STOICA c.României - Rele tratamente aplicate de agenţi ai statului unui minor de origine romă. Rolul subsidiar al Curţii. Lipsa unei anchete efective.
| Comentarii |
|
Rele tratamente aplicate de agenţi ai statului unui minor de origine romă. Rolul subsidiar al Curţii. Lipsa unei anchete efective. Neepuizarea căilor interne de atac. Obligaţia statului de a demasca orice motiv rasist. Sarcina probei. Art. 3 - interzicerea tratamentelor inumane ori degradante. Art. 14 - interzicerea discriminării
1. Reclamantul suferise leziuni la sau în jurul datei în care afirma că fusese bătut de poliţişti în cursul unor incidente între oficiali ai statului şi persoane de etnie romă; declaraţiile sale erau coerente şi susţinute de un raport medical şi unele declaraţii ale martorilor; revenea Guvernului să dovedească în mod satisfăcător că leziunile se produseseră în alt mod şi, din pricina deficienţelor anchetei penale, nu a realizat acest lucru. Art. 3 - latura materială: încălcare.
2. Ancheta condusă de autorităţi cu privire la evenimente prezenta mai multe carenţe: audierea numai a 3 săteni din 30, fără a se explica de ce nu au fost audiaţi ceilalţi; înlăturarea declaraţiilor sătenilor fără să se explice de ce erau mai puţin credibile decât ale poliţiştilor, neanalizarea adecvată a declaraţiilor; neidentificarea persoanelor responsabile de leziunile provocate reclamantului; lipsa de independenţă ierarhică şi instituţională a procurorului militar. Art. 3 - latura procedurală: încălcare.
3. Atacarea la instanţa competentă a rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale, în baza modificărilor legislative intervenite la 3 ani de la incidente, reprezenta o cale de atac efectivă ce trebuia epuizată de reclamant înainte de a se adresa Curţii prin cererea privind imposibilitatea de a introduce o acţiune civilă în despăgubiri împotriva poliţiştilor din pricina caracterului defectuos al anchetei
penale. Art. 6 alin. (1): neepuizarea căiorde atac. Art. 13: neîncălcare.
4. Atunci când investighează incidente violente, autorităţile au obligaţia de a lua măsuri rezonabile pentru a demasca orice motiv rasist. Statul nu îşi îndeplineşte această obligaţie în cazul în care nu au fost luate în considerare declaraţiile unor martori, expresiile folosite de autorităţi şi s-a concluzionat, prea lejer, că nu există o motivaţie rasială. Motivele rasiale aflate la baza acţiunilor poliţiştilor erau clare şi revenea Guvernului să aducă orice argumente din care să rezulte că incidentele au fost neutre rasial. Art. 14: încălcare.
Cauza STOICA împotriva României (nr. 1), hotărârea din 12 februarie 2008
Comunicată la 4 martie 2008 Cererea nr. 42722/02
în cauza Stoica împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele şi Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 12 februarie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 42722/02) îndreptată împotriva României, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»), formulată de un cetăţean român de etnie romă, dl. Constantin Decebal Stoica («reclamantul»), la data de 19 noiembrie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către părinţii săi, doamna Floarea Stoica şi domnul Marin Dumitru Stoica, Centrul European pentru Drepturile Romilor («ERRC») din Budapesta, Ungaria, şi Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii («Romani CRISS») din Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat, în special, în temeiul art. 3, faptul că a fost supus unor rele-tratamente de către poliţişti şi că ancheta care a urmat cu privire la incidente nu a fost efectivă. El s-a plâns şi de faptul că evenimentele invocate şi deficienţele anchetei au fost motivate de prejudecăţi rasiale, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 14 coroborate cu dispoziţiile art. 3. în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenţie, acesta s-a plâns de asemenea că nu a avut acces la o instanţă pentru a obţine compensaţii pentru pretinsele rele-tratamente ce i-ar fi fost aplicate de către poliţişti. în fine, reclamantul a arătat că nu a avut nicio cale de atac efectivă la dispoziţie pentru a ataca soluţia procurorului dată în cauză.
4. La 8 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice Guvernului plângerea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, Curtea a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1987 şi locuieşte în Gulia, un sat cu 80% din populaţie de origine romă, din comuna Dolhasca, judeţul Suceava.
A. Relele-tratamente aplicate reclamantului
6. La data de 3 aprilie 2001, viceprimarul, patru ofiţeri de poliţie din Poliţia Dolhasca şi şeful lor, şase gardieni publici din Dolhasca şi un şofer, au sosit cu trei maşini pentru o executare silită împotriva proprietarilor ale căror vite păşteau pe păşunea publică. Trei dintre gardienii publici purtau uniforme negre cu cagule şi aveau bastoane. în jurul orei 8 p.m., pe drumul de întoarcere spre Postul de Poliţie Dolhasca, aceştia au intrat în barul lui C.C. din Gulia pentru a verifica documentele proprietarului. A izbucnit un conflict între autorităţi şi circa 20-30 de romi adunaţi în faţa barului. Susţinerile părţilor cu privire la desfăşurarea evenimentelor diferă.
