Konnerth contra Romaniei - Imobil confiscat de stat. Decretul 223/1974
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
CauzaKONNERTH contra ROMÂNIEI
(cererea nr. 21118/02)
Hotărâre
Strasbourg
12 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Konnerth contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii J. HEDIGAN, preşedinte
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON
Doamna I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 21 septembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 21118/02) îndreptată împotriva României prin care o cetăţeancă a acestui stat, DoamnaSofia Konnerth(“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 12 mai 2002 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de D.ra Dorina Popiuc, avocată în Făgăraş. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu, directoare la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 1 septembrie 2005, Curtea (secţia a treia) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta s-a născut în 1927 şi locuieşte la Făgăraş (România).
A. Geneza cauzei
5. Reclamanta şi soţul ei au părăsit România în 1978 şi s-au stabilit în Germania. În urma plecării lor, printr-o hotărâre din 4 februarie 1978 a Consiliului municipal Braşov (Consiliul popular), imobilul lor (casă cu trei camere) a fost confiscată de stat, cu aplicarea decretului nr. 223/1974. Prin această hotărâre li s-au acordat 36.736 lei româneşti cu titlu de despăgubire, sumă pe care au încasat-o în acelaşi an.
6. Statul nu şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară decât la 5 decembrie 1996, în ciuda abrogării la 31 decembrie 1989 a decretului nr. 223/1974 în temeiul căruia imobilul fusese confiscat.
7. La 15 octombrie 1997 statul a vândut imobilul lui C.I.
B. Acţiunea reclamantei de rectificare a cărţii funciare îndreptată împotriva statului reprezentat de Primarul oraşului Făgăraş
8. La 12 iulie 2000 reclamanta a înaintat o acţiune privind radierea înscrierii din cartea funciară a dreptului de proprietate al statului asupra imobilului şi restabilirea situaţiei anterioare în sensul reînscrierii dreptului său de proprietate şi pe cel al soţului său decedat. Ea a înaintat acţiunea sa împotriva statului reprezentat de Primarul oraşului Făgăraş. În faţa judecătoriei Făgăraş ea a menţionat că hotărârea administrativă din 5 decembrie 1996 privind înscrierea dreptului de proprietate a statului era lipsită de bază legală, având în vedere faptul că decretul nr. 223/1974 fusese abrogat. În consecinnţă, înscrierea nu era valabilă.
9. Printr-o sentinţă din 23 octombrie 2000 judecătoria a dat câştig de cauză pretenţiilor reclamantei. El a ordonat radierea înscrierii din 5 decembrie 1996 şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei şi defunctului său soţ în cartea funciară.
10. Partea pârâtă a înaintat apel la tribunalul judeţean Braşov.
11. Printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2001 tribunalul a admis apelul, considerând că abrogarea decretului nr. 223/1974 nu afecta valabilitatea înscrierii din 5 decembrie 1996 a dreptului de proprietate al statului. De asemenea el a constatat că reclamanta şi soţul său au încasat despăgubiri cu ocazia naţionalizării, ceea ce făcea inechitabilă reînscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară. El menţionează de asemenea că consiliul muncipal vânduse casa lui C.I. la 15 octombrie 1997, acesta din urmă fiind un cumpărător de bună credinţă în conformitate du dreptul civil român.
12. Reclamanta a înaintat un recurs împotriva hotărârii tribunalului judeţean.
13. Printr-o hotărâre din 20 aprilie 2001 Curtea de apel Braşov a constatat că înscriererea în cartea funciară era constitutivă de drept şi a considerat că, ţinând cont de abrogarea decretului nr. 223/1974, hotărârea din 4 februarie 1978 nu mai putea servi drept bază pentru înscriererea dreptului de proprietate a statului. De asemenea, ea a considerat că plata despăgubirilor în 1978 nu era pertinentă în cazul în speţă, având în vedere faptul că articolul 2 al legii nr. 112/1995 preciza situaţia juridică a unor bunuri imobiliare folosite drept locuinţă (“legea nr. 112/1995”), stipula că interesaţii trebuie să restituie sumele încasate dacă doresc să li se restituie imobilele naţionalizate. Curtea de apel a constatat de asemenea că vânzarea apartamentului de către consiliul municipal nu era pertinentă pentru cauză. În consecinţă, curtea de apel a admis recursul, a anulat hotărârea pronunţată în apel şi a confirmat sentinţa judecătoriei din 23 octombrie 2000.
