Ignaccolo-Zenide contra Romaniei
| Comentarii |
|
HOTÃRÂREA CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României
În cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Sectia I), constituitã în Camera având urmãtoarea componentã:
doamna E. Palm, presedinte;
domnii J. Casadevall; Gaukur Jörundsson; R. Türmen;
doamna W. Thomassen;
domnul R. Maruste, judecãtori;
doamna A. Diculescu-Sova, judecãtor ad-hoc;
si domnul M. OBoyle, grefier sectie,
dupã deliberarea care a avut loc în Camera de Consiliu la data de 14 septembrie 1999 si apoi la data de 11 ianuarie 2000,
pronuntã urmãtoarea hotãrare, adoptatã la aceastã ultimã datã:
PROCEDURÃ
1.Curtea a fost sesizatã de cãtre Guvernul român (Guvernul) la data de 27 ianuarie 1999, în termenul de 3 luni prevãzut de fostele articole 32 alin. 1 si 47 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale (conventia). La origine se aflã o plângere (nr. 31.679/96) îndreptatã împotriva României, prin care Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) fusese sesizatã de un cetãtean francez, doamna Rita Ignaccolo-Zenide, la data de 22 ianuarie 1996, în temeiul fostului articol 25.
În sesizarea Guvernului se invocã fostele articole 44 si 48, precum si declaratia românã care recunoaste jurisdictia obligatorie a Curtii (fostul articol 46). Ea are ca obiect obtinerea unei decizii prin care sã se stabileascã dacã, în functie de situatia de fapt, statul pârât a încãlcat art. 8 din conventie.
2.În urma intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998 si conform art. 5 alin. 4 din protocolul mentionat mai sus, coroborat cu art. 100 alin. 1 si cu art. 24 alin. 6 din Regulamentul Curtii (regulamentul)1,
Marea Camerã a hotãrât la 31 martie 1999 cã examinarea cauzei va avea loc în fata unei camere constituite în cadrul uneia dintre sectiile Curtii.
____________
Nota grefei:
1)Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
3.Conform art. 52 alin. 1 din regulament, presedintele Curtii, domnul L. Wildhaber, a transmis cauza Sectiei I. Camera, constituitã în cadrul sectiei respective, îi includea, cu drepturi depline, pe domnul C. Bârsan, judecãtor ales ca reprezentant al României [art. 27 alin. 2 din Conventie si art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], si pe doamna E. Palm, presedinta sectiei [art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. În plus, au mai fost desemnati de cãtre doamna presedintã a sectiei, pentru completarea Camerei, domnul J. Casadevall, domnul Gaukur Jörundsson, doamna W. Thomassen si domnul Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].
4.Ulterior domnul C. Bârsan, care participase la examinarea cauzei în Comisie, a formulat cerere de abtinere (art. 28 din regulament). În consecintã, Guvernul a desemnat-o pe doamna Ana Diculescu-Sova în calitate de judecãtor ad-hoc (art. 27 alin. 2 din Conventie si art. 29 alin. 1 din regulament)
5.Reprezentantul reclamantei si-a prezentat memoriul la data de 19 februarie 1999. Dupã ce a beneficiat de o amânare a termenului, agentul guvernamental a prezentat propriul sãu memoriu la data de 5 iulie.
6.La data de 28 mai 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulament, presedinta a autorizat asociatiile "AIRE Centre" si "Reunite" sã prezinte împreunã observatii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observatii au fost primite la data de 1 iulie 1999.
7.La data de 28 iulie 1999 reprezentantul reclamantei a depus observatii complementare. La data de 30 iulie 1999, în virtutea art. 61 alin. 5 din regulament, Guvernul si-a formulat propriile comentarii privind observatiile pãrtilor interveniente.
8.Conform deciziei Camerei, la data de 14 septembrie 1999 a avut loc o audiere publicã la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.
S-au înfãtisat:
- din partea Guvernului
· domnul C.-L. Popescu, consilier în Ministerul Justitiei, agent;
· domnul M. Selegean, Ministerul Justitiei,
· domnul T. Corlãtean; Ministerul Afacerilor Externe, consilieri;
- din partea reclamantei
· domnul J. Lagrange, avocat în baroul Nancy, consilier.
Curtea a audiat declaratiile domnului Lagrange si ale domnului Popescu.
ÎN FAPT
I. Circumstantele cauzei
9.La data de 7 mai 1980 reclamanta s-a cãsãtorit cu D.Z., cetãtean român. Sotii au avut doi copii, Maud si Adele, nãscute în anul 1981 si, respectiv, în anul 1984.
10.Printr-o hotãrâre din 20 decembrie 1989 Tribunalul din Bar-le-Duc a pronuntat divortul sotilor si a luat act de tranzactia încheiatã între cei doi cu privire la reglementarea consecintelor divortului. Conform tranzactiei, autoritatea parentalã asupra minorilor era atribuitã tatãlui, reclamanta beneficiind de dreptul de vizitare si gãzduire.
11.În cursul anului 1990 D.Z. s-a stabilit în Statele Unite ale Americii împreunã cu fiicele sale.
12.La data de 3 septembrie 1990 reclamanta a introdus o plângere împotriva acestuia pentru exercitarea necorespunzãtoare a drepturilor minorilor. A sustinut cã, începând cu luna septembrie 1990, D.Z. nu a mai respectat dreptul la vizitã, din moment ce, fãrã sã o înstiinteze, a tinut copiii în Statele Unite mai mult de jumãtate din timpul vacantei scolare.
13.La data de 4 septembrie 1990 reclamanta l-a chemat în judecatã pe D.Z., solicitând Tribunalului din Metz ca pe cale de ordonantã presedintialã sã i se atribuie autoritatea parentalã, sã se stabileascã domiciliul minorilor la mamã si sã i se interzicã lui D.Z. sã îi scoatã de pe teritoriul francez fãrã consimtãmântul sãu.
14.Prin hotãrârea pronuntatã la data de 11 septembrie 1990 judecãtorul pentru cauze matrimoniale din cadrul Tribunalului din Metz a respins cererea.
15.Sesizatã de reclamantã, Curtea de Apel din Metz, prin Decizia din 28 mai 1991, a casat hotãrârea mentionatã, a încredintat autoritatea parentalã ambilor pãrinii, a stabilit domiciliul minorilor la mamã si a acordat tatãlui dreptul la vizitã si gãzduire.
16.D.Z. nu s-a conformat dispozitiilor hotãrârii si nu a înapoiat copiii mamei lor.
17.Sesizat de cãtre D.Z., care locuia de mai mult de un an în Texas, Tribunalul districtului Harris, prin hotãrârea din 30 septembrie 1991, a anulat decizia Curtii de Apel din Metz si a încredintat minorele tatãlui. Reclamantei, care nu a participat la dezbateri si nici nu a fost reprezentatã, i s-a acordat doar dreptul la vizitã. Având în vedere avizul formulat de un psiholog, conform cãruia copiii nu îsi mai aminteau exact perioada de dinaintea divortului, petrecutã împreunã cu mama lor, si erau încântati sã locuiascã împreunã cu tatãl, si cu mama lor vitregã, instanta a considerat cã ei sunt fericiti si s-au integrat bine în Texas, unde beneficiau de o protectie si o atentie deosebite din partea autoritãtilor.
18.În decembrie 1991 D.Z. s-a stabilit în California, împreunã cu cei doi copii.
19.Printr-o ordonantã din 24 februarie 1992 judecãtorul de instructie din cadrul Triburialului Metz l-a trimis în judecatã pe D.Z. pentru sãvârsirea infractiunii de exercitare necorespunzãtoare a drepturilor minorilor, infractiune prevãzutã la art. 357 din Codul penal francez. Reclamanta a declarat cã se constituie parte civilã.
20.La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz, în lipsa inculpatului, l-a condamnat pe D.Z. la pedeapsa cu închisoare pe duratã de un an pentru nerespectarea hotãrârilor judecãtoresti privind minorii si a emis mandat de arestare.
21.Mandatul nu a putut fi executat, deoarece D.Z. nu se afla pe teritoriul francez.
22.La o datã neprecizatã D.Z. a declarat recurs împotriva deciziei pronuntate de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991.
23.Reamintind autoritatea suveranã a instantelor pe fond în materie de apreciere a valorii si a influentei probelor, Curtea de Casatie, prin Decizia din 25 noiembrie 1992, a respins recursul si l-a obligat pe recurrent la plata unei amenzi civile în valoare de 10.000 de franci.
24.Reclamanta, care initiase în Statele Unite o procedurã pentru recunoasterea si executarea hotãrârii din 28 mai 1991, a obtinut, între 1993 si 1994, cinci hotãrâri ale instantelor californiene, care îl obligau pe D.Z. sã îi înapoieze copiii. La data de 10 august 1993 Curtea Superioarã a statului California a pronuntat o hotãrâre deexequatursi l-a obligat pe D.Z. sã înapoieze copiii mamei lor.
