Brumarescu contra Romaniei - Proces inechitabil Acces la justitie
| Comentarii |
|
CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI
HOTÃRÂREA CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI în cauza Brumãrescu împotriva României
În cauza Brumãrescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, conform art. 27 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale (conventia), modificatã prin Protocolul nr. 111), si în baza dispozitiilor aplicabile din regulament2) constituitã în Marea Camerã formatã din urmãtorii judecãtori:
domnul L. Wildhaber, presedinte;
doamna E. Palm;
domnul C. Rozakis;
sir Nicolas Bratza;
domnii L. Ferrari Bravo;
L. Caflisch;
L. Loucaides;
J.-P. Costa;
W. Fuhrmann;
K. Jungwiert;
B. Zupancic;
doamna N. Vajic;
domnul J. Hedigan;
doamna M. Tsatsa-Nikolovska;
domnii T. Pantîru;
E. Levits;
L. Mihai, judecãtor ad-hoc;
si doamna M. De Boer-Buquicchio, grefier adjunct,
dupã ce a deliberat în Camera de Consiliu, în zilele de 17 iunie si 30 septembrie 1999, pronuntã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la data de 30 septembrie 1999.
PROCEDURA
1.În temeiul fostului articol 19 din conventie3), la 3 noiembrie 1998 Curtea a fost sesizatã de cãtre un cetãtean român, domnul Dan Brumãrescu (reclamantul), iar la 6 noiembrie 1998, de cãtre Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia), în termenul de 3 luni prevãzut de fostele articole 32 alin. 1 si art. 47 din conventie. La originea cauzei se aflã o plângere (nr. 28.342/95) îndreptatã împotriva României, introdusã la Comisie la data de 9 mai 1995 de domnul Dan Brumãrescu, conform fostului articol 25.
Cererea de sesizare a Comisiei s-a întemeiat pe fostele articole 44 si 48, precum si pe declaratia românã care recunoaste jurisdictia obligatorie a Curtii (fostul articol 46). Plângerea reclamantului a avut ca ternei de drept fostele articole 44 si 48 din conventie, modificate prin Protocolul nr. 9, ratificat de România. Cererile au drept obiect obtinerea unei hotârâri prin care sã se stabileascã existenta încãlcãrii de cãtre statul pârât a art. 6 alin. 1 din conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1, aditional la conventie.
2.În aplicarea art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 la conventie, coroborat cu art. 100 alin. 1 si cu art. 24 alin. 6 din regulament, examinarea cauzei a fost încredintatã Marii Camere a Curtii.
Marea Camerã a fost alcãtuitã din domnul C. Bîrsan, judecãtor ales în numele României (art. 27 alin. 2 din conventie si art. 24 alin. 4 din regulamentul Curtii), domnul L. Wildhaber, presedintele Curtii, doamna E. Palm si domnul C. Rozakis, vicepresedinti ai Curtii, sir N. Bratza, presedintele sectiei, si domnul G. Ress, vicepresedintele sectiei [art. 27 alin. 3 din conventie si art. 24 alin. 3 si 5 a) din regulament]. Au mai fost desemnati pentru completarea Marii Camere: domnul L. Ferrari Bravo, domnul M.L. Caflisch, domnul M.L. Loucaides, domnul W. Fuhrmann, domnul K. Jungwiert, domnul B. Zupancic, doamna N. Vajic, domnul J. Hedigan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul T. Pantîru si domnul E. Levits (art. 24 alin. 3 si art. 100 alin. 4 din regulament).
Ulterior domnul C. Bîrsan, judecãtor national, a devenit incompatibil, deoarece a participat în cadrul Comisiei la examinarea cauzei (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Mihai în calitate de judecãtor ad-hoc (art. 27 alin. 2 din conventie si art. 29 alin. 1 din regulament).
3.În aplicarea art. 59 alin. 3 din regulament presedintele Curtii a invitat pãrtile sã îsi prezinte observatiile asupra problemelor ridicate în cauzã.
4.Reclamantul a fost reprezentat de domnul C. Dinu, avocat în cadrul Baroului Bucuresti (art. 36 alin. 3 si art. 4 din regulament).
Notele grefei:
1),2)Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
3)Începând cu data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat aceastã dispozitie, Curtea functioneazã permanent.
5.La data de 3 mai 1999 s-a înregistrat la grefã memoriul reclamantului, iar la 10 mai 1999, dupã ce s-a acordat o prelungire a termenului initial stabilit, cel al Guvernului.
6.La data de 1 iunie 1999 reclamantul a prezentat observatii complementare la memoriul din data de 3 mai 1999, iar Guvernul a rãspuns acestor observatii la data de 14 iunie 1999. Desi aceste ultime documente au fost primite dupã expirarea termenului fixat pentru prezentarea memoriilor, presedintele a hotãrât la data de 17 iunie 1999, conform art. 38 alin. 1 din regulament, sã accepte atasarea lor la dosar.
7.În conformitate cu hotãrârea presedintelui care îl autorizase si pe reprezentantul reclamantului sã foloseascã limba românã la audieri (art. 34 alin. 3 din regulament), la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o audiere în sedintã publicã la data de 17 iunie 1999.
La audiere au participat:
- din partea Guvernului:
· domnul C.-L. Popescu, consilier, Ministerul Justitiei, .
agent;
· doamna R. Rizoiu, Ministerul Justitiei,
· domnul T. Corlãtean, Ministerul Afacerilor Externe,
consilieri;
- din partea reclamantului:
· domnul C. Dinu, avocat în Baroul Bucuresti,
avocat.
Curtea a ascultat sustinerile pãrtilor, precum si rãspunsurile domnului Popescu, ale doamnei Rizoiu si ale domnului Dinu la întrebãrile puse de unii judecãtori.
8.La data de 30 iunie 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulamentul Curtii, presedintele a acordat domnului Mircea Dan Mirescu permisiunea de a prezenta observatii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observatii au fost primite la data de 28 iunie 1999.
9.În conformitate cu dispozitiile art. 61 alin. 5 din regulament, reclamantul a rãspuns observatiilor intervenientului la data de 29 iulie 1999, iar Guvernul la data de 30 iulie 1999.
10.La data de 30 septembrie 1999 domnul Ress, aflat în imposibilitate de a participa, a fost înlocuit de domnul J.-P. Costa [art. 24 alin. 5b) si art. 28 din regulament].
ÎN FAPT
11.În anul 1930 pãrintii reclamantului au construit o casã în Bucuresti. În anul 1939 au închiriat parterul casei fratilor Mirescu, unchii tertului intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu.
12.În anul 1950 imobilul a trecut în posesia statului, invocându-se dispozitiile Decretului de nationalizare nr. 92/1950. Motivele sau temeiul legal ale lipsirii de proprietate nu au fost niciodatã comunicate pãrintilor reclamantului. Li s-a permis totusi sã foloseascã unul dintre apartamentele imobilului în calitate de chiriasi ai statului.
13.În anul 1974, în aplicarea Legii nr. 4/1973, statul a vândut fratilor Mirescu locuinta pe care acestia o ocupau în calitate de chiriasi. Tertul intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu, si sora sa, A.M.M., au mostenit apartamentul în anul 1988. În anul 1997, în urma decesului surorii sale, tertul intervenient a rãmas unicul mostenitor al apartamentului mai sus mentionat.