14. La 2 mai 2001 reclamantei i s-a reînscris dreptul său de proprietate în cartea funciară şi a început să plătească taxa funciară pentru imobil.
15. La 8 octombrie 2001 procurorul general al României a formulat, în conformitate cu articolul 330 § 2 al codului de procedură civilă, un recurs în anulare împotriva hotărârii din 20 aprilie 2001.
16. În memoriul său în faţa Curţii Supreme de Justiţie el a menţionat că Curtea de apel nu a făcut aplicarea legii nr. 10/2001 din 8 februarie 2001 referitoare la situaţia bunurilor naţionalizate în perioada comunistă (“legea nr. 10/2001”), adoptată în timpul procedurii. Ori, această lege, care constituie o lex specialis în raport cu dreptul comun, prevede că foştii proprietari vor primi despăgubiri pentru imobilele vândute de stat locatarilor în conformitate cu dispoziţiile legii nr. 112/1995 citată anterior. Conform articolului 46 § 2 al acestei legi interesaţii pot cere anularea contractelor de vânzare, cu excepţia situaţiei în care locatarii au cumpărat imobilele de bună credinţă. În consecinţă, el a cerut curţii să anuleze hotărârea curţii de apel Braşov şi să respingă acţiunea reclamantei.
17. În concluziile sale scrise depuse cu prilejul ultimei şedinţe, reprezentanta reclamantei a amintit hotărârea Brumărescu contra României a Curţii din 28 octombrie 1999 şi a menţionat că anularea hotărârii definitive a Curţii de apel, în urma recursului în anulare, ar fi încălcat principiul siguranţei raporturilor juridice.
18. Printr-o hotărâre din 8 februarie 2002 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare. În fond, ea a respins acţiunea de rectificare a cărţii funciare a reclamantei. Ea a constatat că acţiunea de rectificare trebuia să fie întreptată împotriva persoanei înscrisă în cartea funciară sau eventualului cumpărător ulterior al imobilului. În consecinţă, reclamanta ar fi trebuit să-şi îndrepte acţiunea împotriva statului, reprezentat de Ministerul de Finanţe, sau împotriva lui C.I.
C. Acţiunea terţului cumpărător al imobilului privind rectificarea cărţii funciare
19. La 26 iunie 2001 C.I, a înaintat o acţiune în justiţie îndreptată împotriva reclamantei, statul, reprezentat de Primarul oraşului Făgăraş şi societatea P.A. Servicii Comunale din Făgăraş. Ea a cerut ca tribunalul să o recunoască drept proprietara imobilului aflat în litigiu, pe baza contractului de vânzare din 15 octombrie 1997 şi în calitatea sa de cumpărător de bună credinţă. C.I. a cerut de asemenea rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii înscrierii titlului de proprietate al reclamantei şi defunctului său soţ şi înscriererea dreptului său de proprietate.
20. Reclamanta a depus o cerere reconvenţională privind revendicarea imobilului şi evacuarea lui C.I.
21. Printr-o sentinţă din 25 septembrie 2001 judecătoria Făgăraş a respins acţiunea lui C.I. şi a dat câştig de cauză cererii reconvenţionale a reclamantei. Ea a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului şi a ordonat evacuarea lui C.I. din respectivul imobil. Tribunalul şi-a întemeiat decizia sa pe hotărârea definitivă din 20 aprilie 2001 a Curţii de apel Braşov care ordona înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei şi defunctului său soţ asupra imobilului în cartea funciară.
22. C.I, a înaintat apel împotriva sentinţei judecătoriei.
23. Printr-o hotărâre din 12 septembrie 2002 tribunalul judeţean Braşov a anulat sentinţa judecătoriei. El a constatat că Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 20 aprilie 2001 a Curţii de apel Braşov în urma recursului în anulare înaintat de procurorul general. În consecinţă, pe bună dreptate C.I, se bazase pe înscrierea dreptului de proprietate al statului în cartea funciară cu ocazia cumpărării imobilului. În consecinţă, C.I. era un cumpărător de bună credinţă, ceea ce, conform unei jurisprudenţe constante a tribunalelor, facea ca valabilitatea titlului său de proprietate să nu fie condiţionată de valabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului, în cazul în speţă statul.