25.Într-un raport din 17 august 1993 L.S., expert în psihologia familiei, acreditat de instantele californiene, a arãtat, în urma unei convorbiri cu fetele, cã acestea nu doreau sã locuiascã din nou împreunã cu mama lor, ci erau fericite alãturi de tatãl lor si de noua sotie a acestuia. În timp ce Maud nu pãrea sã aibã resentimente fatã de mama ei, Adele i-a declarat lui L.S. cã mama ei este "urâtã si rea" si cã nu le iubeste, ci vrea numai sã le arate celorlalti si sã le cumpere jucãrii.
26.Printr-o hotãrâre din 1 februarie 1994 Curtea de Apel a statului California a stabilit cã Tribunalul districtului Harris din statul Texas nu avea competenta de a schimba hotãrârea pronuntatã de Curtea de Apel din Metz. Prin decizia pronuntatã la 29 aprilie 1994 Curtea Superioarã a statului California a confirmat hotãrârea Curtii de Apel din Metz, stabilind cã fetele trebuia sã locuiascã cu reclamanta, si a constatat cã pãrãsirea teritoriului statului California a fost nelegalã din moment ce nu a existat o autorizatie expresã a instantei.
27.Hotãrârile statului California nu au fost executate de cãtre D.Z. care a pãrãsit teritoriul american în martie 1994 si s-a întors în România împreunã cu fiicele sale.
28.În iulie 1994, invocând Conventia de la Haga cu privire la aspectele civile ale rãpirii internationale de copii, adoptatã la 25 octombrie 1980, denumitã în continuareConventia de la Haga, Autoritatea centralã francezã, reprezentatã de Ministerul Justitiei, solicitã înapoierea copiilor.
29.În noiembrie 1994 Autoritatea centralã a Statelor Unite a cerut Ministerului Justitiei din România, Autoritatea centralã a României, înapoierea copiilor, conform art. 3 si 5 din Conventia de la Haga.
30.În decembrie 1994 Autoritatea centralã francezã a solicitat Autoritãtii centrale române înapoierea copiilor conform art. 3 si 5 din Conventia de la Haga.
31.Invocând art. 2 din Conventia de la Haga, reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994 Judecãtoriei Sectorului 2 Bucuresti ca, pe cale de ordonantã presedintialã, D.Z. sã fie obligat la executarea hotãrârilor judecãtoresti prin care i-au fost încredintate minorele, precum si a celor care au dispus înapoierea lor.
32.Instanta s-a pronuntat la data de 14 decembrie 1994. În primul rând, a constatat cã decizia pronuntatã de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991 a stabilit domiciliul copiilor la reclamantã si cã hotãrârile pronuntate în California ordonau înapoierea lor. A constatat apoi cã D.Z., luând copiii, încãlcase hotãrârile citate mai sus si cã a fost condamnat la o pedeapsã de an an închisoare pentru nerespectarea hotãrârilor judecãtoresti privind încredintarea minorilor. Instanta a constatat cã erau îndepliriite conditiile legale privind urgenta cererii, întrucât dreptul reclamantei putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere. În plus, mãsura solicitatã avea un caracter provizoriu, care nu prejudeca fondul, urmãrind doar sã asigure respectarea dreptului reclamantei, pe care orice întârziere i-ar fi pus în pericol. De asemenea, era evidentã aparenta dreptului, conditie necesarã pentru ca o cerere de ordonantã presedintialã sã poatã fi admisã. Prin urmare, instanta a hotãrât cã în cauzã erau aplicabile dispozitiile Conventiei de la Haga, care fãcea parte din dreptul intern ca urmare a ratificãrii conventiei de cãtre România prin Legea nr. 100/1992, si cã erau aplicabile mai cu seamã dispozitiile art. 14, care îi permitea sã se pronunte cu privire la executarea unei hotãrâri pronuntate în strãinãtate, fãrã a se cere proceduraexequatur-ului. Prin ordonanta presedintialã executorie fãrã somatie instanta a dispus înapoierea minorelor reclamantei.
33.Ordonanta nu a putut fi executatã, deoarece D.Z. a ascuns copiii.
34.În decembrie 1994 D.Z. a retras copiii de la scoalã si i-a dus într-un loc necunoscut.
35.Împotriva ordonantei din 14 decembrie 1994 D.Z. a declarat apel. La termenul din 9 iunie 1995 Tribunalul Municipiului Bucuresti a amânat cauza pentru 30 iunie 1995 si a dispus audierea minorelor.
36.La data de 30 iunie 1995, în absenta reprezentantului Ministerului Justitiei care introdusese cerere de interventie accesorie si a Autoritãtii tutelare din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 Bucuresti, Instanta a amânat judecarea cauzei. La acelasi termen a admis cererea de suspendare a executãrii Ordonantei. Decizia nu a fost motivatã.
37.La data de 23 august 1995 Ministerul Justitiei a solicitat Autoritãtii tutelare efectuarea unei anchete sociale la domiciliul lui D.Z.
38.La o datã neprecizatã primarul municipiului Bucuresti a informat Ministerul Justitiei cã o anchetã socialã fusese efectuatã în septembrie 1995 de cãtre Primãria Sectorului 2 Bucuresti. Concluziile anchetei erau semnate de primarul sectorului 2, de secretarul primãriei si de un inspector si aveau urmãtorul continut:
"Minorele_ Maud si_ Adele_ locuiesc împreunã cu tatãl si cu sotia acestuia într-o vilã compusã din 8 camere, fetitele având camerele lor.
Sunt foarte bine îngrijite, tatãl preocupându-se material si moral în asigurarea celor mai bune conditii de crestere si educare a acestora.
Din discutiile purtate cu minorele, în limba românã, pe care o stãpânesc foarte bine, s-a constatat cã acestea sunt inteligente, sociabile, degajate, duc o viatã normalã, citesc, scriu, ascultã muzicã, se joacã cu copiii vecinilor si cu cei de la scoalã, învatã.
S-a constatat cã între minore, tatã si sotia acestuia existã un climat de bunã întelegere si prietenie, fiind deosebit de atasati unul de celãlalt
Nu doresc sã locuiascã în Franta cu mama lor, pe care si-o amintesc ca fiind rece si dezinteresatã de ele. Spun cã la tatã au gãsit întotdeauna întelegere, cãldurã si afectiune.
Sunt impresionate plãcut de România si de români, printre care si-au fãcut multi prieteni. În vacantã au fost plecate din Bucuresti în provincie unde s-au simtit minunat.
Întrebate fiind dacã doresc sã-si vadã mama sau sã locuiascã la aceasta, rãspunsul lor este categoric nu si insistã sã se tinã seama de dorintele lor în orice fel de aprecieri.
Ca o concluzie generalã, apreciem cã minorelor Maud si Adele le sunt asigurate în România cele mai prielnice conditii pentru cresterea si educarea lor."
39.Prin decizia din 1 septembrie 1995 Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins apelul declarat de D.Z. împotriva hotãrârii din 14 decembrie 1994.
40.D.Z. a introdus recurs la Curtea de Apel Bucuresti care, prin decizia din 14 martie 1996, a anulat recursul, constatând nemotivarea acestuia.
41.La o datã neprecizatã D.Z. a introdus o contestatie la executare împotriva hotãrârii din 14 decembrie 1994. Dupã ce a audiat minorele, care si-au reafirmat dorinta de a rãmâne cu tatãl lor, Judecãtoria Municipiului Bucuresti a respins contestatia la 7 aprilie 1995.
42.D.Z. a declarat din nou recurs împotriva hotãrârii, iar prin decizia din 9 februarie 1996 Tribunalul Municipiului Bucuresti a mentinut hotãrârea atacatã.
43.La 27 octombrie 1995 D.Z. a solicitat Judecãtoriei Sectorului 2 Bucuresti reîncredintarea celor douã minore. A arãtat cã începând din 1994 locuieste la Bucuresti într-o vilã spatioasã, oferind conditii exceptionale copiilor, care nu doresc sã locuiascã cu mama lor si pentru motivul cã aceasta face parte dintr-o sectã.
Instanta, în fata cãreia D.Z. declarase cã reclamanta si-a ales domiciliul la Stefan Constantin, a dispus citarea acestuia din urmã. Din documentele de care dispune Curtea reiese cã reclamanta nu a fost informatã nici în aceastã etapã a procedurii si nici mai târziu despre chemarea sa în judecatã.
