SHTUKA TUROV contra Rusiei - ARTICOLUL 8. Viaţa privată
| Comentarii |
|
Echitatea procedurilor în vederea obţinerii unei decizii de punere sub interdicţie a unui pacient cu tulburări mentale nedefinite şi imposibilitatea acestuia de a contesta acea decizie sau internarea sa ulterioară într-un spital psihiatric: încălcare.
Cauza SHTUKA TUROV/CHTOUKA TOUROV împotriva Rusiei (nr. 44009/05), hotărârea din 27 martie 2008 [Secţia a lll-a]
în fapt
Reclamantul, un bărbat adult, ce avea un istoric de boli mintale, a fost declarat oficial ca fiind o persoană cu dizabilităţi. Mama sa a formulat o cerere la o instanţă regională solicitând punerea sa sub interdicţie motivat de faptul că era incapabil să ducă o viaţă independentă şi numirea unui curator. Reclamantul nu a fostînştiinţat oficial despre aceste proceduri. în decembrie 2006, instanţa a soluţionat cauza la termenul la care au fost prezenţi procurorul districtual şi reprezentantul spitalului psihiatric unde reclamantul fusese internat la începutul acelui an. Reclamantul nu afostîncunoştinţat asupra termenului, astfel că nu a fost prezent. După deliberările ce au durat zece minute, instanţa a constatat lipsa de discernământîn temeiul art. 29 din Codul civil, care prevedea o astfel de măsură în situaţia în care persoana nu înţelegea sensul acţiunilor sale sau nu le putea controla. Pentru a ajunge la această decizie, instanţa s-a
bazat pe un raport de expertiză psihiatrică care concluziona că reclamantul suferea de schizofrenie. Mama sa a fost numită curator şi a fost autorizată prin lege să îl reprezinte.
Ulterior, reclamantul a contactat un avocat cu care s-a întâlnit pentru a discuta cazul său şi pentru a introduce apel. Avocatul a considerat că reclamantul era pe deplin capabil să înţeleagă aspectele legale complexe ale cazului său şi să-i dea indicaţii relevante. Apelul a fost respins fără a fi examinat pe fond, cu motivarea că reclamantul nu avea capacitate de exerciţiu şi că putea exercita apel doar prin intermediul curatorului său. în noiembrie 2005, mama reclamantului l-a internat într-un spital psihiatric. Reclamantului şi avocatului său nu li s-a acordat permisiunea de a se întâlni, dar reclamantul a reuşit să întocmească un act prin care să îl autorizeze pe avocat să depună o cerere la Curtea Europeană în numele său. începând cu luna decembrie 2005, reclamantului i s-a refuzat orice contact cu lumea dinafară. Atât el cât şi avocatul său au făcut o serie de cereri la diferite autorităţi, inclusiv către procuror pentru a-l externa din spital, dar fără succes. Procurorul i-a amintit avocatului că reclamantul a fost plasat în spital la cererea curatorului său şi că toate chestiunile legate de o eventuală externare puteau fi decise de către acesta. în martie 2006, Curtea Europeană i-a indicat guvernului rus, în temeiul art. 39 din Regulamentul Curţii, că reclamantului şi apărătorului său trebuia să li se asigure timpul şi facilităţile necesare pentru ase putea întâlni şi pregăti cauza. Cu toate acestea, autorităţile au refuzat să se supună măsurii, pe care nu au considerat-o ca fiind obligatorie. Reclamantul a fost externat din spital în mai 2006, dar se pare că mai târziu a fost internat din nou la cererea mamei sale.