24. Astfel, tribunalul a admis acţiunea înaintată de C.I., a decis rectificarea cărţii funciare în sensul radierii titlului de proprietate al reclamantei şi defunctului său soţ şi înscrierea dreptului de proprietate al lui C.I. El a respins cererea reconvenţională a reclamantei.
25. Reclamanta a înaintat un recurs împotriva hotărârii tribunalului judeţean.
26. Printr-o hotărâre din 6 decembrie 2002 Curtea de apel Braşov a respins recursul înaintat de reclamantă.
D. Acţiunea reclamantei de rectificare a cărţii funciare înaintată împotriva statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor.
27. În 2002, în urma admiterii recursului în anulare prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2002, reclamanta a reiterat acţiunea sa de rectificare a cărţii funciare (a se vedea punctul “C” de mai sus”) citând de această dată în faţa judecătoriei Făgăraş statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor.
28. La 5 iunie 2002 C.I. a cerut să intervină în procedură. Ea a cerut ca tribunalul să o recunoască drept proprietara imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare din 15 octombrie 1997 şi a calităţii sale de cumpărător de bună credinţă. Ea a cerut de asemenea rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii înscrierii titlului de proprietate al reclamantei şi defunctului său soţ şi înscrierea dreptului său de proprietate.
29. Tribunalul a citat de asemenea pe Primarul oraşului Făgăraş în procedură pentru ca sentinţa să-i fie opozabilă.
30. Printr-o sentinţă din 11 septembrie 2002 judecătoria Făgăraş a dat câştig de cauză pretenţiilor reclamantei. Ea a hotărât că înscrierea din 5 decembrie 1996 nu era valabilă deoarece era lipsită de bază legală, având în vedere faptul că decretul nr. 223/1974 fusese abrogat între timp. Tribunalul a respins cererea de intervenţie a lui C.I., după ce a constatat reaua sa credinţă în momentul achiziţionării apartamentului.
31. Părţile pârâte şi C.I. au înaintat apel împotriva sentinţei judecătoriei.
32. Printr-o hotărâre din 5 martie 2003 tribunalul judeţean Braşov a admis apelul şi a anulat sentinţa din 11 septembrie 2002. El a constatat că decizia consiliului municipal din 4 februarie 1978 care constituia temeinicia înscrierii dreptului de proprietate al statului în cartea funciară nu fusese anulată şi, prin urmare, înscrierea în favoarea statului era valabilă. În plus, legitimitatea dreptului de proprietate al statului fusese definitiv stabilită prin hotărârea sa din 25 ianuarie 2001, confirmat prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2002.
33. În ceea ce priveşte intervenţia lui C.I., tribunalul a constatat că aceste cereri făcuseră deja obiectul examinării tribunalelor. Într-adevăr, printr-o hotărâre din 6 decembrie 2002, devenită definitivă, curtea de apel Braşov a dat câştig de cauză pretenţiilor sale. În consecinţă el a respins cererea de intervenţie.
34. Reclamanta a înaintat un recurs împotriva hotărârii tribunalului judeţean.
35. Printr-o hotărâre din 9 septembrie 2003, Curtea de apel Braşov a respins recursul.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
36. La vremea faptelor articolele pertinente ale codului de procedură civilă prevedeau:
Articolul 330
“Procurorul general poate, fie din oficiu fie la cererea Ministrului Justiţiei, să formuleze, în faţa Curţii Supreme a Justiţiei, un recurs în anulare împotriva unei hotărâri definitive şi irevocabile pentru următoarele motive:
atunci când tribunalele şi-au depăşit competenţele,
atunci când hotărârea, care face obiectul recursului în anulare, a încălcat în mod clar legea, ceea ce a condus la o soluţie greşită pe fondul cauzei sau atunci când această hotărâre este clar neîntemeiată.”
Articolul 330¹
“În cazurile prevăzute la §§ 1 şi 2 ale articolului 330, recursul în anulare poate fi formulat în termen de un an începând de la data la care hotărârea vizată a devenit definitivă şi irevocabilă.”