44.La 26 ianuarie 1996, la cererea judecãtoriei, Primãria Sectorului 2 Bucuresti a efectuat o anchetã socialã. În urma acesteia, primarul municipiului Bucuresti a informat instanta cã fetele sunt bine dezvoltate atât fizic, cât si psihic, cã duc o viatã normalã, au prieteni la scoalã si printre vecini si sunt foarte atasate de tatãl lor si de sotia acestuia, care se ocupã foarte bine de ele si alãturi de care ele doresc sã rãmânã.
45.Dupã douã termene, la 8 si la 29 ianuarie 1996, în absenta reclamantei, si dupã ce a audiat minorii în Camera de Consiliu la 16 ianuarie 1996, Instanta a pronuntat hotãrârea din 5 februarie 1996, tot în absenta reclamantei. Subliniind prioritatea interesului copiilor si având în vedere documentele transmise de profesorii fetelor privind bunele rezultate la învãtãturã, o scrisoare a Secretariatului de Stat pentru Culte, conform cãreia secta din care ar fi fãcut parte reclamanta nu este recunoscutã în România, precum si ancheta socialã efectuatã de Primãria Sectorului 2 Bucuresti, instanta a solutionat cererea lui D.Z., considerând cã acesta asigurã cele mai bune conditii de viatã si educatie copiilor, pe care, de altfel, i-a crescut singur dupã divort.
46.La 16 octombrie 1996 Tribunalul Municipiului Bucuresti a admis apelul declarat, a desfiintat hotãrârea atacatã si a trimis cauza spre rejudecare, constatând lipsa de procedurã cu reclamanta. Instanta a retinut cã reclamanta domiciliazã în Franta, cã Stefan Constantin avea procurã specialã pentru a o reprezenta într-un alt litigiu si deci, în absenta unei procuri speciale pentru aceastã cauzã, citarea ar fi trebuit sã se facã la domiciliul din Franta al reclamantei.
47.D.Z. a atacat hotãrârea, motivând cã ªtefan Cohstantin avea o procurã generalã si, în consecintã, citarea si comunicarea actelor de procedurã la domiciliul mandatarului erau legale.
48. Prin decizia din 9 aprilie 1997, pronuntatã în absenta reclamantei sau a unui reprezentant al acesteia, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul, constatând cã Stefan Constantin era mandatarul general al reclamantei. Pe cale de consecintã, a casat decizia din 16 octombrie 1996 si a trimis cauza Tribunalului Municipiului Bucuresti pentru rejudecarea apelului.
49.Primul termen pentru rejudecare a fost stabilit la 23 ianuarie 1998. Conform încheierii de la acea datã, la apelul nominal au rãspuns D.Z., personal si asistat de avocat, precum si asistentul domnului Florea Constantin, avocatul care, din punctul de vedere al instantei, o reprezenta pe reclamantã. Curtea nu poate stabili, pe baza documentelor care i-au fost prezentate, dacã instanta a considerat drept mandatar al reclamantei pe Florea sau - pe Stefan Constantin.
Arãtând cã Florea Constantin era absent, asistentul a solicitat amânarea dezbaterilor. Instanta a respins aceastã cerere dupã ce a acordat cuvântul avocatului lui D.Z. La 30 ianuarie 1998, în absenta reclamantei si a reprezentantului acesteia, a avut loc pronuntarea. Fãrã a aduce în discutie problema reprezentãrii reclamantei, instanta a respins apelul si a confirmat astfel hotãrârea din 5 februarie 1996, arãtând cã fetele doreau sã rãmânã cu tatãl lor, care le asigura cele mai bune conditii de viatã.
50.Se pare cã împotriva deciziei din 30 ianuarie 1998 a fost introdus un recurs în numele reclamantei. Documentele prezentate Curtii nu permit sã se stabileascã dacã recursul a fost introdus de însãsi reclamanta. Oricum ar fi stat lucrurile, prin hotãrârea din 28 mai 1998 Curtea de Apel Bucuresti a anulat recursul ca nemotivat. Asa cum reiese din aceastã decizie, care nu a fost transmisã grefei de cãtre Guvernul pârât, decât la 13 septembrie 1999, la dezbaterile din 28 mai 1998 a participat doar D.Z.
Cererea de transfer a autoritãtii parentale, adresatã Tribunalului
de Înaltã Instantã din Metz
51.Prin cererea din 5 ianuarie 1995 D.Z. a solicitat judecãtorului competent în cauze familiale din cadrul Tribunalului de Înaltã Instantã din Metz stabilirea domiciliului minorelor si acordarea autoritãtii parentale.
52.Dupã numeroase amânãri instanta a pronuntat o hotãrâre la data de 22 februarie 1996. A considerat în primul rând cã nu trebuia sã se tinã seama de hotãrârea pronuntatã la 5 februarie 1996 de cãtre judecãtoria din Bucuresti, deoarece aceasta din urmã nu era competentã sã se pronunte pe fond în privinta dreptului de încredintare a copiilor, din moment ce instantele românesti nu puteau fi sesizate decât cu o cerere în aplicarea Conventiei de la Haga. Instanta a refuzat ulterior audierea celor douã minore. Ea a constatat cã începând cu anul 1991 D.Z. le împiedicase sã îsi vadã mama si le insuflase un sentiment de urã fatã de aceasta. Într-adevãr, în scrisorile lor datate 1 si 3 august 1994, vorbind despre mama lor, fetele folosiserã termeni precum "idioatã", "fosta mea mamã", dorind ca "imobilul sau apartamentul ei sã ia foc, iar ea sã fie înãuntru în acel moment", termeni pe care instanta i-a considerat deosebit de socanti, fiind vorba de copii în vârstã de 10 si, respectiv, 14 ani. Instanta a concluzionat cã intoleranta, intransigenta si ura exprimate în aceste scrisori, demonstrau cu claritate faptul cã educatia primitã de copii si mediul în care trãiau le afectau discernãmântul.
53.Cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Înaltã Instantã din Metz a respins-o în urmãtorii termeni:
"Având în vedere cã instanta competentã în cauzele familiale pronuntã stabilirea domiciliului minorilor, analizând interesul acestora,
fatã de aprecierea din 28 mai 1991 a Curtii de Apel din Metz, în sensul cã interesul copiilor era sã locuiascã cu mama lor, în Franta, deoarece ambii pãrinti optaserã pentru nationalitatea francezã, în mediul lor de origine din Lorena;
având în vedere cã începând cu aceastã datã mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din cauza tatãlui, având în vedere cã doamna Ignaccolo prezintã la dezbateri diferitele procese-verbale încheiate în România cu ocazia tentativelor de executare a hotãrârii de reîncredintare, scrisorile adresate de Ministerul român al Justitiei cãtre Biroul de Întrajutorare Judiciarã Internationalã, din care reiese cã domnul Zenide ascunde copiii, a achizitionat un câine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoanã care s-ar apropia de copii, a retras copiii de la scoalã în decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora,
dat fiind cã el îsi justificã atitudinea prin faptul cã doamna Ignaccolo face parte dintr-o sectã si nu s-a ocupat de copii în timpul vietii lor în comun, cã totusi nu îsi demonstreazã în nici un fel capetele de acuzare, multumindu-se cu sustineri si cu mãrturii ale unor persoane din Statele Unite sau din România, care nu o cunosc personal pe mama copiilor,
având în vedere cã abilitãtile educative ale unui tatã care neagã total imaginea mamei, care mentine copiii într-un climat de urã fatã de mama lor si nu le permite nici mãcar sã-si formeze o pãrere, oferindu-le ocazia de a o întâlni, care nu a ezitat, pentru a scãpa de executarea hotãrârilor judecãtoresti, sã dezrãdãcineze pentru a doua oarã si în mod complet copiii, ca sã se stabileascã într-o tarã a cãrei limbã nu o cunosteau, sunt extrem de discutabile,
având în vedere cã interesul copiilor într o astfel de situatie este intangibil si greu de definit, tinând seama, pe de o parte, de presiunea si de conditionãrile pe care le suportã în casa tatãlui lor, iar pe de altã parte, de îndepãrtarea timp de 5 ani de mama lor, pe care nu o mai cunosc,
având în vedere cã interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorintei copiilor de a rãmâne sã locuiascã împreunã cu tatãl lor, dorintã exprimatã atât în scrisorile lor, cât si cu ocazia audierii de cãtre instantele românesti, deoarece aceasta ar însemna ca niste copii de 10 si 14 ani sã aibã responsabilitatea stabilirii propriei lor resedinte,
tinând seama de faptul cã domnul Zenide nu mai poate justifica o situatie de fapt provenitã dintr-o mãsurã de fortã, luatã numai pentru a câstiga timp, instanta va respinge pur si simplu cererea_ . "
54.Începând din anul 1994 reclamanta a fost de 8 ori în România, în speranta de a si vedea copiii.