în drept
(a) Decizia de lipsire a reclamantului de capacitatea sa de exerciţiu: Art. 6 alin. (1) - Rezultatul procedurilor era important pentru reclamant, deoarece îi afecta autonomia personală în aproape toate domeniile şi implica potenţiale restricţii ale libertăţii sale individuale. în plus, reclamantul juca un rol dublu în proceduri, întrucât era atât parte interesată, cât şi principalul subiect al examinării instanţei. Participarea sa era prin urmare necesară atât pentru a-i permite să-şi prezinte cazul, cât şi pentru a-i permite judecătorului să îşi formeze o opinie personală despre capacităţile sale mentale. Prin urmare, decizia judecătorului de a da o hotărâre doar pe baza documentelor, fără a-l vedea sau auzi pe reclamant-care, în ciuda bolii sale, era relativ autonom - a fost nerezonabilă şi a încălcat principiul contradictoria-
lităţii procedurilor. Prezenţa unui reprezentant al spitalului şi a procurorului districtual, care a rămas pasiv pe parcursul celor zece minute de audieri, nu a făcut procedura cu adevărat contradictorie şi nici nu a dat posibilitatea reclamantului de a contesta hotărârea, apelul său fiind respins fără a fi examinat pe fond. în ansamblu, procedura în faţa instanţei regionale a fost inechitabilă. Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 8 -A existat o foarte gravă ingerinţă în dreptul reclamantului la viaţa privată, ingerinţă care a avut ca rezultat faptul că el a devenit total dependent de curatorul său în aproape toate domeniile vieţii pentru o perioadă nedefinită de timp. Acea ingerinţă putea fi contestată doar prin intermediul curatorului său, care s-a opus tuturor încercărilor de încetare a măsurii. Curtea a constatat de asemenea că au existat erori de procedură, reclamantul fiind exclus total din procesul de decizie. Motivarea instanţei regionale a fost de asemenea inadecvată, deoarece s-a întemeiat doar pe un raport medical care nu a analizat suficient gradul de incapacitate a reclamantului, consecinţele bolii asupra vieţii sale sociale, asupra sănătăţii şi intereselor sale materiale precum şi capacitatea sa de a înţelege şi controla propriile acţiuni. Contrar unei recomandări a Comitetului de Miniştri potrivit căreia legislaţia trebuia să prevadă soluţii adaptate pentru fiecare caz de boală mentală, legea rusă făcea doar o distincţie între capacitatea deplină şi totala incapacitate şi nu lăsa loc pentru situaţiile „de graniţă". Ingerinţa în viaţa privată a reclamantului a fost prin urmare disproporţionată faţă de scopul legitim al protejării intereselor şi sănătăţii altora.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
(b) Internarea într-un spital psihiatric: Art. 5 alin. (1) lit. e) -în privinţa admisibilităţii, Guvernul a argumentat că spitalizarea reclamantului a fost „voluntară" potrivit legii interne şi nu a constituit o „privare de libertate". Cu toate acestea, având în vedere faptele şi în special încercările reclamantului de a se externa din spital, Curtea a reţinut că deşi reclamantul era incapabil din punct de vedere legal pentru a-şi putea exprima opinia, nu se poate spune că a fost de acord cu şederea continuă în spital. Plângerea era prin urmare admisibilă. în ceea ce priveşte fondul, Guvernul nu a arătat în mod credibil că reclamantul nu avea discernământ la momentul internării sale: el nu a explicat de ce mama sa a solicitat spitalizarea şi nu au fost depuse rapoarte medicale care să ateste starea sa de sănătate la momentul internării. Prin urmare nu a fost dovedit în mod convingător că starea sa mentală a necesitat lipsirea sa de libertate.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 5 alin. (4) - Instanţele nu au avut nicio implicare în deciziile de internare a reclamantului şi legea internă nu prevedea controlul judiciar automat al internării într-un spital psihiatric în astfel de situaţii. De asemenea, reclamantul nu putea contesta singur detenţia sa continuă, întrucât fusese privat de capacitatea sa de exerciţiu, putând declanşa procedura doar prin intermediul mamei, care se opunea eliberării sale. In cele din urmă, dacă era neclar faptul că cercetarea făcută de procuror privea „legalitatea" detenţiei sale, ea nu putea fi privită ca o formă de control. întrucât internarea reclamantului nu a fost voluntară şi singura evaluare a capacităţilor mentale ale reclamantului a fost făcută de o instanţă cu zece luni înainte-în proceduri în care au existat vicii grave şi în care nevoia de internare nu a fost examinată - imposibilitatea acestuia de a obţine controlul judiciar al detenţiei sale a încălcat art. 5 alin. (4). Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 34 din Convenţie şi art. 39 din Regulamentul Curţii - Interdicţia de a-şi contacta avocatul a durat toată perioada spitalizării reclamantului, iar interdicţia de a comunica cu alte persoane încă şi mai mult. Acele restricţii l-au pus pe reclamant în imposibilitatea de a-şi urmări cauza aflată pe rolul Curţii, deşi autorităţile au luat cunoştinţă de cererea sa. De asemenea, autorităţile au refuzat să se supună măsurii provizorii indicate guvernului în temeiul art. 39, motivat de faptul că a fost adresată statului ca întreg şi nu unui organ anume, că legea rusă nu recunoştea forţa obligatorie a unor astfel de măsuri, că reclamantul nu putea acţiona fără consimţământul mamei sale şi că avocatul nu putea fi privit ca fiind reprezentant legal. O astfel de interpretare era contrară Convenţiei. Curtea, şi nu instanţele interne trebuia să determine cine era reprezentantul reclamantului în procedurile care se desfăşoară în faţa ei. O măsură provizorie era obligatorie în asemenea grad încât neexecutarea ei putea duce la o constatare a încălcării potrivit art. 34 şi nu era nicio diferenţă dacă statul ca întreg sau oricare din organele sale refuza să o implementeze. In concluzie, împiedicându-l pe reclamant să se întâlnească cu avocatul său sau să comunice cu el o perioadă lungă de timp şi refuzând să se supună măsurii provizorii, statul a încălcat obligaţiile prevăzute de art. 34.
Concluzie: absenţa conformării (unanimitate).
| ← LADENT contra Poloniei - ARTICOLUL 5 Art. 5 alin. (1).... | AZEVEDO contra Portugaliei - Libertatea de exprimare → |
|---|