37. Articolele 330 şi 330¹ au fost abrogate prin articolul I § 17 al ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
38. Reclamanta susţine că repunerea în cauză a hotărârii definitive a Curţii de apel Braşov din 20 aprilie 2001 prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2002 a încălcat principiul siguranţei raporturilor juridice. Ea invocă prin asta o încălcare a articolulul 6 § 1 al Convenţii, care prevede astfel în partea sa pertinentă:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ de către un tribunal independent şi imparţial_ , care va decide_ contestaţiilor asupra drepturilor sale şi obligaţiilor cu caracter civil_ ”
A. Asupra admisibilităţii
39. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. În fond
40. Guvernul face trimitere la cauza Brumărescu, în care Curtea a concluzionat asupra încălcării articolului 6 § 1 al Convenţiei datorită repunerii pe rol a unei sentinţe definitive în urma înaintării unui recurs în anulare din partea procurorului general care dispunea în acest scop de o putere discreţionară (Brumărescu contra României, [GC], nr. 28342/95, § 62, CEDO 1999-VII).
Totuşi, Guvernul subliniază că în cazul în speţă, spre deosebire de cauza citată anterior, recursul în anulare a fost înaintat în termenul legal de un an începând de la data hotărârii atacate şi că el nu era expresia unei puteri discreţionare a procurorului general de a acţiona fără limită în timp.
Între altele, Guvernul invocă şi cauza Ryabykh şi menţionează că motivele pe care îşi întemeiase recursul în anulare fac parte din motivele excepţionale care pot justifica, conform jurisprudenţei Curţii, anularea unei hotărâri devenită definitivă (Riabykh contra Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Astfel, anularea hotărârii Curţii de apel Braşov din 20 aprilie 2001 se baza pe o eroare de drept a tribunalelor inferioare care stabilise un cadru procesual incorect.
În fine, Guvernul consideră că reclamanta a putut menţiona invocările sale privind dreptul de proprietate în faţa tribunalelor în a doua procedură, prin intermediul unei cereri reconvenţionale. Aceasta i-a permis să aibă acces la un tribunal pentru a-şi susţine drepturile.
41. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi continuă să susţină că anularea hotărârii definitive din 20 aprilie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Ea invocă de asemenea o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei în sensul că Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare bazându-se pe excepţia lipsei de calitate de a intenta o acţiune a Primarului Făgăraş, fără ca această excepţie să fie supusă unei dezbateri în contradictoriu.
42. Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul siguranţei raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia oferită în mod definitiv oricărui litigiu de către tribunale să nu fie rediscutată (Brumărescu, citat anterior, § 61). În temeiul acestui principiu, nici-o parte nu este îndreptăţită să ceară supervizarea uni hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie la problema sa. Instanţele superioare nu trebuie să-şi folosească puterea lor de supervizare decât pentru a corecta greşelile de fapt sau de drept şi greşelile judiciare şi nu pentru a proceda la o reexaminare. Supervizarea nu trebuie să devină un apel mascat. Nu poate face derogare de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase o cer (Riabykh contra Rusiei, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
43. Curtea constată că procurorul general şi-a întemeiat recursul în anulare pe apariţia unei noi legi care reglementa situaţia juridică a bunurilor naţionalizate în timpul perioadei comuniste, şi anume legea nr. 10/2001. El a considerat că această lege constituia o lex specialis în raport cu dreptul comun şi că tribunalele ar fi trebuit deci să o aplice în cazul în speţă. Curtea Supremă de Justiţie, în schimb, a admis recursul în anulare pe baza dreptului comun, constatând că statul trebuia să fie reprezentat în cauză de Ministerul Finanţelor şi nu de Primarul oraşului Făgăraş. În consecinţă, faptul că recursul în anulare a fost întemeiat pe anumite motive, în condiţiile în care a fost admis pe baza altor motive, permite Curţii să constate că nu existau motive substanţiale şi imperioase cerând un recurs în anulare împotriva unei hotărâri definitive şi pusă deja în executare.