55.S-a încercat de mai multe ori, dar fãrã succes, executarea hotãrârii din 14 decembrie 1994.
56.La 22 decembrie 1994 un executor judecãtoresc s-a deplasat la domiciliul lui D.Z., însotit de reclamantã, de avocatul acesteia, un lãcãtus si 2 politisti. Acasã se aflau numai O.Z., sotia lui D.Z., si un câine de pazã. O.Z. cetãtean francez, a fãcut cunoscut cã nu îi va permite executorului sã pãtrundã în casã decât în prezenta unui reprezentant al Ambasadei Frantei. Reclamanta si avocatul sãu s-au deplasat deci la Ambasada Franiei, unde au obtinut sã fie însotiti la domiciliul lui D.Z. de cãtre T., consul al Frantei si de un translator.
57.Între timp, în absenta reclamantei si în conditiile în care politistii si executorul judecãtoresc rãmãseserã la fata locului, D.Z. si unchiul sãu, S.G., au pãtruns în casã. Când reclamanta s-a întors, însotitã de T. si de translator, O.Z, a permis persoanelor prezente, cu exceptia reclamantei, sã procedeze la o cercetare a casei. Din cauza agresivitãtii câinelui, cercetarea s-a desfãsurat în grabã, fetele nu au fost gãsite. În timpul acestor verificãri D.Z. nu a putut fi vãzut.
58.La 23 decembrie 1994 reclamarata i-a scris ministrului român al justitiei pentru a se plânge de modul în care se desfãsuraserã lucrurile la data de 22 decembrie. Ea l-a rugat pe ministru sã formuleze plângere penalã împotriva lui O.Z. pentru nerespectarea hotãrârii judecãtoresti. Afirmând cã nu are vesti de la fiicele sale, i-a mai cerut sã formuleze plângere împotriva lui D.Z., O.Z. si S.G. pentru rele tratamente aplicate minorilor, sechestrare si, dacã va fi cazul, omor.
59.La 27 decembrie 1994 executorul judecãtoresc, reclamanta, avocatul sãu si 2 agenti de politie s-au deplasat din nou la domiciliul lui D.Z. Negãsind pe nimeni, s-au adresat unei vecine care le-a spus cã la 22 decembrie 1994 D.Z. plecase cu fetele. Atunci delegatia s-a deplasat la domiciliul lui G.A., unchiul lui D.Z., la care locuia uneori D.Z. împreunã cu fiicele sale. Acolo l-au gãsit pe G.A., însotit de acelasi câine de pazã. G.A. le-a relatat cã din data de 20 decembrie 1994 nu-i mai vãzuse nici pe D.Z., nici pe copii. Cât priveste câinele, el i-a explicat executorului cã D.Z. îl cumpãrase pentru a-si proteja fiicele.
60.Printr-o scrisoare din 7 februarie 1995 Ministerul Justitiei din Franta a informat reclamanta cã Ministerul Justitiei din România a sesizat Parchetul competetent cu o plângere penalã îndreptatã lui D.Z.
61.Printr-o scrisoare din 5 mai 1995 Ministerul Justitiei din Românîa a informat Ministerul Justitiei din Franta cã fuseserã fãcute numeroase demersuri pe lângã Politie pentru localizarea copiilor, dar cã acestea rãmãseserã fãrã nici un rezultat, deoarece D.Z. retrãsese fetele de la scoalã. Scrisoarea mai preciza cã autoritãtile românesti au depus împotriva lui D.Z. o plângere penalã pentru rele tratamente aplicate minorilor. În sfârsit, Ministerul Justitiei din România declara cã recunoaste reaua-credintã evidentã a lui D.Z., dând asigurãri cã va continua sã o sprijine pe reclamantã în demersurile sale.
62.La 10 mai 1995 o echipã formatã din reclamantã, avocatul sãu, un reprezentant al Ministerului Justitiei din România, 2 executori, 3 politisti si un agent al Ambasadei Frantei la Bucuresti s-a deplasat la domiciliul lui D.Z. Delegatia a putut inspecta casa, fãrã însã a gãsi copiii. În timpul discutiilor care au urmat si care au durat 4 ore. D.Z. a afirmat cã fetitele se aflau în România, dar a refuzat sã spunã mai mult. El a promis totusi sã le prezinte Ministerului Justitiei la data de 11 mai 1995.
63.Un raport întocmit de Ambasada Frantei la Bucuresti în privinta vizitei de la 10 mai 1995 aratã urmãtoarele:
"Contrar celor anuntate de doamna F. de la Ministerul Justitiei din România înaintea acestei perchezitii, D.Z. nu a fost arestat de politie pentru refuzul de a înapoia copiii. În timpul acestei interventii Parchetul, cu care doamna F. tinea legãtura telefonic, si-a reconsiderat pozitia, refuzând arestarea lui D.Z. Se pare cã aceastã schimbare de atitudine se datoreazã interventiei avocatului G., persoanã foarte influentã, prevenit de clientul sãu, D.Z. [...]".
64.Nici D.Z. si nici copiii nu s-au prezentat la întâlnirea din 11 mai 1995.
65.În consecintã, D.Z. a fost înstiintat oficial sã se prezinte împreunã cu minorele la Ministerul Justitiei la data de 15 mai 1995, în vederea unei audieri a copiilor în prezenta mamei lor. La 15 mai 1995, la Ministerul Justitiei s-a prezentat numai domnul G., avocatul lui D.Z., care a reiterat refuzul clientului sãu de a aduce copiii.
66.La 4 decembrie 1995 s-a încercat din nou executarea. Reclamanta, avocatul acesteia si un executor judecãtoresc s-au prezentat la domiciliul lui D.Z. Numai executorului si avocatului reclamantei li s-a permis accesul de cãtre cei 2 politisti ai sectorului 6 care erau deja prezenti, în timp ce reclamanta a fost invitatã sã rãmânã afarã. Conform spuselor lui D.Z. si ale politistilor, fetele nu erau în casã. Executorului i s-a refuzat totusi permisiunea de a verifica el însusi acest lucru. Un cãpitan de politie, pe care nici cei 2 politisti si nici executorul nu-l cunosteau, a sosit la scurt timp, cerându-i lui D.Z. sã-i prezinte copiii a doua zi. D.Z. a sfârsit prin a accepta o propunere a avocatului reclamantei, prin care aceasta îl invita sã prezinte copiii a doua zi la ora 10,30 la judecãtorie, la biroul executorilor judecãtoresti.
67.La 5 decembrie 1995 executorul, reclamanta si avocatul acesteia l-au asteptat pe D.Z. în zadar. Cu aceastã ocazie a fost întocmit un proces-verbal.
68.Printr-o scrisoare din 10 mai 1996 ministrul francez al justitiei i-a comunicat omologului sãu român temerile reclamantei conform cãrora politistii români ar tolera faptele lui D.Z. El i-a cerut deci sã intervinã pe lângã fortele române de politie pentru ca acestea sã se mobilizeze în scopul obtinerii revenirii copiilor lângã mama lor.
69.La 29 ianuarie 1997 reclamanta si-a vãzut fiicele pentru prima oarã dupã 7 ani. Întâlnirea a durat 10 minute si s-a desfãsurat la Bucuresti, în cancelaria scolii la care însusi D.Z. functiona în calitate de cadru didactic.
70.La întâlnire au asistat un executor judecãtoresc, 2 înalti functionari ai Ministerului Justitiei din România, consulul general al Frantei la Bucuresti, 2 ofiteri de la Directia Generalã a Politiei, directorul si directorul adjunct ai scolii, precum si cei 2 diriginti ai fetelor. Conform procesului-verbal redactat de executor cu acea ocazie, întâlnirea avea drept scop sã convingã persoanele prezente de faptul cã fetele refuzau sã revinã lângã mama lor.
71.Când a vãzut-o pe reclamantã, Maud a încercat sã fugã si a amenintat cã se aruncã pe fereastrã dacã va fi obligatã sã aibã vreo legãturã cu mama ei. A urmat, în prezenta reclamantei, o discutie în cursul cãreia Maud a afirmat cã mama ei le mintise si le fãcuse mult rãu. Ea si-a reafirmat dorinta de a rãmâne cu tatãl ei si de a nu o mai revedea niciodatã pe mamã.
72.Cât despre Adele, ea a început sã plângã si i-a strigat reclamantei sã plece, afirmând cã nu voia sã o mai vadã niciodatã. Dirigintele sãu a luat initiativa de a pune capãt întrevederii de teamã ca minora sã nu sufere vreun soc. Dupã ce fetele au fost luate de cãtre cei doi diriginti, reclamanta a afirmat cã nu va mai insista pentru a obtine executarea ordonantei din 14 decembrie 1994 si i-a cerut directorului scolii sã o tinã la curent în mod regulat cu rezultatele scolare ale fetelor.