14.În anul 1993, în calitate de mostenitor, reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 5 Bucuresti, solicitând constatarea nulitãtii nationalizãrii. A arãtat cã, la momentul nationalizãrii pãrintii sãi erau salariati si cã bunurile salariatilor nu puteau fi nationalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Nu rezultã din documentele prezentate Curtii dacã în fata instantei de fond reclamantul a fãcut cunoscut contractul de vânzare-cumpãrare încheiat de stat cu fratii Mirescu în anul 1973. ,
15.Prin sentinta pronuntatã la data de 9 decembrie 1993 judecãtoria a constatat cã a avut loc o gresitã aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece pãrintii reclamantului fãceau parte din categoria persoanelor exceptate de la nationalizare. Instanta a mai constatat cã posesia exercitatã de stat era întemeiatã pe violentã si, prin urmare, statul nu putea invoca uzucapiunea. Instanta a mai hotãrât cã statul nu ar fi putut invoca nici dispozitiile decretelor nr. 218/1960 si nr. 712/1966, întrucât aceste texte contraveneau constitutiilor din 1952 si, respectiv din 1965. Prin urmare, instanta a dispus ca Primãria. Municipiului Bucuresti si întreprinderea de stat C., care a administrat locuintele de stat, sã restituie imobilul reclamantului.
16.Hotãrârea a devenit definitivã si irevocabilã prin neexercitarea vreunei cãi de atac.
17.La data de 31 martie 1994 primarul municipiului Bucuresti a dispus restituirea imobilului, iar la data de 27 mai 1994 întreprinderea C. a procedat la executare.
18.Începând cu aceastã datã reclamantul a încetat sã plãteascã chiria pentru apartamentul pe care îl ocupa în imobil.
19.Din data de 14 aprilie 1994 si pânã în anul 1996 reclamantul a achitat toate taxele aferente imobilului (alin. 25 de mai jos).
20.La o datã neprecizatã procurorul general al României în urma unui memoriu formulat de domnul Mircea Dan Mirescu, a declarat recurs în anulare împotriva hotãrârii din 9 decembrie 1993, arãtând cã judecãtorii au depãsit limitele competentelor judecãtoresti atunci când au examinat legalitatea aplicãrii Decretului nr. 92/1950.
21.Pentru termenul din 22 februarie 1995, fixat în cadrul procedurii desfãsurate la Curtea Supremã de Justitie, domnul Mircea Dan Mirescu nu a fost citat. La acea datã reclamantul a cerut acordarea unui nou termen, arãtând cã avocatul sãu este bolnav si se aflã deci în imposibilitatea de a se prezenta.
22.Curtea Supremã de Justitie a respins cererea de amânare a cauzei si a acordat cuvântul pe motivele de recurs, amânând pronuntarea pentru data de 1 martie 1995, datã pânã la care reclamantul urma sã depunã concluzii scrise.
23.Prin concluziile scrise reclamantul a solicitat respingerea recursului în anulare. El a subliniat, pe de o, parte, cã Decretul nr. 92/1950 contravenea Constitutiei din 1948 datoritã faptului cã a fost publicat partial si a încãlcat principiul conform cãruia orice expropriere trebuie fãcutã pentru un scop de utilitate publicã si cu plata unei despãgubiri rezonabile. Pe de altã parte, reclamantul a sustinut cã nationalizarea casei nu era conformã dispozitiilor decretului, deoarece pãrintii sãi erau salariati iar locuintele apartinând salariatilor nu puteau fi nationalizate. Reclamantul a mai fãcut referire si la art. 21 din actuala Constitutie a României, care garanteazã accesul liber si nelimitat la justitie.
24.Prin decizia pronuntatã la data de 1 martie 1995 Curtea Supremã de Justitie a anulat hotãrârea din 9 decembrie 1993 si a respins actiunea reclamantului. Motivând cã legea este un mod de dobândire a proprietãtii, a constatat cã imobilul a fost preluat de stat chiar în ziua intrãrii în vigoare a Decretului nr. 92/1950 si cã instantele judecãtoresti nu au competenta sã examineze modul de aplicare a dispozitiilor sale. Prin urmare, Curtea Supremã de Justitie a apreciat cã Judecãtoria Bucuresti nu ar fi putut constata cã reclamantul era adevãratul proprietar al imobilului decât modificând decretul mai sus mentionat. S-a constatat deci cã judecãtoria a depãsit limitele competentelor judecãtoresti, aducând atingere competentelor puterii legislative. Curtea Supremã de Justitie nu a negat dreptul fostilor proprietari de a introduce actiuni în revendicare, dar a considerat cã, în cauzã, reclamantul nu a fãcut dovada dreptului sãu de proprietate, în timp ce statul a demonstrat cã titlul sãu era întemeiat pe decretul de nationalizare. Curtea Supremã de Justitie a concluzionat cã, în orice caz, o nouã lege ar trebui sã prevadã mãsuri de despãgubire pentru bunurile însusite de stat în mod abuziv.
25.Administratia financiarã a comunicat ulterior reclamantului cã începând cu data de 2 aprilie 1996 imobilul în chestiune a trecut din nou în patrimoniul statului.
26.La o datã neprecizatã reclamantul a depus o cerere prin care solicita Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 (denumitã în continuarecomisia) restituirea imobilului. El a arãtat cã fusese deposedat în anul 1950, cu încãlcarea dispozitiilor Decretului nr. 92/1950, cã Judecãtoria Bucuresti, în sentinta sa definitivã din 9 decembrie 1993, considerase ilegalã aceastã privare de proprietate si cã, prin urmare, era îndreptãtit sã redobândeascã dreptul de proprietate asupra întregului imobil.
27.Într-un proces-verbal întocmit în noiembrie 1997 comisia tehnicã de evaluare, înfiintatã prin Legea nr. 112/1995, a apreciat valoarea totalã a imobilului la 274.621.286 lei, din care 98.221.701 lei reprezintã valoarea apartamentului locuit de reclamant.
28.Prin decizia din 24 martie 1998 comisia a restituit reclamantului apartamentul în care locuia în calitate de chirias si i-a acordat o despãgubire pentru restul casei. Având în vedere art. 12 din Legea nr. 112/1995, care plafoneazã despãgubirile, si tinând seama de plafonul în vigoare în noiembrie 1997, si anume 225.718.800 lei, comisia a evaluat despãgubirile la care reclamantul avea drept la 147.497.099 lei.
29.La data de 14 mai 1998 reclamantul a formulat plângere împotriva hotãrãrii comisiei. EI a criticat refuzul nemotivat de a i se restitui în totalitate imobilul. A arãtat cã în cazul sãu, fiind vorba de o privare ilegalã de proprietate, Legea nr. 112/1995 cu privire la imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului nu era aplicabilã. Prin urmare, singura solutie care sã permitã apãrarea dreptului sãu de proprietate era actiunea în revendicare. Totusi, pentru cã a introdus deja o astfel de actiune, iar judecãtoria a constatat prin sentinta civilã din data de 9 decembrie 1993 cã el era proprietarul imobilului, reclamantul a considerat cã nu mai putea introduce o altã actiune în revendicare. În consecintã, a cerut recunoasterea dreptului sãu de proprietate asupra întregului imobil si a arãtat cã nu avea de gând sã solicite o despãgubire în baza Legii nr. 112/1995.
30.Plângerea reclamantului a fost respinsã prin sentinta din data de 21 aprilie 1999. Reclamantul a introdus apel. Aceastã procedurã este în prezent pe rol la Tribunalul Municipiului Bucuresti.
31. Articolul 21 din Constitutie are urmãtorul cuprins:
"(1) Orice persoanã se poate adresa justitiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãtilor si a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept. "
32.Dispozitiile aplicabile ale acestei legi sunt urmãtoarele:
ARTICOLUL 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justitie, hotãrârile judecãtoresti irevocabile pentru urmãtoarele motive:
- 1.când instanta a depãsit atributiile puterii judecãtoresti;
- (...)"
ARTICOLUL 3301
"Recursul în anulare se poate declara oricând."
C. Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, care modificã articolul 3301din
Codul de procedurã civilã
33. Articolul 3301a fost modificat dupã cum urmeazã:
"Art. 3301. - Pentru motivul prevãzut la art 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas irevocabilã_ ."
34.Dispozitiile aplicabile au urmãtorul continut:
ARTICOLUL I
"(...) pentru asigurarea unei bune gospodãriri a fondului de locuinte supuse degradãrii din cauza sabotajului marii burghezii si a exploatatorilor care detin un mare numãr de immobile;
Pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare;
Se nationalizeazã imobilele prevãzute în listele-anexã_ care fac parte integrantã din prezentul decret si la a cãror alcãtuire s-a tinut seama de urmãtoarele criterii:
1. Imobilele clãdite care apartin fostilor industriasi, fostilor mosieri, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti si celorlalte elemente ale marii burghezii.
2. Imobilele clãdite care sunt detinute de exploatatorii de locuinte."
ARTICOLUL II
"Nu intrã în prevederile decretului de fatã si nu se nationalizeazã imobilele proprietatea muncitorilor, functionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti si pensionarilor."
35.Dispozitiile aplicabile sunt redactate în felul urmãtor:
ARTICOLUL XI
"În baza criteriilor stabilite în art. 1 pct. 1-5 inclusiv si art. II, Consiliul de Ministri va putea face completarea sau modificarea listelor-anexã prevãzute în art I alin. 4 din prezentul decret."
"Consiliul de Ministri poate hotãrî scoaterea de sub nationalizare a oricãror imobile sau apartamente".
Jurisprudenta dinainte de 2 februarie 1995
36.Sectia civilã a Curtii Supreme de Justitie a confirmat în repetate rânduri jurisprudenta instantelor inferioare care au apreciat cã au competenta de a se pronunta în cauze ce au ca obiect bunuri imobile nationalizate, în special cele nationalizate în baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, în Decizia nr. 518 din 9 martie 1993 s-a exprimat, în ceea ce priveste competenta instantelor în examinarea litigiilor legate de aplicarea Decretului nr. 92/1950, dupã cum urmeazã:
"Hotãrând cu privire la actiunea în revendicare promovatã de reclamant, instantele - cãrora legea le conferã o competentã generalã de solutionare - nu au fãcut altceva decât sã aplice Decretul nr. 92/1950. Mai precis, au aplicat, pe de o parte, dispozitiile care exclud de la nationalizare anumite bunuri imobile si dispozitiile privind restituirea bunurilor în caz de aplicare abuzivã sau eronatã, pe de altã parte."
Revirimentul jurisprudentei din 2 februarie 1995
37.La data de 2 februarie 1995 Curtea Supremã de Justitie, constituitã în Sectiile Unite, a hotãrât, cu o majoritate de 25 de voturi împotriva a 20, schimbarea jurisprudentei Sectiei civile. Astfel, s-a motivat:
"Instantele judecãtoresti nu au atributia de a cenzura si dispune restituirea imobilelor nationalizate prin Decretul nr. 92/1950_ ; numai legea poate dispune cu privire la conformitatea nationalizãrilor efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu dispozitiile actualei Constitutii_ ."
Revirimentul jurisprudentei din 28 septembrie 1998
38.La data de 28 septembrie 1998 Curtea Supremã de Justitie, constituitã în Sectiile Unite, a hotãrât în unanimitate sã revinã asupra hotãrârii sale din data de 2 februarie 1995, prin care apreciase cã tribunalele nu aveau competenta sã solutioneze litigiile privind încãlcãri ale dreptului de proprietate comise între anii 1944 si 1989. În hotãrâre s-au mentionat urmãtoarele:
“Instantele judecãtoresti sunt competente sã judece toate actiunile deduse judecãtii prin care se reclamã încãlcarea dreptului de proprietate si a ce%rlaÎte drepturi reale, intervenite în perioada 1944-1989.”
39.La 19 iulie 1995 Curtea Constitutionalã s-a pronuntat cu privire la constitutionalitatea proiectului de lege care precizeazã situatia juridicã a imobilelor cu destinatia de locuinte, devenite proprietate a statului. Astfel, analizând posibilitatea oferitã proprietarilor lipsiti de proprietate în mod abuziv sau fãrã titlu de a obtine fie restituirea bunurilor printr-o actiune în justitie, fie o despãgubire:
"(…) Alta este însã situatia locuintelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur si simplu un fapt, asadar fãrã titlu, în conditiile inexistentei unei reglementãri legale care sã constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate a statului. În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiintat legal, astfel încât statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cãrei obiect este reglementarea situatiei juridice a locuintelor trecute în proprietatea statului. În alti termeni, exceptia cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma sã fie, fãrã limitãri valorice, restituite în naturã fostului proprietar ori mostenitorilor acestuia, mãsurile cuprinse în lege (acordarea de despãgubiri, vânzarea locuintelor cãtre chiriasii care le ocupã ori pãstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinte cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate.
A considera, într-o dispozitie a legii, cã si imobilele preluate de stat, fãrã titlu, fac obiectul dreptului sãu de proprietate, ar fi sã se recunoascã acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietãtii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constitutia din 1991 nu îl cunoaste si care, de aceea, nu poate fi acceptat.
Urmeazã, asadar, ca obiectia de neconstitutionalitate a acelei pãrti din lege care se referã la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fãrã titlu, sã fie primite_ .
Ar rãmâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminãrii legii, posibilitatea adoptãrii unor mãsuri de completare a dispozitiilor acesteia privind dreptul persoanelor ale cãror locuinte au fost preluate de cãtre stat, fãrã titlu si al mostenitorilor acestora - locuinte cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate - de a opta pentru beneficiul aplicãrii legii, în ipoteza în care vor dori sã renunte la calea incertã, lentã si costisitoare a unei actiuni în revendicare_ ."
H. Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului, intratã în vigoare la 29 ianuarie 1996
40.Dispozitiile aplicabile ale acestei legi sunt:
ARTICOLUL 1
"Fostii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinatia de locuinte trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupã 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiazã de mãsurile reparatorii prevãzute de prezenta lege.
De prevederile alin. 1 beneficiazã si mostenitorii fostilor proprietari, potrivit legii."
ARTICOLUL 2
"Persoanele prevãzute la art 1 beneficiazã de restituirea în naturã, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriasi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despãgubiri în conditiile art 12.
În cazul apartamentelor trecute în proprietatea statului pentru care s-au primit despãgubiri, dacã sunt ocupate de fostii proprietari sau sunt libere, ele se restituie în naturã. Redobândirea dreptului de proprietate este conditionatã de restituirea sumei primite cu titlu de despãgubire, actualizatã în conditiile prevederilor art. 13."
ARTICOLUL 13
"Valoarea despãgubirilor care se acordã fostilor proprietari si mostenitorilor acestora, pentru apartamentele nerestituite în naturã, precum si pretul de vânzare, dupã caz, se stabilesc pe baza prevederilor Decretului nr. 93/1977, ale Decretuluilege nr. 61/1990 si ale Legii nr. 85/1992, republicatã, iar valoarea terenurilor aferente pe baza Criteriilor privind stabilirea si evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societãtilor comerciale cu capital de stat nr. 2.665 din 28 februarie 1992, elaborate de Ministerul Finantelor si Ministerul Lucrãrilor Publice si Amenajãrii Teritoriului cu completãrile ulterioare. La valorile astfel calculate se vor aplica coeficientii de actualizare, care nu vor fi mai mici deeât coeficientul de crestere a veniturilor salariale medii pe economie.
Valoarea totalã a apartamentului restituit în naturã si a despãgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în naturã si pentru terenurile aferente nu poate depãsi suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane pe o perioadã de 20 de ani, calculatã la data stabilirii despãgubirii.