45. În plus, Curtea constată că acţiunea de rectificare a cărţii funciare înaintată de C.I. şi admisă de tribunale fusese îndreptată împotriva statului reprezentat de Primăria Făgăraş. Ba mai mult, în a doua procedură demarată de reclamantă şi îndreptată, conform considerentelor hotărârii pronunţată în recursul în anulare, împotriva statului, reprezentat de Ministerul de Finanţe, judecătoria a decis să citeze de asemenea pe Primarul oraşului Făgăraş pentru ca sentinţa să-i fie opozabilă.
46. În orice caz, statul a putut invoca faptul că a fost reprezentat în mod incomplet în faţa tribunalelor în cele două căi de atac ordinare, apelul şi recursul. Între altele, acest motiv ar fi putut fi invocat din oficiu de tribunale.
47. În privinţa termenului de înaintare a recursului în anulare, deşi în cazul în speţă, spre deosebire de cauza Brumărescu, în care procurorul general nu era obligat prin nici-un termen, exercitarea acestei căi de recurs extraordinar a intervenit în termenul legal de un an prevăzut de articolul 330¹ al codului de procedură civilă, Curtea consideră că această diferenţă nu este de natură să determine o abordare diferită a cauzei Brumărescu (SC Maşinexportimport Industrial Group SA contra României, nr. 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005).
48. În această privinţă, se regăsesc în prezenta cauză celelalte două elemente care au condus Curtea, în cauza Brumărescu, la constatarea încălcării principiului siguranţei raporturilor juridice şi, în consecinţă, încălcării articolului 6 § 1 al Convenţiei, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi repunerea pe rol a unei hotărâri definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat şi care, în plus, a fost executată.
49. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea hotărârii definitive din 20 aprilie 2001 a adus atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
50. În consecinţă, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţii.
51. Pe baza concluziilor mai sus menţionate Curtea consideră că nu trebuie să se examineze separat plângerea reclamantei referitoare la nerespectarea principiului contradictorialităţii în faţa Curţii Supreme de Justiţie, această plângere neconstituind decât unul din aspectele deosebite ale dreptului la un proces echitabil consacrat de articolul 6 § 1, care a fost deja examinat de Curte.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
52. Reclamanta se plânge că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2002 a avut drept efect atingerea adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este recunoscut de articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
53. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. În fond
1. Tezele părţilor
a) Guvernul
54. Guvernul consideră că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Recunoscând că o hotărâre definitivă poate constitui temeinicia unui drept de proprietate asupra bunului care a făcut obiectul litigiului, el menţionează mai întâi că reclamantei nu i-a fost recunoscut un drept de proprietate asupra casei prin hotărârea din 20 aprilie 2001 a Curţii de apel Braşov. În realitate, această hotărâre nu constata decât ilegalitatea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului. I se reproşează astfel reclamantei că nu a înaintat o acţiune în revendicare în locul unei acţiuni de rectificare a cărţii funciare.
55. În al doilea rând, Guvernul scoate în evidenţă faptul că reclamanta a obţinut despăgubiri cu prilejul exproprierii în 1978, ceea ce a permis statului să intre legal în posesia casei. În plus, invocând cauzele Malhous contra Republicii Cehe ((decizie), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII) şi Costandache contra României ((decizie), nr. 46312/99, 11 iunie 2002), el menţionează că procedura care s-a încheiat prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2002, nu era condusă împotriva lui C.I., persoana căreia statul i-a vândut casa în 1997. Guvernul invocă, pentru asta, faptul că această cale aleasă de reclamantă, şi anume o acţiune de rectificare a cărţii funciare îndreptată împotriva statului nu putea fi opozabilă lui C.I., adevăratul proprietar al casei, aşa cum se constată prin hotărârea din 12 septembrie 2002 a tribunalului judeţean Braşov.
56. În consecinţă, Guvernul consideră că reclamanta nu dispunea de un bun sau de o aspectativă legitimă în temeiul hotărârii Curţii de apel Braşov din 20 aprilie 2001, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.
57. În subsidiar, Guvernul consideră că ingerinţa era justificată în privinţa articolului 1 al Protocolului nr. 1, din moment ce era legală, urmărea un scop legitim şi era proporţională.
58. Fiind vorba despre respectarea principiului legalităţii, Guvernul menţionează că ingerinţa se bazează pe dispoziţiile articolelor 330 şi 330¹ ale codului de procedură civilă, aşa cum au fost redactate la vremea faptelor.