73.Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justitiei din România, Autoritatea centralã românã, a informat Ministerul francez al Justitiei, Autoritatea centralã francezã, în legãturã cu decizia sa de a dispune ca fetele sã nu fie înapoiate mamei. Decizia era motivatã de refuzul încãpãtânat al copiiior de a-si revedea mama, asa cum se dovedise cu ocazia întâlnirii din 29 ianuarie 1997.
74.Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justitiei din România a comunicat reclamantei mediile obtinute de fete în timpul anului scolar 1996-1997.
75.Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresatã Ministerului Justitiei din România, reclamanta s-a plâns cã directorul scolii nu îsi respectase promisiunea de a o tine în mod constant la curent cu rezultatele scolare ale fiicelor sale si si-a exprimat dezamãgirea fatã de sãrãcia informatiilor furnizate la 17 iunie 1997. În final, ea a declarat cã nu poate accepta o asemenea "farsã".
76. Dispozitiile aplicabile ale Constitutiei din 1991 prevãd urmãtoarele:
ARTICOLUL 11 ALINEATUL (2)
"Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
ARTICOLUL 20
"(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertãtile cetãtenilor vor fi interpretate si aplicate în concordantã cu Declaratia Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacã existã neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementãrile internationale."
B. Conventia de la Haga din 25 octombrie 1980
privind aspectele civile ale rãpirii internationale de copii
77.Dispozitiile aplicabile ale Conventiei de la Haga sunt urmãtoarele:
"Autoritãtile centrale urmeazã sã coopereze între ele si sã promoveze o colaborare între autoritãtile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor si a realiza celorlalte obiective ale prezentei conventii.
În special, ele urmeazã fie direct, fie cu sprijinul oricãrui intermediar, sã ia toate mãsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau retinut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru pãrtile interesate, luând sau procedând astfel încât sã fie luate mãsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bunãvoie a copilului sau a înlesni o solutionare amiabilã;
d) pentru schimb de informatii, dacã se dovedeste util, privitoare la situatia socialã a copilului;
e) pentru a furniza informatii generale privind dreptul statului lor în legãturã cu aplicarea conventiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite sã obtinã înapoierea copilului si, dacã este cazul, sã îngãduie organizarea sau exercitarea efectivã a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau a înlesni, dacã este cazul, obtinerea de asistentã judiciarã si juridicã, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacã va fi necesar si oportun, înapoierea fãrã pericole a copilului;
i) pentru a se tine reciproc la curent asupra aplicãrii conventiei si, pe cât posibil, a înlãtura eventualele obstacolele ivite cu prilejul aplicãrii sale. "
ARTICOLUL 11
"Autoritãtile judiciare sau administrative ale oricãrui stat contractant urmeazã sã procedeze de urgentã în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciarã sau administrativã sesizatã nu a statuat, într-un termen de 6 sãptãmâni din momentul sesizãrii sale, reclamantul sau autoritatea centralã a statului solicitat, din proprie initiativã sau la cererea autoritãtii centrale a statului solicitant, poate cere o declaratie legatã de motivele acestei întârzieri_ ."
78.Articolul 108 din Codul familiei prevede:"Autoritatea tutelarã este obligatã sã exercite un control efectiv si continuu asupra felului în care pãrintii îsi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana si bunurile copilului. Delegatii autoritãtii tutelare au dreptul sã viziteze copiii la locuinta lor si sã se informeze pe orice cale despre felul cum acestia sunt îngrijiti în ceea ce priveste sãnãtatea si dezvoltarea lor fizicã, educarea_ , la nevoie, ei vor da îndrumãrile necesare."
79.Articolul 307 din Codul penal prevede:
"Retinerea de cãtre un pãrinte a copilului sãu minor, fãrã consimtãmântul celuilalt pãrinte_ cãruia i-a fost încredintat minorul potrivit legii, se pedepseste cu închisoare de la o lunã la 3 luni sau cu amendã.
Cu aceeasi pedeapsã se sanctioneazã fapta persoanei cãreia i s-a încredintat minorul prin hotãrâre judecãtoreascã spre crestere si educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre pãrinti sã aibã legãturi personale cu minorul, în conditiile stabilite de pãrti, sau de cãtre organul competent.
Actiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate.
Împãcarea pãrtilor înlãturã rãspunderea penalã. "
80.Dispozitiile aplicabile ale Codului de procedurã penalã sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 279
"Punerea în miscare a actiunii penale se face numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cazul infractiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã astfel de plângere.
Plângerea prealabilã se adreseazã:_
b) organului de cercetare penalã sau procurorului, în cazul altor infractiuni decât cele arãtate la lit a);"
"În cazul infractiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã o plângere prealabilã, aceasta trebuie sã fie introdusã în termen de douã luni din ziua în care persoana vãtãmatã a stiut cine este fãptuitorul_ ."
"Plângerea prealabilã gresit îndreptatã la organul de urmãrire penalã sau la instanta de judecatã se trimite organului competent. În aceste cazuri plângerea se considerã valabilã, dacã a fost introdusã în termen la organul necompetent."
81. Dispoziitile aplicabile ale Codului de procedurã civilã sunt urmãtoarele:
"Pãrtile pot sã exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
Mandatarul cu procurã generalã poate sã reprezinte în judecatã pe mandant, numai dacã acest drept i-a fost dat anume.
Dacã cel care a dat procurã generalã nu are domiciliul si nici resedinta în tarã_ , dreptul de reprezentare în judecatã se presupune dat ."
ARTICOLUL 87
"(...) 8. în cazul în care prin tratate sau conventii internationale_ sau prin acte normative speciale nu se prevede o altã procedurã, cei care se aflã în strãinãtate, având domiciliul sau resedinta cunoscutã, printr-o citatie trimisã cu scrisoare recomandatã_ .
În toate cazurile, dacã cei aflati în strãinãtate au mandatar cunoscut în tarã, va fi citat si acesta;"
ARTICOLUL 107
"Presedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constatã cã partea care lipseste nu a fost citatã cu respectarea cerintelor prevãzute de lege sub pedeapsa nulitãtii."
G. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã
82.Dispozitiile aplicabile ale Legii nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã sunt:
"Ministerul Public îsi exercitã atributiile prin procurori constituiti în parchete pe lângã fiecare instantã judecãtoreascã, sub autoritatea ministrului justitiei.
Activitatea Ministerului Public este organizatã potrivit principiilor legalitãtii, impartialitãtii si al controlului ierarhic._ . "
ARTICOLUL 31 ALINEATUL 1, LITERA i)
"Atributiile Ministerului Public sunt urmãtoarele:_
i) apãrarea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie; "
ARTICOLUL 38
"Ministrul justitiei, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justitie si din parchetele de pe lângã curtile de apel sau alti procurori delegati, exercitã controlul asupra tuturor procurorilor.
Când considerã necesar, ministrul justitiei, din proprie initiativã sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectueazã controlul prin inspectori generali sau prin procurori detasati_
Ministrul justitiei poate sã cearã procurorului general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justitie informãri asupra activitãtii parchetelor si sã dea îndrumãri cu privire la mãsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infractional.
Ministrul justitiei are dreptul sã dea dispozitie scrisã, în mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent sã înceapã, în conditiile legii, procedura de urmãrire penalã pentru infractiunile despre care are cunostintã si sã promoveze în fata instantelor judecãtoresti actiuni si cãi de atac necesare apãrãrii interesului public._ . "
83.În Decizia nr. 87, pronuntatã în 1993, Curtea Supremã de Justitie si-a confirmat jurisprudenta constantã privind citarea persoanelor care domiciliazã în strãinãtate, dar si, dacã este cazul, a domiciliul din România al mandatarului.
Si în doctrinã s-a arãtat cã este obligatoriu ca persoana domiciliatã în strãinãtate sã fie citatã la domiciliul acesteia din strãinãtate, chiar dacã aceasta are un mandatar în România (Viorel Mihai Ciobanu -Tratat teoretic si practic de procedurã civilã, vol. II, pag. 94, Bucuresti, 1997).
84.Conform unei jurisprudente constante, instantele considerã cã dispozitiile legale cu privire la actionarea în justitie sunt imperative, întrucât ele urmãresc respectarea principiului contradictorialitãtii si a dreptului la apãrare. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea hotãrârii pronuntate, casarea si trimiterea ei spre rejudecare (Tribunalul Municipiului Bucuresti, Sectia a III-a civilã, Hotãrârea nr. 226/1990, înCulegere de practicã judiciarã a Tribunalului Municipiului Bucuresti, nr. 155, pag. 123, Bucuresti, 1992; Curtea Supremã de Justitie, Sectia civilã, Decizia nr. 779 din 6 aprilie 1993, înBuletin de jurisprudentã al Curtii Supreme de Justitie pentru 1993, pag. 126, Bucuresti, 1994).