În cazul în care fostului proprietar sau mostenitorilor acestuia ori rudelor pânã la gradul al doilea ale fostului proprietar în viatã li se restituie în naturã un apartament conform prevederilor art. 2, a cãrui valoare, calculatã potrivit alin. 1, depaseste suma prevãzutã la alin. 2, ei nu pot fi obligati sã plãteascã diferenta.
Plata despãgubirilor se face de cãtre Ministerul Finantelor, prin serviciile publice descentralizate ale acestuia, de la nivelul judetelor, municipiului Bucuresti si sectorului agricol Ilfov, în conturile bancare sau C. E. C. indicate de beneficiarii despãgubirilor, pe baza actului prin care se dispune acordarea despãgubirii si comunicat conform art. 19, dupã 12 /uni de la încheierea lucrãrilor de evaluare, dar nu mai târziu de 24 de luni.
Valoarea despãgubirilor stabilite în conditiile anterioare se actualizeazã la data plãtii, luând ca bazã salariul mediu pe economie din ultima lunã a trimestrului expirat.
La dispozitia Ministerului Finantelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din:
a) sumele obtinute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în naturã, reprezentând plãti integrale, avansuri, rate si dobânzi, dupã deducerea comisionului de 1 % din valoarea apartamentelor;
b) sumele obtinute din lansarea unor împrumuturi de stat cu aceastã destinatie, în conditiile prevãzute de Legea nr. 91/1993 privind datoria publicã.
Din fondul astfel constituit se vor efectua cheltuieli în urmãtoarea ordine:
a) plata despãgubirilor cuvenite - în conditiile prezentei legi - proprietarilor si mostenitorilor acestora.
b) plãti pentru restituirea împrumuturilor contractate si plata costurilor care decurg din aceste împrumuturi de stat; c) construirea de locuinte, care sã fie repartizate cu prioritate chiriasilor aflati în situatia prevãzutã la art 5 alin. 3."
41.La data de 23 ianuarie 1996 Guvernul a adoptat Hotãrârea nr. 20/1996 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, conform cãreia erau considerate ca trecute, cu titlu, în proprietatea statului, imobilele preluate în aplicarea unei dispozitii legale. Conform aceleiasi hotãrâri, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilã imobilelor detinute de stat în absenta unei dispozitii legale care sã constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului.
42.La data de 18 februarie 1997 Guvernul a adoptat Hotãrârea nr. 11/1997 care completa Hotãrârea Guvernului nr. 20/1996. Conform art. 1 alin. 3 din Hotãrârea Guvernului nr. 11/1997, dobândirea de cãtre stat a bunurilor în temeiul Decretului nr. 92/1950 trebuia sã respecte conditiile impuse de art. 1 alin. 1-5 si de art. II din decretul mai sus mentionat si trebuia sã existe identitate între persoanele ce figurau ca proprietari în anexele la decret si adevãratii proprietari la data nationalizãrii.
43.Dupã intrarea în vigoare a Hotãrârii Guvernului nr. 11 din 18 februarie 1997 unii proprietari fatã de care Curtea Supremã de Justitie, în urma admiterii recursurilor în anulare, anulase hotãrâri judecãtoresti definitive, au introdus noi actiuni în revendicare. Problema exceptiei autoritãtii lucrului judecat, invocatã în cadrul acestor noi proceduri, nu a primit o solutionare unitarã din partea instantelor:
"Imobilul în cauzã a mai constituit obiectul unui litigiu între aceleasi pãrti, pronuntându-se Sentinta civilã nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a Judecãtoriei Sectorului 2 Bucuresti, rãmasã definitivã, sentintã prin care a fost admisã actiunea reclamantului P.I. si s-a constatat cã acesta este unicul proprietar al imobilului_
Împotriva sentintei civile nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a fost declarat recurs în anulere de cãtre procurorul general, recurs ce a fost admis de Curtea Supremã de Justitie - Sectia civilã - prin Decizia nr. 2.495 din 28 septembrie 1995, ce a casat respectiva sentintã respingând actiunea reclamantului P.I.
(...) instanta, având în vedere prevederile art. 1201 din Codul civil, în sensul cã «este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecatã are acelasi obiect, este întemeiatã pe aceeasi cauzã si este între aceleasi pãrti, fãcute de ele în contra lor si în aceeasi calitate", urmeazã a se constata cã între aceleasi pãrti, asupra aceluiasi imobil, a mai avut loc o judecatã ce a fost solutionatã definitiv_ de Curtea Supremã de Justitie_ .
(...) instanta va admite exceptia autoritãtii de lucru judecat, urmând a respinge actiunea reclamantului."
"Constatã cã asupra imobilului_ s-au aplicat în mod nelegal dispozitiile Decretului nr. 92/1950, imobilul fiind trecut abuziv în proprietatea statului român_ , dispune restituirea imobilului_ , respinge exceptia autoritãtii de lucru judecat_ ."
K. Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia
44.Dispozitiile aplicabile ale acestei legi sunt:
ARTICOLUL 6
"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat.
(2) Bunurile preluate de stat fãrã un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtãmântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, dacã nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.
(3) Instantele judecãtoresti sunt competente sã stabileascã valabilitatea titlului".
PROCEDURA DIN FATA COMISIEI
45.Domnul Brumãrescu a sesizat Comisia la data de 9 mai 1995. El sustinea cã, în pofida prevederilor art. 6 alin. 1 din conventie si ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Supremã de Justitie i-a încãlcat dreptul de acces la o instantã care sã îi permitã reintrarea în posesia imobilului.
46.Comisia a retinut plângerea (nr. 28.342/1995) la data de 22 mai 1997. În raportul din data de 15 aprilie 1998 (fostul articol 31 din conventie) a concluzionat în unanimitate cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie.
47.Reclamantul roagã Curtea sã respingã exceptiile preliminare ridicate de Guvern, sã constate cã a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 si sã îi acorde o satisfactie echitabilã, conform art. 41 din conventie.
Guvernul invitã Curtea sã constate cã, în urma unor schimbãri intervenite în situatia de fapt dupã adoptarea raportului Comisiei, reclamantul a pierdut calitatea de victimã si cã, în orice caz, nu a epuizat cãile de recurs interne. În ceea ce priveste fondul cauzei, roagã Curtea sã respingã plângerea.
ÎN DREPT
1. Cu privire la exceptiile preliminare ale Guvernului
A. Cu privire la calitatea de victimã
48.Conform opiniei Guvernului, faptele noi intervenite dupã decizia asupra admisibilitãtii din data de 22 mai 1997 atrag pierderea calitãtii de victimã a reclamantului, în sensul art. 34 din conventie.
Guvernul sustine cã procedura initiatã de reclamant în aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a finalizat prin hotãrârea din 24 martie 1998 prin care reclamantului i s-a restituit o parte din imobilul revendicat si i s-a acordat o despãgubire pentru partea nerestituitã în naturã. Aceastã despãgubire este suficientã pentru ca reclamantul sã nu se mai poatã pretinde victimã a unei încãlcãri a dreptului la respectarea bunurilor. Desi aceastã procedurã se aflã încã pe rol, reclamantul contestând în fata instantelor refuzul restituirii integrale în naturã, Guvernul apreciazã cã tribunalele nu vor putea pronunta o hotãrâre mai putin favorabilã decât cea din 24 martie 1998.
49.Reclamantul invitã Curtea sã continue examinarea cauzei. El argumenteazã cã a fost lipsit de bunul sãu care nu i-a fost restituit nici la ora actualã. Subliniazã, de asemenea, cã nu a dorit niciodatã sã renunte la bunul în chestiune, acceptând despãgubiri, si cã, în orice caz, suma despãgubirilor oferite este derizorie în comparatie cu valoarea imobilului. Prin urmare, acordarea despãgubirilor în cauzã nu are drept efect pierderea calitãtii de victimã pe care continuã sã o aibã.