59. În privinţa scopului legitim vizat, Guvernul invocă faptul că ingerinţa era necesară pentru a restabili ordinea juridică în urma unei erori de drept comisă de tribunale.
60. În fine, în ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul susţine că în cazul în speţă, spre deosebite de cauza Brumărescu citată anterior, reclamanta nu a avut posesia imobilului înainte de admiterea recursului în anulare şi că nu a plătit taxa funciară decât de la 1 mai 2001 la 6 decembrie 2002, dată la care Curtea de apel Braşov a constatat că proprietarul imobilului era C.I. (a se vedea punctul “C” al părţii “De fapt”).
Între altele, Guvernul, invocând cauzele Jahn şi alţii contra Germaniei (nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, § 91, CEDO 2004-...) şi Wittek contra Germaniei (nr. 37290/97, § 59, CEDO 2002-X), menţionează că statul a despăgubit reclamanta pentru pierderea imobilului, plătindu-i 36.736 lei româneşti, reprezentând valoarea imobilului în 1978.
b) Reclamanta
61. Reclamanta invocă faptul că avea un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 în temeiul hotărârii Curţii de apel Braşov din 20 aprilie 2001. Prin această hotărâre, Curtea de apel nu numai că a ordonat radierea dreptului de proprietate al statului din cartea funciară, ci a şi constatat, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului şi a ordonat rectificarea cărţii funciare în acest sens.
62. Deşi Guvernul consideră că statul a intrat legal în posesia casei în 1978 din cauza plăţii despăgubirilor în temeiul decretului nr. 223/1974, reclamanta menţionează că suma de 36.736 lei româneşti pe care ea şi soţul ei au încasat-o era derizorie şi stabilită unilateral de către stat. Ea nu ar putea justifica anularea hotărârii Curţii de apel Braşov din 20 aprilie 2001.
63. În ceea ce priveşte invocarea Guvernului conform căreia reclamanta nu şi-a îndreptat acţiunea privind restituirea imobilului împotriva proprietarului actual al bunului, şi anume C.I., reclamanta menţionează că a citat în faţa tribunalelor persoana ce figurează în cartea funciară în calitate de proprietar al imobilului în momentul înaintării acţiunii, şi anume statul. De altfel, Curtea Supremă de Justiţie însăşi, atunci când a admis recursul în anulare, nu a negat faptul că reclamanta avea de ales între a cita statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor şi terţul cumpărător.
64. Apoi, citând cauza Brumărescu, reclamanta consideră că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2002 a generat o privare de proprietate care echivalează cu o expropriere. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie a anulat o hotărâre care a fost pusă în executare şi a avut drept consecinţă imposibilitatea absolută de a menţiona dreptul său de proprietate.
65. De asemenea, reclamanta susţine că privarea de proprietate nu intervenise din cauza utilităţii publice şi că nu a fost despăgubită pentru prejudiciul suferit din cauza anulării hotărârii definitive din 20 aprilie 2001. Ea afirmă că despăgubirile primite în 1978 nu reprezintă valoarea reală a imobilului.
2. Aprecierea Curţii
a) Asupra existenţei unui bun
66. Curtea remarcă faptul că părţile au opinii divergente asupra chestiunii de a şti dacă reclamanta avea sau nu un bun ce poate fi protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1. În consecinţă, Curtea este chemată să stabilească dacă situaţia juridică în care s-a aflat interesata este de natură să ţină de domeniul de aplicare al articolului 1.
67. Curtea aminteşte că un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportau la “bunurile” sale, în sensul acestei dispoziţii. Ea relevă de asemenea că, conform jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de un drept de proprietate. În schimb, speranţa de a i se recunoaşte dreptul la moştenirea unui fost drept de proprietate pe care de mult timp îi este imposibil să-l exercite efectiv nu poate fi considerată drept un “bun” în sensul articolului 1 al protocolului nr. 1 (Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei [GC], nr. 42527/98, § 83, ECHR, 27 iunie 2001).
68. În cazul în speţă reclamanta nu doreşte să i se recunoască moştenirea unui fost drept de proprietate, ci beneficierea dreptului de proprietate recunoscut în ultimul recurs prin hotărârea Curţii de apel Braşov din 20 aprilie 2001. La 2 mai 2001, în urma acestei hotărâri, reclamanta şi-a reînscris dreptul său de proprietate asupra imobilului în cartea funciară şi a început să plătească taxa funciară.