PROCEDURA ÎN FATA COMISIEI
85.Doamna Ignaccolo-Zenide a sesizat Comisia la data de 22 ianuarie 1996. Ea sustinea cã, ignorând art. 8 din conventie, care îi garanteazã dreptul la respectarea vietii de familie, autoritãtile române nu au luat mãsurile potrivite pentru executarea hotãrârilor judecãtoresti care solutionaserã chestiunea încredintãrii minorilor si care stabiliserã domiciliul copiilor la ea.
86.Comisia a retinut plângerea (nr. 31.679/96) la 2 iulie 1997. În raportul din 9 septembrie 1998 (fostul articol 31 din conventie) a constatat încãlcarea art. 8 (unanimitate)1).
____________
Nota grefei:
1)Din ratiuni practice, acesta nu va figura decât în editia tipãritã (culegerea oficialã cuprinzând o selectie de hotãrâri si decizii ale Curtii), dar doritorii il pot procura de la grefã.
87.În memoriul sãu Guvernul invitã Curtea sã constate cã el s-a conformat obligatiilor pozitive care îi revin în virtutea art. 8 din Conventie si cã, în consecintã, nu a existat o încãlcare a acestei dispozitii.
88.La rândul sãu, reclamanta roagã Curtea sã constate cã a existat o încãlcare a art. 8 din conventie si sã îi acorde o despãgubire echitabilã în temeiul art. 41.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 8 din conventie
89.Reclamanta sustine cã autoritãtite române nu au luat mãsurile adecvate pentru asigurarea executãrii rapide a hotãrârilor judecãtoresti pronuntate si pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângã ea. Autoritãtile mentionate mai sus ar fi încãlcat astfel art. 8 din conventie, care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sãu si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãti publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege si dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea nationalã, siguranta publicã, bunãstarea economicã a tãrii, apãrarea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãtii sau a moralei ori protejarea drepturilor si libertãtilor celorlalti."
90.Reclamanta denuntã îndeosebi lipsa de seriozitate a încercãrilor fãcute pentru executarea ordonantei din 14 decembrie 1994, pe care le calificã drept"simulacre", subliniind cã nu a fost întreprins nici un demers pentru gãsirea fiicelor sale, ascunse de tatãl lor de fiecare datã înainte de sosirea executorului judecãtoresc. În ceea ce priveste întâlnirea organizatã de autoritãti la 29 ianuarie 1997, ea apreciazã cã, tinând seama de circumstante, nu a fost vorba decât de încã un simulacru. Ea reproseazã, de asemenea, autoritãtilor române totala inactivitate între decembrie 1995 si ianuarie 1997.
91. Guvernul sustine cã autoritãtile în discutie au întreprins demersurile adecvate si suficiente pentru executarea ordortantei din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecãtoresc de cãtre politisti sau convocându-l pe tatãl minorelor la Ministerul Justitiei. Acesta subliniazã cã, dacã hotãrârea mentionatã mai sus nu a fost executatã, aceasta se datoreazã, pe de o parte, atitudinii tatãlui, de care nu poate fi fãcut rãspunzãtor Guvernul, iar pe de altã parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarãsi nu poate fi reprosat Guvernului.
92.Opinia Comisiei a fost în sensul cã autoritãtile nationale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, încãlcând astfel dreptul la respectarea vietii de familie, garantat de art. 8 din conventie.
93.În primul rând, Curtea a constatat, cã în prezenta cauzã nimeni nu a negat faptul cã trebuie analizat dreptul la viata de familie, în sensul textului mai sus citat.
94.Prin urmare, trebuie stabilit dacã a existat sau nu o încãlcare a dreptului la respectarea vietii de familie a reclamantei. Curtea reaminteste cã, dacã art. 8 din conventie încearcã în principal sã apere individul împotriva ingerintelor arbitrare din partea autoritãtilor publice, el implicã, de asemenea, si unele obligatii pozitive inerente respectãrii efective a vietii de familie. Si într-un caz si în celãlalt trebuie avut în vedere raportul de proportionalitate care trebuie sã existe între interesul persoanei si cel al societãtii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucurã de o anume marjã de apreciere (Hotãrârea Keegan împotriva Irlandeidin 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49).
Fiind vorba de obligatia statului de a dispune mãsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanentã cã art. 8 implicã dreptul pãrintelui de a beneficia de mãsuri adecvate din partea statului pentru a fi alãturi de copilul sãu, precum si obligatia autoritãtilor nationale de a dispune aceste mãsuri (a se vedea de exemplu, hotãrârileEriksson împotriva Suedieidin 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71,Margareta si Roger Anderssonîmpotriva Suedieidin 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A; pag. 30, alin. 91,Olsson împotriva Suediei(nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, siHokkanen împotriva Finlandeidin 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A).
Cu toate acestea, obligatia autoritãtilor nationale de a lua mãsuri în acest scop nu este absolutã, deoarece este posibil ca reluarea convietuirii cu minorii care au locuit un timp cu celãlalt pãrinte sã nu se realizeze atât de usor, sã nu se poatã face imediat si sã necesite unele mãsuri pregãtitoare. Natura si anvergura acestora depind de circumstantele fiecãrei cauze, dar întelegerea si cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacã autoritãtile nationale trebuie sã se strãduiascã sã faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligatia lor de a recurge la coercitie nu poate fi decât limitatã: acestea trebuie sã tinã seama de interesele si de drepturile si libertãtile acelor persoane si în special de interesele superioare ale copilului si de drepturile sale, stipulate în art. 8 din conventie. În ipoteza în care contactele cu pãrintii riscã sã ameninte aceste interese sau sã încalce drepturile respective, autoritãtile nationale trebuie sã vegheze la stabilirea unui raport de proportionalitate între ele (HotãrâreaHokkanenmai sus citatã, pag. 22, alin. 58).
95.În sfârsit, Curtea apreciazã cã obligatiile pozitive impuse de art. 8 din conventie statelor contractante, în materie de reunire a unui pãrinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Conventiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rãpirii internationale de copii (Conventia de la Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de fatã, deoarece statul pârât este si el parte la acest instrument, al cãrui articol 7 contine o listã de mãsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredintãrii imediate a copiilor.
96.Esential în analiza din prezenta cauzã este dacã autoritãtile nationale au dispus mãsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonantei din 14 decembrie 1994 (HotãrâreaHokkanen,ibidem)
1. Perioada ce urmeazã a fi analizatã
97.Guvernul sustine cã obligatia de a lua mãsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994, datã la care Judecãtoria Sectorului II Bucuresti a pronuntat Ordonanta, si a luat sfârsit o datã cu hotãrârea irevocabilã din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel Bucuresti a dispus reîncredintarea minorilor lui D.Z.
98.Reclamanta contestã sustinerile Guvernului si argumenteazã cã hotãrârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodatã comunicatã si cã nu cunoaste implicatiile acesteia. În plus, a negat faptul cã ar fi mandatat pe cineva sã o reprezinte în respectiva procedurã si a apreciat cã, din moment ce nu a fost citatã în instantã, hotãrârea a fost pronuntatã cu încãlcarea principiului contradictorialitãtii si nu îi este opozabilã. În cele din urmã reclamanta contestã competenta instantelor de a lua o hotãrâre pe fond cu privire la autoritatea pãrinteascã si argumenteazã cã, fatã de dispozitiile art. 16 din Conventia de la Haga, competenia exclusivã în materie apartine instantelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat cã instantele române au fost sesizate de cãtre D.Z. cu o actiune pentru modificarea modului de exercitare a autoritãtii pãrintesti, în timp ce o actiune identicã se afla deja pe rol în fata instantelor franceze, tot la initiativa lui D.Z.
99.Prin urmare, Curtea trebuie sã stabileascã dacã obligatia autoritãtilor de a dispune mãsurile necesare în vederea executãrii ordonantei din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotãrârii de reîncredintare din 28 mai 1998.
Curtea reaminteste cã în HotãrâreaMcMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britaniidin 24 februarie 1995 (seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat cã, desi art. 8 nu face referire la o anumitã procedurã, este necesar totusi ca procesul de decizie priuind luarea mãsurilor sã fie echitabil si sã respecte corespunzãtor drepturile ocrotite de art. 8":
"Rezultã (…) cã trebuie stabilit, în functie de circumstantele fiecãrei cauze si în special de gravitatea mãsurilor ce urmeazã a fi luate, dacã pãrintii au putut sã aibã în procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important pentru a li se acorda protectia cerutã de interesele lor. În caz contrar, a existat o încãlcare a dreptului la respectarea vietii de familie, iar încãlcarea rezultatã nu poate fi consideratã «necesarã» în sensul art. 8 (Hotãrârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 28 si 29, alin. 62 si 64)."