50.Conform jurisprudentei constante a Curtii, victimã, în sensul art. 34 din conventie, este persoana direct vizatã de actiunea sau de omisiunea în litigiu, existând o încãlcare a cerintelor Conventiei chiar si în absenta vreunui prejudiciu; acesta are importantã numai în ceea ce priveste art. 41. Prin urmare, o hotãrâre sau mãsurã favorabilã reclamantului, în principiu, nu este suficientã pentru pierderea calitãtii de "victimã", decât dacã autoritãtile nationale au recunoscut în mod explicit sau în substantã, si apoi au reparat încãlcarea conventiei (a se vedea, între altele, HotãrâreaLudi împotriva Eletieidin 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag 18, alin. 34).
În cauza de fatã Curtea observã cã în prezent reclamantul se gãseste în aceeasi situatie cu cea de la 1 martie 1995, din moment ce nici o hotãrâre definitivã nu a recunoscut, cel putin în substantã, si nici nu a reparat eventuala încãlcare a conventiei, care rezultã din hotãrârea Curtii Supreme de Justitie.
Într-adevãr, în ceea ce priveste dreptul de proprietate al reclamantului, procedura în restituire care a urmat deciziei Curtii Supreme de Justitie nu s-a finalizat încã printr-o hotãrâre definitivã. Desi hotãrârile deja intervenite în acest demers - care nu face în sine obiectul procedurii în fata Curtii - merg în sensul unei oarecare îmbunãtãtiri a situatiei reclamantului -, restituirea partialã a imobilului în chestiune si acordarea de despãgubiri pentru partea nerestituitã - si desi nu este exclus ca în final reclamantul sã poatã avea câstig de cauzã, rezultã cã punctul de plecare al acestei proceduri este chiar situatia creatã în urma deciziei contestate a Curtii Supreme de Justitie, si anume faptul cã imobilul în chestiune a redevenit proprietatea statului. Prin urmare, aceastã procedurã nu poate înlãtura în nici un caz în totalitate consecintele deciziei Curtii Supreme de Justitie asupra folosintei dreptului de proprietate, eventuala restituire a imobilului având o altã bazã legalã decât cea care se aflã la originea litigiului adus în fata Curtii.
În plus Curtea constatã cã plângerea reclamantului nu se limiteazã la încãlcarea de cãtre Curtea Supremã de Justitie a dreptului sãu de proprietate, ci reclamã, ca efect al aceleiasi decizii, si o încãlcare a art. 6 alin. 1 din conventie. Reclamantul aratã cã motivul pentru care este victimã se datoreazã anulãrii unei hotãrâri judecãtoresti definitive pronuntate în favoarea sa si constatãrii cã instantele nu aveau competentã sã solutioneze actiunile în revendicare de genul celei introduse de reclamant. Imposibilitatea de a aduce în fata instantelor o asemenea actiune a durat mai multi ani.
Chiar dacã în urma adoptãrii unor noi reglementãri si a schimbãrii jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie calea judecãtoreascã este acum deschisã în asemenea împrejurãri, Curtea considerã cã ar fi împovãrãtor sã i se cearã reclamantului sã initieze aceeasi procedurã a doua oarã, cu atât mai mult cu cât, în lumina jurisprudentei contradictorii a instantelor românesti, rezultatul unei noi actiuni în revendicare rãmâne incert, avându-se în vedere principiul autoritãtii lucrului judecat.
În aceste împrejurãri nu se poate nega cã reclamantul, asa cum sustine, este afectat de hotãrârea Curtii Supreme de Justitie si continuã sã fie victimã a unor încãlcãri ale conventiei, care, dupã pãrerea lui, rezultã din aceastã hotãrâre. Prin urmare, exceptia va fi respinsã.
51.Guvernul sustine, de asemenea, inadmisibilitatea cererii datoritã faptului cã nu au fost epuizate cãile de recurs interne. Admitând cã în dreptul românesc nu existã nici o cale de recurs eficientã, împotriva Deciziei Curtii Supreme de Justitie din 1 martie 1995, Guvernul argumenteazã cã reclamantul ar trebui sã introducã o nouã actiune în revendicare. Desi aceastã cale de recurs a existat înaintea hotãrârii de admisibilitate a Comisiei, ea a devenit eficientã numai dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 interpretatã în lumina Hotãrârii Guvernului nr. 11/1997, a Legii nr. 213/1998 asupra domeniului public, si dupã schimbarea din 28 septembrie 1998 a jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie.
52.Curtea observã cã Guvernul pârât a ridicat aceastã exceptie pentru prima oarã în fata Comisiei la 7 aprilie 1998, dupã ce s-a pronuntat decizia asupra admisibilitãtii plângerii din 22 mai 1997 si dupã ce a transmis Comisiei propriile observaiii pe fond la 11 iulie 1997:
53.Curtea reaminteste cã o astfel de exceptie ar trebui, în principiu, sã fie ridicatã înainte de examinarea admisibilitãiii unei plângeri (a se vedea, de exemplu, HotãrâreaCampbell si Fell împotriva Regatului Unitdin 28 iunie 1984, seria A nr. 80, pag. 31, alin. 57; HotãrâreaArtico împotriva Italieidin 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 13, alin. 27). Cu toate acestea, Curtea nu considerã necesar sã examineze dacã existã în spetã circumstante particulare care sã permitã Guvernului ridicarea acestei exceptii dupã examinarea admisibilitãtii, întrucât ea considerã, în orice caz, cã aceastã exceptie se dovedeste neîntemeiatã.
54.Curtea observã cã înaintea introducerii plângerii la Comisie reclamantul a folosit calea de recurs indicatã de Guvern, adicã o actiune în revendicare. La acea datã, ca si astãzi, aceastã cale de recurs exista si era eficientã, ceea ce de altfel Guvernul nu contestã.
55.Curtea considerã cã Guvernul, care este rãspunzãtor de anularea unei hotãrâri judecãtoresti definitive pronuntate în urma unei actiuni în revendicare, nu putea sã nu se prevaleze de o neepuizare datoratã faptului cã reclamantul nu a introdus o nouã actiune în revendicare (a se vedea si alin. 50 în fine).
Prin urmare, aceastã exceptie preliminarã va fi respinsã.
56.Conform sustinerilor reclamantului, decizia din 1 martie 1995 a Curtii Supreme de Justitie a încãlcat art. 6 alin. 1 din conventie, care dispune:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil_ de cãtre o instantã_ care va hotãrî_ asupra încãlcãrii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil(...)."
57.În memoriul sãu reclamantul aratã cã refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste instantelor competenta de a solutiona o actiune în revendicare este contrar dreptului la justitie garantat de art. 21 din Constitutia României si de art. 3 din Codul civil român, care reglementeazã denegarea de dreptate. În plus, subliniazã cã afirmatia Curtii Supreme de Justitie, în sensul cã nu era proprietarul bunului în litigiu, vine în contradictie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, si anume lipsa de competentã a instantelor în solutionarea pe fond a cauzei.
58.Guvernul admite cã reclamantului i s-a refuzat dreptul la justitie, dar apreciazã cã acest refuz a fost temporar si cã în orice caz era justificat, pentru cã trebuia sã asigure respectarea normelor de procedurã si a principiului separatiei puterilor în stat.
59.Pentru Comisie dreptul de acces la justitie solicitã cu necesitate o cale judiciarã care sã permitã revendicarea drepturilor civile. Prin urmare, anularea hotãrârii din 9 decembrie 1993, pe motivul cã instantele nu au competenta sã solutioneze o asemenea actiune, a afectat însãsi substanta dreptului de acces la justitie în sensul art. 6 alin. 1.