69. Deşi Guvernul invocă similitudinea situaţiei reclamantei în prezenta cauză cu cea descrisă în cauza Costandache citată anterior, Curtea subliniază că, în prezenta cauză, reclamanta beneficiază de o hotărâre definitivă care constată dreptul său de proprietate asupra imobilului în timp ce în cauza Costandache tribunalele naţionale nu au recunoscut niciodată dreptul de proprietate al interesatei asupra imobilului în cauză.
70. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului prin hotărârea definitivă a Curţii de apel Braşov din 20 aprilie 2001 şi că, în consecinţă, reclamanta avea un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1.
b) Asupra existenţei unei ingerinţe
71. Curtea consideră că a existat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei pin faptul că hotărârea mai sus menţionată a Curţii Supreme de Justiţie a casat definitiv hotărârea din 20 aprilie 2001 în condiţiile în care această hotărâre fusese executată. Interesata nu mai avea dreptul de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a permite donarea sa sau de a dispune de el într-un alt fel. În aceste condiţii hotărârea Curţii Supreme a avut deci drept efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1.
c) Asupra justificării ingerinţei
72. O privare de proprietate legată de norma a doua se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit din motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, orice amestec în beneficierea de proprietate trebuie să corespundă criteriului proporţionalităţii. Curtea nu uită să amintească: un echilibru just trebuie să fie menţinut între crinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un asemenea echilibru este inerentă ansamblului Convenţiei. Echilibrul de păstrat va fi distrus dacă individul respectiv suportă o obligaţie specială şi exorbitantă (Sporrong şi Lönnrot din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 26-28, §§ 69-74 şi Străin şi alţii contra României, nr. 57001/00, § 44, 21 iulie 2005).
73. În cazul în speţă, Curtea constată cu uşurinţă că nu se contestă că ingerinţa în dreptul reclamanetei la respectarea bunurilor sale a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, şi anume dispoziţiile codului de procedură civilă ce reglementează recursul în anulare.
74. Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a tribunalelor ordinare pentru a justifica ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. Ori, ţinând cont de faptul că statul a putut beneficia de două căi de atac pentru remedierea situaţiei, Curtea consideră că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această pretinsă eroare nu ar fi suficientă pentru a justifica privarea de un bun dobândit perfect legal în urma unui litigiu civil soluţionat definitiv.
75. De asemenea, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just a fost întrerupt şi că reclamanta a suportat o suferinţă specială şi exorbitantă din moment ce a fost privată de un bun fără a primi nici-o despăgubire care să reflecte valoarea sa reală şi pentru care a plătit taxa funciară timp de peste un an şi jumătate.
76. În ceea ce priveşte despăgubirea primită de reclamantă atunci când statul a intrat în posesia imobilului, Curtea remarcă faptul că Curtea de apel Braşov a analizat acest argument înainte de a pronunţa hotărârea sa din 20 aprilie 2001. Astfel, ea a hotărât că plata despăgubirilor nu era pertinentă în cazul în speţă, având în vedere că articolul 2 al legii nr. 112.1995 stipula că interesaţii trebuie să restituie sumele încasate dacă doresc să li se restituie imobile naţionalizate.
De asemenea, Curtea constată că despăgubirea a fost plătită în 1978, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Ea se ridica la 36.736 lei româneşti, ceea ce corespunde sumei de 14.450 lei noi (RON) [circa 4.000 euro], conform criteriilor de actualizare ale Institutului Naţional de Statistică. Ori, raportul de expertiză prezentat de reclamantă stabileşte valoarea de piaţă a imobilului la 61.310 EUR, adică 215.000 RON şi cel supus atenţiei de Guvern la 43.522 EUR, adică 159.119 RON. În consecinţă, nu poate invoca faptul că reclamanta a încasat o despăgubire ce reflectă valoarea reală a bunului.
77. Curtea remarcă în fine că eforturile pe care reclamanta le-a depus pentru a-şi redobândi imobilul au rămas fără rezultat şi că şi în ziua de astăzi ea nu beneficiază de bunul său.
