraful 23, 20 septembrie 2007). În plus, dat fiind că reclamantul beneficia de decizia definitivă din 17 noiembrie 1999 care condamna CNM Navrom la plata unei sume de bani, Curtea consideră că interesatul dispunea de un « bun » în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care se aplică în speţă. Neplata sumei în chestiune constituie prin urmare o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
35. Curtea constată că Guvernul consideră că neplata creanţei reclamantului ce reiese din decizia definitivă susmenţionată era datorată procedurii de lichidare judiciară a CNM Navrom, care era în curs, precum şi ordinii de prioritate a creanţelor stabilită de Legea nr. 64/1995. Curtea nu consideră necesar să examineze argumentele părţilor referitoare la procedura internă privind considerarea creanţei reclamantului drept creanţă chirografară şi la ordinea creanţelor stabilite de dreptul intern. Ea observă că acţiunea împotriva CNM Navrom, care a condus la pronunţarea deciziei definitive din 17 noiembrie 1999, a fost demarată de reclamant înainte de deschiderea procedurii lichidări judiciare, că instanţele interne nu au considerat necesar să suspende acţiunea şi au condamnat societatea debitoare la plata unei anumite sume. Presupunând că derularea unei proceduri de faliment ar putea justifica o anumită întârziere în plata unei creanţe, făcând trimitere la concluzia sa de mai sus asupra răspunderii statului în speţă, Curtea aminteşte totuşi jurisprudenţa sa potrivit căreia autorităţile nu ar putea pretexta lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie bazată de o hotărâre judecătorească (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, paragraful 35, CEDH 2002-III). Prin urmare, faptul că o procedură de lichidare judiciară era în curs în privinţa unei societăţi faţă de care statul era responsabil, potrivit Convenţiei, nu ar putea justifica neplata unei creanţe rezultată dintr-o decizie definitivă (Grigoriev şi Kakaurova, citată anterior, paragrafele 16 şi 37, Shlepkin împotriva Rusiei, nr. 3046/03, paragraful 25, 1 februarie 2007 şi, mutatis mutandis, Kletsova împotriva Rusiei, nr. 24842/04, paragraful 30, 12 aprilie 2007). Or, în cazul în speţă, Curtea constată că reclamantul se află în prezent în imposibilitatea de a obţine plata sumei acordată printr-o decizie definitivă de peste opt ani şi că argumentele Guvernului nu pot constitui o justificare valabilă în această privinţă.
36. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului şi concluzionează că în speţă a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra altor pretinse încălcări
37. Reclamantul se plânge că instanţele interne nu au considerat drept privilegiată creanţa sa rezultată din decizia definitivă din 17 noiembrie 1999, în special în conformitate cu Convenţia din 1926. El susţine de asemenea că l-au discriminat spre deosebire de alţi salariaţi, ale căror creanţe salariale au primit un loc privilegiat în temeiul Legii nr. 64/1995. El invocă cu acest titlu în esenţă art. 6 alin. 1 şi 14 din Convenţie.
38. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie, Guvernul consideră că interpretarea şi aplicarea de către instanţele interne a dreptului intern şi internaţional referitor la ordinea creanţelor nu au adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.
39. Ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 33-36 de mai sus, Curtea consideră că aceste capete de cerere trebuie declarate admisibile fără a statua asupra fondului acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Popescu şi Toader împotriva României, nr. 27086/02, paragrafele 40-41, 8 martie 2007 şi Spanoche împotriva României, nr. 3864/03, paragrafele 56-57, 26 iulie 2007).
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
40. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
41. Reclamantul solicită 18.586 euro şi 12.761.463 lei noi româneşti cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit datorită neplăţii creanţei confirmată prin decizia definitivă din 17 noiembrie 1999, suma în lei reprezentând suma alocată prin decizia citată anterior, actualizată potrivit informaţiilor oferite de Banca Naţională a României (BNR). În plus, el solicită 3.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit datorită neplăţii timp de aproximativ zece ani a drepturilor salariale ce i-au fost recunoscute printr-o decizie definitivă.