60.În consecintã, Curtea trebuie sã verifice dacã decizia din 1 martie 1995 a încãlcat art. 6 alin. 1 din conventie.
61.Dreptul la un proces echitabil în fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1 din conventie, trebuie interpretat în lumina preambulului conventiei, care enuntã preeminenia dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitãtii raporturilor juridice, care înseamnã, între altele, cã o solutie definitivã a oricãrui litigiu nu trebuie rediscutatã.
62.În spetã, Curtea observã cã în perioada în care au avut loc evenimentele procurorul general al României care nu era parte în proces - dispunea, în virtutea art. 330 din Codul de procedurã civilã, de autoritatea de a ataca o hotãrâre definitivã printr-un recurs în anulare. Curtea observã cã, în exercitiul autoritãtii sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel cã hotãrârile puteau fi rediscutate oricând.
Curtea subliniazã cã, admitând recursul în anulare introdus în virtutea autoritãtii mai sus mentionate, Curtea Supremã de Justitie a înlãturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curtii Supreme de Justitie, la o hotãrâre judecãtoreascã "irevocabilã", dobândind deci autoritatea lucrului judecat si fiind în plus, executatã.
Aplicând în acest mod dispozitiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremã de Justitie a încãlcat principiul securitãtii raporturilor juridice. În spetã si în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din conventie a fost ignorat.
A existat deci o încãlcare a articolului mai sus mentionat.
63.În plus, în ceea ce priveste sustinerea reclamantului conform cãreia a fost privat de dreptul de acces la justitie, Curtea constatã cã în decizia din 1 martie 1995 Curtea Supremã de Justitie a considerat cã actiunea promovatã de intimat ducea la lezarea unui act al legislativului, Decretul nr. 92/1950. În consecintã, a considerat cã aceastã cauzã exceda competentelor instantelor si cã numai Parlamentul se putea pronunta cu privire la legalitatea nationalizãrii în chestiune.
64.Cu toate acestea, în hotãrârea sa Curtea Supremã de Justitie afirmã cã reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu.
Curtea nu are competenta de a analiza hotãrârea pronuntatã la 1 martie 1995 în lumina dreptului intern, nici de a examina dacã litigiul putea fi sau nu putea fi solutionat pe fond de Curtea Supremã de Justitie însãsi, fatã de dispozitiile art. 330 din Codul de procedurã civilã.
65.Curtea subliniazã cã prin hotãrârea din 1 martie 1995 s-a motivat cã instantele nu erau competente sã solutioneze litigii civile similare celui în discutie. Apreciazã cã o asemenea excludere este în sine contrarã dreptului de acces la justitie, garantat de art. 6 alin. 1 din conventie (a se vedea, mutatis mutandis, HotãrâreaVasilescu împotriva Românieidin 22 mai 1998, Colectia 1998 - III, nr. 73, pag. 1.075-1.076, alin. 39-41).
Prin urmare, a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 si în aceastã privintã.
66.Reclamantul se plânge cã decizia din 1 martie 1995 a Curtii Supreme de Justitie a avut ca efect încãlcarea dreptului la respectarea proprietãtii, asa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã si în conditiile prevãzute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."
67.Guvernul admite cã dreptul consacrat prin hotãrârea din 9 decembrie 1993 reprezenta un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, în sedinta publicã din data de 17 iunie 1999 Guvernul aratã pentru prima datã cã hotãrârea din 9 decembrie 1993 nu se referea la parterul casei, vândut de stat în 1973.
68.Conform reclamantului, statul nu ar fi putut vinde în mod legal un bun care nu-i apartinea. Pe de altã parte, locatarii parterului nu ar fi putut cumpãra acest apartament decât actionând cu rea-credintã, din moment ce stiau foarte bine cã pãrintii reclamantului fuseserã deposedati în mod ilegal.
Tertul intervenient sustine cã eventualul bun al reclamantului nu poate sã includã si apartamentul de la parterul imobilului, cumpãrat în anul 1973 de unchii sãi, pe care i-a mostenit. El aratã cã respectiva cumpãrare era conform legilor în vigoare în anul 1973.
69.Curtea ia notã de faptul cã dreptul reclamantului asupra apartamentului aflat la parterul imobilului în litigiu este contestat de tertul intervenient. Ea reaminteste totusi cã procedura initiatã de reclamant împotriva statului român nu poate produce efecte decât asupra drepturilor si obligatiilor acestor pãrti. Curtea mai subliniazã cã tertul intervenient nu a fost parte în vreo procedurã internã care sã facã obiectul prezentei plângeri, singurele pãrti la aceste proceduri fiind reclamantul si guvernul pârât.
70.Curtea apreciazã cã reclamantul avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevãr hotãrârea judecãtoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit cã imobilul, fusese nationalizat cu încãlcarea Decretului nr. 92/1950 si a constatat, cu efect retroactiv, cã reclamantul era proprietarul legitim al acestuia, în calitate de succesor al pãrintilor sãi. Curtea mai subliniazã cã dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil. De altfel reclamantul s-a putut bucura de bunul sãu în liniste, ca proprietar legitim, de la 9 decembrie 1993 pânã la 1 martie 1995. De asemenea, a achitat taxele si impozitele aferente imobilului.
71.Pentru reclamant anularea hotãrârii din 9 decembrie 1993 a avut ca efect imposibilitatea absolutã de a-si valorifica dreptul de proprietate ceea ce constituie o încãlcare a dreptului la respectarea proprietãtii.
72.Din punctul de vedere al Guvernului, decizia Curtii Supreme de Justitie, desi nu a transat chestiunea dreptului de proprietate al reclamantului, a creat o nesigurantã de scurtã duratã cu privire la acest drept si a constituit astfel o încãlcare temporarã în dreptul intimatului la respectarea bunului sãu.
73.Comisia observã cã reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotãrâre definitivã si cã, prin putea spera în mod legitim sã se bucure de dreptul sãu în mod pasnic. Anularea hotãrãrii din 9 decembrie 1993 constituie o ingerintã în dreptul de proprietate al reclamantului.
74.Curtea recunoaste cã disputa asupra dreptului de proprietate al reclamantului nu a constituit obiectul de analizã al Curtii Supreme de Justitie. Constatã însã cã a existat o încãlcare a dreptului de a intimatului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea cã hotãrârea Curtii Supreme de Justitie din 1 martie 1995 a casat hotãrârea
definitivã din 9 decembrie 1993, care îi atribuia domnului Brumãrescu imobilul, hotãrârea respective fiind deja executatã.
75.Rãmâne de stabilit dacã ingerinta constatatã de Curte a dus sau nu a dus la o încãlcare a art. 1. Pentru a face aceasta, trebuie examinat dacã, asa cum sustine Guvernul ingerinta în cauzã poate fi analizatã din punctul de vedere al principiului consacrat de prima frazã a primului alineat al art. 1, apreciind cã hotãrârea Curtii Supreme de Justitie nu a reprezentat nici o lipsire formalã de proprietate, nici o reglementare a folosintei proprietãtii, sau dacã, asa cum a apreciat Comisia, cauza vizeazã o lipsire de proprietate, reglementatã de a doua frazã din acelasi alineat.
76.Curtea reaminteste cã pentru a stabili dacã a existat o privare de bunuri în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu doar sã se examineze dacã a existat o lipsire de proprietate sau o expropriere formalã, ci, dincolo de aparente, sã se analizeze circumstantele faptelor. Din moment ce conventia protejeazã drepturi concrete si efective, este important sã se analizeze dacã situatia mai sus amintitã nu echivala cu o expropriere de fapt (hotãrârileSporrong si Lonnroth împotriva Suedieidin 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 24 alin. 63, siVasilescu împotriva Românieimai sus citatã, pag. 1.078 alin. 51).