78. Prin urmare, s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
79. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
80. În formularul său de cerere, reclamanta cerea restituirea imobilului sau acordarea sumei de 50.000 dolari americani (USD) reprezentând valoarea acestuia, sumă din care se va deduce despăgubirea plătită de statul român în 1978. În scrisoarea sa din 22 septembrie 2005 ea estimează valoarea de piaţă a bunului său la 61.310 EUR, depunând un raport de expertiză în acest sens. Prin aceeaşi scrisoare, ea cere 15.000 EUR cu titlu de daună morală pentru neplăcerile ce i-au fost cauzate de frustrarea datorată imposibilităţii de a beneficia de bunul său.
81. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului este de 43.522 EUR. El supune atenţiei opinia unui expert imobiliar, stabilită plecând de la criteriile legale de evaluare diferite de cele folosite în raportul de expertiză supus atenţiei de reclamantă. În privinţa eventualului prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că hotărârea Curţii ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit.
82. Printr-o scrisoare din 29 decembrie 2005, reclamanta a depus un răspuns al expertului care a realizat primul raport de expertiză, prin care el contestă invocările expertului însărcinat de Guvern. El menţionează că criteriile legale citate de acesta din urmă nu sunt aplicabile în cazul în speţă.
83. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică în privinţa Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele ei. Dacă dreptul intern nu permite să se anuleze decât parţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” şi partea din frază “dacă a existat” stau mărturie în acest sens.
84. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când decide în materie, figurează paguba materială, adică pierderile suferite efectiv ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi paguba morală, adică reparaţia stării de nelinişte, neplăcerilor şi incertitudinilor reieşite în urma acestei încălcări, precum şi alte pagube nemateriale (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo contra Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
85. Între altele, acolo unde diferite elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre paguba materială şi paguba morală se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina în ansamblu (Comingersoll contra Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
86. În circumstanţele în speţă Curtea consideră că restituirea imobilului situat la nr. 17 în strada Narciselor, la Făgăraş, aşa cum este ordonată de sentinţa definitivă din 20 aprilie 2001 a Curţii de apel Braşov, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului.
87. În această privinţă, Curtea notează că reclamanta a supus atenţiei o expertiză care ajunge la o valoare de piaţă de 61.310 EUR. Guvernul prezintă opinia unui expert imobiliar asupra expertizei depusă de reclamantă. Conform acestui punct de vedere valoarea de piaţă a bunului ar fi de 43.522 EUR.
88. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 50.000 euro. Cu toate acestea, reclamanta intenţionează să deducă din valoarea de piaţă a bunului suma pe care a primit-o în 1978 drept despăgubire, adică 36.736 lei româneşti, ceea ce corespunde sumei de 14.450 lei româneşti (RON) [circa 4.000 EUR]. Prin urmare, Guvernul va trebui să plătească reclamantei 46.000 EUR.
89. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la atingeri grave aduse dreptului reclamantei la respectarea bunului său, pentru care suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a daunei morale suferită.
B. Cheltuieli şi taxe
90. Reclamanta cere de asemenea restituirea sumei de 200 euro cu titlu de cheltuieli pentru expertiza supusă atenţiei Curţii şi pentru traducerile observaţiilor scrise prezentate cu ocazia procedurii în faţa Curţii. Ea a prezentat copiile facturilor în acest scop.
91. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor şi taxelor necesare şi dovedite, legate de procedurile interne şi cele în faţa Curţii.
92. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li se stabileşte existenţa reală, necesitatea şi caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 200 EUR şi o acordă reclamantei.
C. Dobânzi moratorii
93. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
3. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
4. Decide
că statul pârât trebuie să restituie reclamantei imobilul situat la nr. 17 din strada Narciselor, în Făgăraş, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
că în lipsa unei asemenea restituiri statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 46.000 euro (patruzecişişasemii euro), drept pagubă materială, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit;
5. Decide că sumele respective vor fi transformate în moneda statului pârât la cursul de schimb din ziua reglementării;
Decide că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
7. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerJohn Hedigan
GrefierPreşedinte
| ← Hodos contra Romaniei - Competenta. Actiune in revendicare | Victroria Boc contra Romaniei - Anularea unei decizii... → |
|---|