42. Făcând referire la argumentele sale prezentate asupra admisibilităţii şi fondului cauzei şi referitoare la faptul că procedura lichidării judiciare a CNM Navrom este încă în curs, Guvernul consideră că cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu material este prematură, prejudiciul invocat nefiind sigur înainte de încheierea acestei proceduri. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral, Guvernul estimează că o eventuală constatare a încălcării din partea Curţii ar reprezenta în sine o reparaţie suficientă cu acest titlu.
43. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică, potrivit Convenţiei, pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 35, 27 mai 2004 şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, paragraful 32, CEDH 2000-XI). Ea reaminteşte că a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită imposibilităţii reclamantului de a obţine plata sumei acordate printr-o decizie definitivă de peste opt ani, fără ca Guvernul să prezinte o justificare valabilă. Prin urmare, trebuie ca argumentele Guvernului să fie eliminate şi să se concluzioneze că reclamantul a suferit un prejudiciu material datorită privării sale, timp de mai mulţi ani, de suma alocată prin decizia din 17 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa. Ţinând cont de elementele de care dispune şi statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 19.000 euro cu titlu de prejudiciu material.
44. În plus, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de neplata sumelor ce i-au fost alocate prin decizia din 17 noiembrie 1999, în special cu titlu de drepturi salariale şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării. Pe baza ansamblului de elemente pe care le deţine şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantului 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
45. După actualizarea sumelor ce figurează în chitanţele prezentate, reclamantul solicită 16.848.411 ROL pentru costurile şi cheltuielile suportate în cursul procedurilor interne privind CNM Navrom, din care 2.655.000 ROL ar reprezenta onorariile plătite avocatului său în aprilie 2000 pentru « executarea silită » a deciziei din 17 noiembrie 1999. Reclamantul solicită de asemenea 18.000.000 ROL pentru onorariile încasate de avocatul său în faţa Curţii şi prezintă o chitanţă întocmită în aceată privinţă.
46. Guvernul observă că chitanţele prezentate de reclamant nu menţionează obiectul procedurilor pentru care avocatul său a cerut onorariile respective, astfel încât legătura de cauzalitate cu procedura internă pertinentă nu este stabilită în cazul în speţă. În plus, el constată că interesatul ar fi putut cere rambusarea majorităţii cheltuielilor suportate la instanţele interne care i-au admis acţiunea împotriva CNM Navrom. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile suportate în faţa Curţii, Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat acte doveditoare.
47. Curtea reaminteşte că, atunci când constată încălcarea Convenţiei, ea poate acorda rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în procedurile interne, dar numai atunci când au fost plătite « pentru a preveni sau a corecta prin acestea respectiva încălcare » (Forum Maritim împotriva României, nr. 53510/00 şi 38692/05, paragraful 180, 4 octombrie 2007). Amintind că a concluzionat că a avut loc numai încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită neplăţii de către autorităţi a creanţei rezultate din decizia definitivă din 17 noiembrie 1999, ţinând cont de elementele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că trebuie să aloce reclamantului 100 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate la nivel intern.
48. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile suportate în procedura în faţa Curţii, ea constată că reclamantului i s-au acordat 850 euro cu titlu de asistenţă judiciară în cursul acestei proceduri, sumă ce acoperă onorariile menţionate anterior ale avocatului său. Prin urmare, respinge cererea reclamantului în această privinţă.
C. Majorări de întârziere
49. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. alătură fondului excepţia preliminară a Guvernului referitoare la inaplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi o respinge ;
2. declară cererea admisibilă ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
4. hotărăşte că nu trebuie examinate capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 şi 14 din Convenţie ;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare, care vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:
i. 19.000 euro (nouăsprezece mii euro), la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material ;
ii. 3.000 euro (trei mii euro), la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;
iii) 100 euro (una sută euro), la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru costuri şi cheltuieli ;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.;
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 29 iulie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Victroria Boc contra Romaniei - Anularea unei decizii... | Faimblat contra Romaniei - Imobil confiscat in baza decretului... → |
|---|