Ca un prim element, Curtea retine cã nici reclamanta si nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenti în momentul pronuntãrii deciziei din 28 mai 1998 a Curtii de Apel Bucuresti, care nici mãcar nu a fost comunicatã reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, datã la care Guvernul pârât a transmis-o Curtii, reclamanta a luat cunostintã de hotãrârea în discutie. Pe de altã parte, reclamanta nu a fost prezentã la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronuntarea hotãrârii în cauzã. Din documentele prezentate de Guvern reiese cã, în ciuda dispozitiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedurã civilã român, reclamanta nu a fost citatã la domiciliul sãu din Frania, desi acesta era cunoscut.
În ceea ce priveste citarea lui Stefan Constantin, Curtea retine cã ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87in finedin Codul de procedurã civilã si jurisprudentei instantelor interne (alin. 83 de mai sus).
100.Având în vedere aceste circumstante, Curtea apreciazã cã procedura care s-a finalizat prin decizia Curtii de Apel Bucuresti nu îndeplinea cerintele de procedurã stipulate în art. 8 din conventie. În consecintã, nu se poate considera cã decizia mentionatã mai sus a exonerat Guvernul de obligatiile pozitive care îi incumbã potrivit art. 8.
2. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea pãrinteascã si de a-i fi înapoiate minorele
101.Curtea trebuie deci sã stabileascã dacã autoritãtile nationale au luat mãsurile necesare si adeevate pentru punerea în executare a ordonantei din 14 decembrie 1994.
102.Într-o cauzã de acest gen o mãsurã este apreciatã ca fiind adecvatã în functie de celeritatea cu care este pusã în aplicare. Într-adevãr, procedurile legate de exercitarea autoritãtii pãrintesti, inclusiv executarea hotãrârilor pronuntate, necesitã urgentã, deoarece trecerea timpului poate avea consecinte ireparabile asupra relatiilor dintre copii si pãrintele care nu locuieste cu ei. În spetã, acest fapt este cu atât mai adevãrat cu cât procedura initiatã de reclamantã s-a finalizat printr-o ordonantã presedintialã. Or, esenta unei asemenea actiuni este de a apãra individul împotriva oricãrui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului.
Curtea aratã cã în Conventia de la Haga se stipuleazã, în art. 11, cã autoritãtile judecãtoresti sau administrative sesizate trebuie sã procedeze de urgentã în vederea reîncredintãrii minorului, orice lipsã de actiune care dureazã mai mult de 6 sãptãmâni îndreptãtind statul solicitant sã cearã explicatii cu privire la motivele întârzierii.
103.În spetã, executorii judecãtoresti s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie 1994 - decembrie 1995. Dacã primele tentative de executare au avut loc imediat dupã ordonanta din 14 decembrie 1994, mai precis la 22 si 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune acelasi lucru despre tentativete ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995.
Curtea retine cã nu s-a dat nici o explicatie satisfãcãtoare pentru justificarea acestor întârzieri. De asemenea, îi este greu sã înteleagã motivarea Tribunalului Municipiului Bucuresti atunci când a hotãrât suspendarea executãrii ordonantei pe perioada 30 iunie-l septembrie 1995.
104.În plus, Curtea constatã lipsa totalã de actiune a autoritãtilor române timp de mai mult de un an, adicã începând cu decembrie 1995 si pânã la 29 ianuarie 1997, datã la care a avut loc singura întâlnire între reclamantã si copiii sãi. În aceastã privintã Guvernul pârât nu a dat nici o explicatie.
105.În rest, Curtea observã cã auturitãtile nu au luat nici o altã mãsurã pentru a crea conditiile necesare în vederea executãrii ordonantei în discutie, fie cã este vorba de mãsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau de mãsuri pregãtitoare în vederea reîncredintãrii minorelor.
106.Dacã în acest domeniu delicat nu sunt de dorit mãsuri coercitive în privinta copiilor, nu trebuie exclusã recurgerea la sanctiuni atunci când pãrintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.
107.Guvernul sustine cã astfel de mãsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la initiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales sã cearã conform art. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea Ordonantei din 14 decembrie 1994 sau sã depunã la organele competente o plângere penalã pentru nerespectarea mãsurilor privind încrediniarea minorului.
108.Curtea nu are sarcina de a examina dacã sistemul de drept intern permite adoptarea unor sanctiuni eficiente împotriva lui D.Z. Într-adevãr, îi revine fiecãrui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate si suficiente pentru a asigura respectarea obligatiilor pozitive care îi incumbã în temeiul art. 8 din Conventie. Curtea are doar sarcina de a examina dacã în spetã mãsurile adoptate de autoritãtile române au fost adecvate si suficiente.
109.Ea observã în aceastã priviniã faptul cã neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justitiei la 11 si la 15 mai 1995, asa cum fusese invitat sã o facã, nu i-a atras nici un fel de consecintã. De asemenea, autoritãtile române nu au aplicat nici o sanctiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecãtoresti. Mai mult, nu s-a luat nici o initiativã pentru aflarea locului în care se adãposteau minorele.
110.În legãturã cu lipsa unei plângeri penale, necesarã pentru declansarea urmãririi penale împotriva lui D.Z., Curtea aratã cã într-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justitiei cã dorea sã depunã o plângere penalã împotriva lui D.Z. si, dupã ce a precizat motivele plângerii respective, i-a cerut sã întreprindã cele necesare. Or, aceastã scrisoare nu a fost solutionatã în nici un fel.
Curtea observã cã art. 30 si 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecãtoreascã prevãd cã Parchetul îsi exercitã activitatea sub autoritatea ministrului Justitiei, care are atributia de a da instructiuni procurorilor. În aceste conditii, va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât, conform cãruia reclamanta nu a depus o plângere penalã la organul competent.
111.De altfel, în mãsura în care Guvernul îi reproseazã reclamantei cã nu a introdus o actiune pentru stabilirea unor penalitãti pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciazã cã o astfel de actiune nu poate trece drept suficientã, întrucât este vorba de o cale indirectã si exceptionala de executare. În plus, lipsa de actiune a reclamantei nr putea exonera autoritãtile de obligatiile ce le reveneau ca detinãtoare ale autoritãtii publice în materie de executare
112.Mai mult, autoritãtile nu au organizat nici un contact pregãtitor, între serviciile de autoritate tutelarã, reclamantã si minore si nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea,mutatis mutandis,Hotãrârea Olssoncitatã mai sus, pag. 35-36, alin. 89-91). Astfel, serviciile de autoritate tutelarã cãrora art. 108 din Codul familiei le conferea totusi suficiente competente în materie nu s-au întâlnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reîncredintare a minorelor (alin. 44 de mai sus) si s-au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive.
Cu exceptia întâlnirii din 29 ianuarie 1997, nici o întâlnire între reclamantã si minore nu a fost organizatã de cãtre autoritãti, desi ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranta de a le vedea. Cât despre întâlnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniazã Curtea, a avut loc la un an dupã introducerea prezentei plângeri în fata Comisiei si la 2 ani dupã ordonanta din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizatã, în opinia Curtii, în conditii adecvate favorizãrii unei dezvoltãri pozitive a relatiilor dintre reclamantã si fiicele sale. Întâlnirea s-a desfãsurat în incinta scolii fetelor, la care tatãl lor era cadru didactic, si în prezenta unei delegatii numeroase formate din profesori, functionari, diplomati, politisti, plus reclamanta si avocatul sãu (alin. 70 de mai sus). La pregãtirea acestei întâlniri nu a contribuit nici un asistent social sau psiholog. Întrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârsit atunci când fetele, în mod evident deloc pregãtite, s-au prefãcut cã fug (alin. 71 -72).
La 31 ianuarie 1997, imediat dupã esecul acestei unice întâlniri, Ministerul român al Justitiei, în calitatea sa de autoritate centralã, a dispus ca minorele sã nu fie reîncredintate, pe motiv cã ele refuzau sã locuiascã împreunã cu mama lor (alin. 73, de mai sus). Începând cu aceastã dacã nu a mai fost întreprins nici un demers: pentru a încerca o apropiere între reclamantã si fiicele sale.
113.Curtea observã în sfârsit cã autoritãtile nu au adoptat mãsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei, prevãzute la art. 7 din Conventia de la Haga.
Având în vedere cele de mai sus, cu toate cã statul pârât beneficiazã de o anumitã marjã de apreciere în materie, Curtea concluzioneazã cã autoritãtile române nu au depus eforturi adecvate si suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, ignorând astfel dreptul la respectarea vietii de familie, garantat de art. 8.