77.Curtea observã cã în spetã hotãrârea judecãtoriei, prin care s-a dispus autoritãtilor administrative sã restituie reclamantului imobilul, devenise definitivã si irevocabilã, cã în conformitate cu aceastã hotãrâre primarul municipiului Bucuresti a dispus restituirea casei cãtre reclamant si cã întreprinderea C. a executat dispozitia primarului în mai 1994. În plus, la acea datã reclamantul a încetat sã plãteascã chiria datoratã pentru apartamentul ocupat în imobil, iar din aprilie 1994 pânã în aprilie 1996 a achitat taxele aferente imobilului. Curtea aratã cã hotãrârea Curtii Supreme de Justitie i-a lipsit pe reclamant de toate efectele hotãrârii definitive pronuntate în favoarea sa considerând cã statul demonstrase cã titlul sãu de proprietate se întemeia pe decretul de nationalizare. Dupã aceastã hotãrâre intimatul a fost informat cã începând cu luna aprilie 1996 casa va fi reintegratã, în patrimoniul statului. Hotãrârea Curtii Supreme de Justitie a avut deci ca urmare lipsirea reclamantului de dreptul de proprietate asupra imobilului pe care hotãrârea definitivã i-l conferise. În special reclamantul nu mai avea facultatea de a vinde sau de a lãsa mostenire bunul, de a consimti la donarea acestuia sau de a dispune de el în orice alt mod. În aceste conditii, Curtea constatã cã hotãrârea Curtii Supreme de Justitie a avut ca efect lipsirea de proprietate, în sensul celei de-a doua norme consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie.
78.O lipsire de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificatã numai dacã se demonstreazã, în special, cã ea a intervenit pentru o cauzã de utilitate publicã si a avut un temei legal. În plus orice ingerintã în folosirea proprietãtii trebuie sã rãspundã exigentei de proportionalitate. Curtea reaminteste mereu: trebuie mentinut un eehilibru just între cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentã mecanismului conventiei. Curtea reaminteste, de asemenea, cã echilibrul este distrus atunci când persoana în cauzã suportã o sarcinã specialã si exorbitantã (HotãrâreaSporrong si Lonnrothmai sus citatã pag. 26-28).
79.Adoptând punctul de vedere al Comisiei, Curtea observã cã situatia rezultatã în urma hotãrârii Curtii Supreme de Justitie nu are nici o justificare. Nici instanta supremã si nici Guvernul nu au încercat sã indice care este acel motiv atât de serios care sã justifice lipsirea de proprietate pentru "cauzã de utilitate publicã". În plus Curtea constatã cã reclamantul este lipsit de bunul sãu de mai bine de 4 ani, fãrã sã fi încasat vreo despãgubire care sã reflecte valoarea realã a acestuia, si cã eforturile depuse pentru a-si recupera proprietatea au fost pânã în prezent zadarnice.
80.În aceste conditii, admitând chiar cã lipsirea de proprietate era justificatã de o cauzã de interes public, Curtea apreciazã cã echilibrul rezonabil a fost rupt si cã reclamantul a suportat si încã mai suportã o sarcinã specialã si exorbitantã. Prin urmare, a existat si continuã sã existe o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie.
81.În termenii art. 41 din conventie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern a înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã."
82.În principal, reclamantul solicitã restituirea bunului în litigiu. În caz de nerestituire întelege sã primeascã o sumã corespunzãtoare valorii actuale a bunului, mai precis, conform raportului de expertizã înaintat Curtii, 3.681.000.000 lei românesti (ROL). Cu titlu de daune morale, solicitã 75.000 dolari americani (USD). În plus solicitã sã i se plãteasca 26.000.150 ROL reprezentând onorariile avocatului pentru procedurile în fata organelor de la Strasbourg, precum si 1.543.650 ROL, 500 USD si 300 franci francezi cu titlu de cheltuieli diverse pentru procedurile în fata Curtii, inclusiv pentru participarea la sedinta publicã din data de 17 iunie 1999.
83.Guvernul sustine în primul rând cã acordarea unei sume cu titlu de despãgubire materialã ar fi injustã, din moment ce reclamantul încã îsi mai poate revendica cu succes imobilul în fata instantelor interne. În orice caz, Guvernul apreciazã cã suma maximã care ar putea fi acordatã este de 69.480 USD, reprezentând, conform raportului de expertiza pe care l-a înaintat Curtea, valoarea de piatã a imobilului în litigiu, mai putin valoarea apartamentului ocupat de reclamant.
În ceea ce priveste suma solicitatã cu titlu de daune morale, Guvernul sustine cã aceastã cerere nu este întemeiatã.
Guvernul aratã cã este de acord cu plata taxelor si a cheltuielilor de judecatã, în mãsura în care reclamantul va dovedi cã au fost justificate, urmând sã fie deduse sumele acordate cu titlu de asistentã judiciarã.
84.Date fiind circumstantele cauzei, Curtea apreciazã cã problema aplicãrii art. 41 nu poate fi încã solutionatã si va dispune amânarea discutãrii acestei chestiuni, având în vedere si un eventual acord între statul pârât si reclamant (art. 75 alin. 1 si 4 din regulament).
DIN ACESTE MOTIVE,
CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.hotãrãstecã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din conventie, în sensul cã nu a existat un proces echitabil.
2.hotãrãstecã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din conventie, datoritã faptului cã reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justitie.
3.hotãrãstecã a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie.
4.hotãrãstecã problema aplicãrii art. 41 din conventie nu poate fi discutatã în acest stadiu al procedurii. În consecintã,
a) amânã discutarea acestei chestiuni;
b) imitã Guvernul si reclamantul sã adreseze în scris Curtii, în termen de 3 luni, observatiile asupra satisfactiilor echitabile si, în special, sã, aducã la cunostintã orice acord la care s-ar ajunge;
c) amânã procedura ulterioarã si împuterniceste pe presedintele Marii Camere sã stabileascã data noii proceduri atunci când va fi cazul.
Redactatã în limbile francezã si englezã, apoi pronuntatã în sedintã publicã la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 28 octombrie 1999.
Luzius Wildhaber,
Presedinte
Maud De Boer-Buquicchio,
grefierã adjunctã
La prezenta hotãrâre se ataseazã, conform art. 45 alin. 2 din conventie si art. 74 alin. 2 din regulamentul Curtii, urmãtoarele opinii separate:
a) opinia separatã a domnului C. Rozakis;
b) opinia separatã a judecãtorului Sir Nicolas Bratza, împãrtãsitã de domnul Zupancic.
*
OPINIA SEPARATÃ a domnului judecãtor Rozakis
Desi în prezenta cauzã am votat pentru constatarea unei duble încãlcãri a art. 6 alin. 1 din conventie, apreciez cã în realitate cele douã aspecte ale încãlcãrii sunt interdependente si trebuie analizate ca o încãlcare a dreptului de"acces la justitie".
Curtea, în majoritate, a considerat cã decizia Curtii Supreme de Justitie a României "a anulat în totalitate o procedurã judiciarã care se finalizase_ printr-o hotãrâre judecãtoreascã «irevocabilã», care dobândise deci autoritatea lucrului judecat si care, în plus, fusese deja executatã_ , a încãlcat principiul securitãtii raporturilor juridice si, prin aceasta; dreptul reclamantului la un proces echitabil".