Prin urmare, a existat o încãlcare a art. 8.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din conventie
114.Conform art. 41 din conventie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern al înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã."
115.Doamna Ignaccolo-Zenide solicitã 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despãgubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei si suferintei pe care le-ar fi încercat pentru cã nu s-a putut bucura de drepturile ei pãrintesti.
116.Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.
117.Curtea apreciazã cã reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Tinând seama de circumstantele cauzei si pronuntându-se în echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu acest titlu.
118.Reclamanta mai solicitã si restituirea sumei de 86.000 FRF, reprezentând:
a) 46.000 FRF cheltuieli de judecatã în procedura internã, din care 6.000 FRF pentru onorariile avocatului sãu din România si 40.000 FRF pentru cheltuielile de deplasare si de cazare pe care le-a fãcut cu ocazia celor 8 deplasãri în România;
b) 40.000 FRF onorarii datorate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg, conform conventiei încheiate la 15 iulie 1998.
119.Reclamanta roagã membrii Curtii sã adauge la aceastã sumã "orice eventualã taxã pe valoarea adãugatã".
120.Guvernul nu a formulat un punct de vedere.
121.Curtea apreciazã cã acele cheltuieli legate de demersurile fãcute atât în România, cât si la Strasbourg pentru a împiedica sau pentru a redresa situatia pe care a considerat-o cã încalcã art. 8 din conventie sau pentru a ameliora aceastã situatie erau necesare; acestea trebuie deci restituite, în mãsura în care nu depãsesc un nivel rezonabil [a se vedea, de exemplu, HotãrâreaOlsson împotriva Suediei(nr. 1) din 24 martie 1998, seria A nr. 130, pag. 43, alin. 104].
Curtea îi acordã reclamantei, cu titlu de taxe si cheltuieli, suma de 86.000 FRF, care urmeazã sã fie majoratã cu orice sumã provenitã din taxa pe valoarea adãugatã.
122.Conform informatiilor de care dispune Curtea, nivelul dobânzilor legale aplicabile în Franta la data adoptãrii prezentei hotãrâri era de 3,47% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1.hotãrãste, cu 6 voturi pentru si un vot împotrivã, cã a existat o încãlcare a art. 8 din conventie;
2.hotãrãste, cu 6 voturi pentru si un vot împotrivã, cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantei, în termen de 3 luni, urmãtoarele sume, majorate cu sumele provenite din taxa pe valoarea adãugatã:
a) 100.000 FRF, cu titlu de daune morale;
b) 86.000 FRF, cu titlu de taxe si cheltuieli;
3.hotãrãstecã aceste sume vor fi majorate cu o dobândã simplã de 3,47% pe an, cu începere de la data expirãrii termenului mentionat mai sus si pânã la momentul plãtii;
4. respinge, în unanimitate, cererea pentru acordarea altor des,pãgubiri.
Redactatã în limba francezã, apoi pronuntatã, în sedintã publicã la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 25 ianuarie 2000.
presedinte
Michael OBoyle,
grefier
La prezenta hotãrâre se aflã anexate, conform art. 45 alin., 2 din conventie si art. 74 alin. 2 din regulamentul Curtii,
urmãtoarele opinii separate:
- opinia partial separatã â domnului Maruste;
- opinia partial separatã a doamnei Diculescu-Sova.
*
OPINIA PARTIAL SEPARATÃ
a domnului judecãtor Maruste
Înteleg si admit abordarea formalã adoptatã de majoritate, dar am votat totusi împotriva constatãrii unei încãlcãri a art. 8, si aceasta din urmãtoarele motive:
Mi se pare cã solutia pronuntatã în spetã contravine obiectului si însusi continutului unei asemenea cauze. Este adevãrat cã, din punctul de vedere al relatiilor între copii si pãrintii lor divortati sau despãrtiti cerintele unei vieti de familie sunt complicate si delicate. Este de asemenea, adevãrat cã în practicã organele de la Strasbourg s-au arãtat întotdeauna foarte prudente în misiunea lor de control al deciziilor pronuntate de autoritãtile nationale. Totusi consider cã de art. 8 trebuie sã beneficieze nu doar pãrintii, ci si copiii. As merge chiar mai departe: copiii sunt si trebuie sã fie primii beneficiari atunci când interesele pãrintilor lor sunt în conflict si dacã sunt ei însisi suficient de maturi pentru a-si exprima în mod clar propriile preferinte.
Având în vedere Conventia Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, si mai ales art. 4 din aceasta, care obligã statele pãrti sã ia toate mãsurile necesare pentru punerea în practicã a drepturilor recunoscute de acest instrument, drepturile si interesele superioare ale copilului trebuie sã fie promovate. În acest scop se impune sã se dea copiilor posibilitatea exercitãrii drepturilor lor, în special în procedurile care îi vizeazã, si sã se tinã seama cum se cuvine de pãrerea lor (a se vedea Conventia europeanã cu privire la exercitarea drepturilor minorilor STE nr. 160). În consecintã, atunci când interesele pãrintilor sunt în conflict, opinia si preferintele minorilor trebuie sã fie cu adevãrat ascultate si luate în considerare în cadrul procedurilor, precum si cu ocazia adoptãrii hotãrârilor care îi vizeazã.
Din dosarul cauzei reiese clar cã minorele locuiesc de mult timp împreunã cu tatãl lor. Din punctul de vedere al intereselor lor superioare, circumstantele care au dus la aceastã situatie si rolul pe care l-au avut în aceastã privintã fiecare dintre pãrinti, precum si autoritãtile publice nu au o importantã decisivã. Este stabilit, de asemenea, cã în spetã copiii au declarat în mod categoric cã preferã sã locuiascã cu tatãl lor; aceastã preferintã trebuie sã fie si ea luatã în considerare. Regret mult cã acest element a fost neglijat atât în procedurile interne, cât si în- cele externe. Din punctul meu de vedere, punerea în executare a unei vechi hotãrâri judecãtoresti, împotriva vointei celor care fãceau obiectul hotãrârii, nu se justificã.
De altfel, apreciez cã lipsurile si întârzierile care au îngreunat procedura trebuie analizate mai degrabã din punctul de vedere al art. 6 din conventie, si nu al art. 8.
OPINIA PARTIAL SEPARATÃ
a doamnei judecãtor Diculescu-Sova
Tinând seama de circumstarntele cauzei, îmi exprim dezacordul cu privire la modul în care Curtea a aplicat art. 41 din conventie.
Reclamanta a solicitat o despãgubire pentru prejudiciul moral rezultat din imposibilitatea de a-si exercita drepturile pãrintesti, imposibilitate în care s-ar fi gãsit timp de 9 ani.
Nu poate fi totusi contestat de reclamantã faptul cã în anul 1989 ea a renuntat la drepturile sale pãrintesti (alin. 10 din hotãrâre) din ratiuni financiare si fiscale.De asemenea, este sigur cã din anul 1989 si pânã la sfârsitul anului 1994 nu a existat o viatã de familie împreunã cu fiicele sale datoritã faptului cã între ele nu a existat nici un fel de raporturi. Deoarece neacceptarea si respingerea manifestate de adolescente fatã de mama lor s-au accentuat o datã cu trecerea timpului, a devenit foarte dificil pentru autoritãiltile române sã respectead litteramart. 8 din conventie. Curtea a apreciat cã obligatiile pozitive prevãzute la articolul mentionat în materie de reîncredintare a minorilor cãtre un pãrinte trebuie interpretate în lumina conventiei de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale rãpirii internationale de copii.
Or, statul pârât a respectat Conventia de la Haga si, prin urmare, interesul minorelor, evitând astfel traumatizarea acestora.
În aceste conditii si tinând seama, în primul rând de faptul cã originea conflictului si a pretinsului prejudiciu moral se aflã în atitudinea adoptatã de mamã începând cu anul 1989, în al doilea rând, cã timp de 5 ani fetele s-au aflat în afara teritoriului si a jurisdictiei statului pârât; iar suma reclamatã cu titlu de prejudiciu moral acoperã si aceastã perioadã, si, în al treilea rând de situatia statului pârât în acest stadiu si în acest conflict, consider cã în spetã, o despãgubire suficientã a prejudiciului moral suferit o constituie constatarea încãlcãrii art. 8 din conventie.
În ceea ce priveste cheltuielile, consider cã suma de 40.000 FRF acordatã de Curte perltru onorariile cerute de avocatul francez care a apãrat-o pe reclamantã la Strasbourg este mult prea ridicatã în raport cu munca efectuatã (memoriu si pledoarie), cu atât mai mult cu cât la Curte nu s-a fãcut dovada achitãrii acestei sume.| ← Dalban c Romaniei | Brumarescu contra Romaniei - Satisfactia echitabila → |
|---|