Eu vãd lucrurile dintr-o altã perspectivã: notiunea "drept la justitie" sau "drept de acces la instantã" s-a dezvoltat în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si acoperã tot felul de circumstante în care unui individ i se neagã, prin actiuni sau omisiuni ale autoritãtilor publice, posibilitatea de a obtine o hotãrâre definitivã a unei instante, cu privire la o contestatie în materie civilã sau o acuzatie în materie penalã. Jurisprudenta actualã aratã cã notiunea "drept la justitie" sau "drept de acces la instantã" nu se limiteazã în nici un caz la posibilitatea acordatã de a te adresa instantelor si nici la faptul cã existã posibilitatea ca o procedurã judiciarã în materie penalã sã se finalizeze printr-o hotãrâre; aceastã notiune include si dreptul la punerea în practicã a verdictului sau sentintei pronuntate de instantã si functionarea justitiei fãrã presiuni din afarã. Dreptul la instantã nu este un simplu drept teoretic constând în posibilitatea acordatã unui individ de a apela la o instantã nationalã, ci include si speranta legitimã cã autoritãtile interne vor fi obligate sã respecte o hotãrâre definitivã, care va fi deci executatã.
În cauza de fatã reclamantului i s-a acordat dreptul de a sesiza instantele cu un litigiu împotriva statului. A beneficiat, conform legii, de capacitatea de a face sã se execute o hotãrâre judecãtoreascã care a dobândit autoritatea lucrului judecat si de a i se restitui proprietatea bunului. Dar dreptul sãu la justitie a devenit iluzoriu atunci când procurorul general si Curtea Supremã de Justitie au intervenit, aplicând art. 330 din Codul de procedurã civilã, anulând sentinta judecãtoriei si consecintele sale favorabile pentru intimat. Atunci când un sistem judiciar conferã unei instante competenta de a pronunta hotãrâri definitive, iar apoi permite ca acestea sã fie anulate de niste proceduri ulterioare, este afectatã nu numai securitatea juridicã, dar este discutabilã însãsi existenta instantei, aceasta neavând în substantã nici o competentã sã dispunã definitiv asupra unei chestiuni juridice.”
Se naste deci întrebarea dacã o persoanã care sesizeazã instanta pentru ca aceasta sã se pronunte cu privire la plângerea respectivã a beneficiat cu adevãrat de "dreptul la justitie" sau de "dreptul de acces la instantã".
OPINIA SEPARATÃ
a judecãtorului Sir Nicolas Bratza, la care se alãturã sf domnul judecãtor Zupancic
Împãrtãsesc punctul de vedere al celorlalti membri ai Curtii, în sensul cã a existat o încãlcare a art. 6 din conventie sub douã aspecte si o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie. Sunt de acord, în cea mai mare parte, cu rationamentul din hotãrârea Curtii cu privire la aceste douã articole, dar doresc sã aduc argumente suplimentare cu privire la prima chestiune analizatã, prin prisma art. 6.
Curtea a concluzionat cã, aplicând dispozitiile art. 330 din Codul de procedurã civilã, Curtea Supremã de Justitie "a încãlcat principiul securitãtii raporturilor juridice" si cã, în spetã, "dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din conventie a fost încãlcat" (alin. 62).
Consider cã acest rationament nu este pe deplin satisfãcãtor; într-adevãr exprimând acest punct de vedere, Curtea nu a fãcut referire la propria jurisprudentã si nici nu a dat explicatii în detaliu asupra relatiei dintre notiunile "securitate a raporturilor juridice" si "proces echitabil".
Este posibil, consider, ca aceastã relatie sã includã si principiul "egalitãtii armelor", esential pentru existenta unui proces echitabil. Cu toate acestea, în cadrul unei proceduri în care si statul este parte, principiul "egalitãtii armelor" poate fi încãlcat atunci când legislativul intervine în administrarea justitiei în asa fel încât sã poatã influenta solutia în cauzã. (HotãrâreaRafinãriile grecesti Stran si Stratis Andreadisdin 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B); prin urmare, se poate argumenta cã principiul "egalitãtii armelor" este încãlcat atunci când, ca în cazul de fatã, într-o procedurã în care statul este implicat, procurorul general, functionar al statului, are competenta, conform art. 330 din Codul de procedurã civilã, sã solicite oricând anularea unei hotãrâri judecãtoresti irevocabile.
În ceea ce mã priveste, apreciez cã modalitatea de aplicare a art. 330 din Codul de procedurã civilã nu a pus probleme atât din punctul de vedere al unui "proces echitabil", ci a reprezentat mai degrabã o încãlcare a "dreptului la justitie", analizat din punctul de vedere al "dreptului de acces", mai exact, al dreptului de a sesiza o instantã (a se vedea, de exemplu, HotãrâreaPhilis împotriva Grecieidin 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 20, alin. 59).
În Hotãrârea saHornsby împotriva Grecieidin 19 martie 1997 (Colectie de hotãrâri si decizii, 1997-II, pag. 495), Curtea a admis plângerea reclamantilor, prin care se arãta cã refuzul autoritãtilor administrative de a se conforma hotãrârilor Consiliului de Stat a încãlcat dreptul lor la o protectie judiciarã efectivã a unui drept civil, încãlcând astfel art. 6 alin. 1. Reamintind jurisprudenta sa constantã, în sensul cã art. 6 consacrã "dreptul la justitie", Curtea a arãtat:
"Cu toate acestea, acest drept este iluzoriu atunci când ordinea juridicã internã a unui stat contractant permite ca o hotãrâre judiciarã definitivã si obligatorie sã rãmânã fãrã efect, prejudiciind astfel una dintre pãrti. Într-adevãr, ar fi de neconceput ca art. 6 alin. 1 sã descrie în detaliu garantiile de procedurã acordate pãrtilor - echitate, publicitate si celeritate - si sã nu protejeze executarea hotãrârilor judecãtoresti; o interpretare a art. 6, în sensul cã el vizeazã exclusiv dreptul de acces la instantã si garantiile procedurale, ar risca sã creeze situatii incompatibile cu principiul preeminentei dreptului pe care statele contractante s-au angajat sã-l respecte, o datã cu ratificarea conventiei la se vedea,mutatis mutandis, HotãrâreaGolder împotriva Regatului Unitdin 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pag. 16-18, alin. 34-36). Executarea unei hotãrâri pronuntate de o instantã trebuie deci consideratã ca fãcând parte integrantã din <procedurã>, în sensul art. 6; de altfel, Curtea s-a pronuntat în acest sens (a se vedea hotãrârileDi Pede împotriva ItalieisiZappia împotriva Italieidin 26 septembrie 1996, Colectia de hotãrâri si decizii, 1996-IV, pag. 1.383-1.384, alin. 20-24 si, respectiv, pag. 1.410-1.411, alin. 16-20)." (HotãrâreaHornsbymai sus citatã, pag. 510, alin. 40).
Atunci când circumstantele cauzei sunt diferite, mi se pare cã se aplicã un rationament analog. Dreptul unui justitiabil de a se adresa instantelor ar fi si el iluzoriu, dacã ordinea juridicã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre judecãtoreascã definitivã si obligatorie sã fie anulatã de Curtea Supremã de Justitie în urma unui recurs introdus în orice moment de procurorul general. Cu atât mai mult cu cât hotãrârea pronuntatã de Judecãtoria Bucuresti este nu numai definitivã si executorie, ci a fost si executatã de autoritãtile care au dispus punerea în posesie cu câteva luni înaintea introducerii recursului în anulare.
Sunt de acord cã principiul securitãtii raporturilor juridice are o importantã fundamentalã totusi, atunci când ca în cazul de fatã, încãlcarea acestui principiu se datoreazã posibilitãtii de a anula, fãrã limitã în timp, o hotãrâre definitive, obligatorie si executatã, apreciez cã încãlcarea trebuie consideratã ca o înfrângere a "dreptului la justitie" garantat de art. 6 din conventie.| ← Pircalab contra Romaniei - Libertatea exprimare Respectarea... | Dalban c Romaniei → |
|---|