/. Versiunea reclamantului cu privire la fapte
7. F.L., un sătean de origine romă, tocmai părăsea barul când a intrat poliţia. Sergentul D.T. l-a întrebat dacă
era „ţigan sau român". Când F.L. a răspuns că era ţigan, viceprimarul le-a cerut ofiţerilor de poliţie şi gardienilor publici să-i dea acestuia şi celorlalţi romi o lecţie. Poliţiştii şi gardienii publici au început să-l bată pe F.L. şi pe alţi romi care se aflau din întâmplare în apropierea barului.
8. Reclamantul, care tocmai cumpărase ceva de la un magazin din apropiere, a fugit împreună cu alţi copii, dar a fost ajuns din urmă de D.T. care a început să-l bată, să-l lovească cu pumnii şi picioarele în ceafă şi I-a împins într-un şanţ. Reclamantul i-a spus lui D.T. că tocmai fusese operat la cap şi că bătaia i-ar putea pune în pericol viaţa. D.T. a continuat să-l bată până când reclamantul a devenit inconştient. Mai multe persoane, printre care colegii de şcoală ai reclamantului au fost martori la incident. Viceprimarul şi ofiţerii de poliţie au fost auziţi proferând remarci rasiste.
9. Oficialii au plecat de la faţa locului, lăsându-l pe reclamant inconştient la pământ. A.S., V.D. şi I.C., martori la incident, l-au dus până la casa părinţilor săi.
2. Versiunea Guvernului asupra faptelor
10. Viceprimarul a intrat în barul lui C.C. împreună cu un ofiţer de poliţie şi s-a plâns de condiţiile insalubre din împrejurimi, precum şi de faptul că C.C. le permite oamenilor să bea excesiv.
11. C.C. le-a cerut clienţilor săi să părăsească barul. în timpul discuţiilor cu autorităţile, C.C. şi soţia sa i-au incitat pe clienţii lor, care s-au adunat în faţa barului, pentru a-i înfrunta pe oficiali. Clienţii au devenit agresivi. Poliţiştii l-au înconjurat pe viceprimar în scopul de a-l proteja. Oficialii s-au întors rapid la maşinile lor şi au părăsit locul de îndată. Maşina viceprimarului, care a plecat ultima, a fost atacată de localnici cu bâte.
B. Examinarea medicală a reclamantului
12. în seara zilei de 3 aprilie 2001, reclamantul a fost transportat la spitalul Sfânta Maria din laşi, de către părinţii săi.
13. La data de 6 aprilie 2001 a fost examinat de către un doctor de la Institutul Medico-Legal din laşi. Certificatul medical eliberat a reţinut după cum urmează:
„- Pe exteriorul părţii de sus a cotului stâng: o excoriaţie discontinuă cu dimensiuni 1,2x1 cm, cu o crustă roşie hematică.
- Spaţiul dintre omoplat şi vertebre: echimoze lineare transversale violete, cu dimensiuni de la 9x3,2 cm la 5,52x2,8 cm, două pe partea dreaptă, una pe partea stângă.
- Pe partea exterioară a braţului drept: o echimoză lineară roşie transversală cu dimensiuni de 5,5x2 cm.
- Pacientul afirmă că are dureri în zona parietală dreaptă a craniului, dar nu există leziuni exterioare vizibile post-traumatice_
Concluzie
Stoica Constantin prezintă echimoze, comoţie toracică şi excoriaţii, produse de către un obiect linear contondent, care pot data din 3 aprilie 2001.
Acesta are nevoie de trei până la cinci zile de îngrijiri medicale."
14. în ceea ce priveşte trecutul său medical, reclamantul a fost diagnosticat cu o afecţiune a creierului şi a fost operat la data de 20 decembrie 1999. La data de 12 aprilie 2001, Comisia pentru Protecţia Persoanelor handicapate a stabilit că are un handicap de gradul întâi care necesită supraveghere permanentă şi asistent personal.
C. Investigaţiile cu privire la incident
15. La data de 4 aprilie 2001, incidentele din 3 aprilie dintre romi şi autorităţi au fost discutate în biroul primarului cu reprezentanţi ai prefectului, Guvernului şi Partidului Romilor. Mai multe persoane au depus mărturie, inclusiv mama reclamantului şi martori oculari. La data de 5 aprilie 2001, un raport a fost trimis la Inspectoratul de Poliţie Suceava («Poliţia Suceava»).
16. La data de 9 aprilie 2001, Romani CRISS, acţionând în numele reclamantului, a solicitat comandantului Poliţiei Suceava să înceapă investigaţii cu privire la incidente. în aceeaşi zi, această organizaţie şi-au exprimat îngrijorarea către prefect cu privire la motivaţia rasistă aflată la originea incidentelor.
17. La data de 18 aprilie 2001, prefectul a informat Romani CRISS că ancheta primarului din 4 aprilie, la care a luat parte şi reprezentantul prefectului, a exclus posibilitatea oricărei motivaţii rasiste care să fi stat la originea incidentelor.
18. La data de 18 aprilie 2001, tatăl reclamantului a formulat, în numele fiului său, o plângere penală la Parchetul Militar Bacău, împotriva lui D.T., a celorlalţi poliţişti şi a viceprimarului.
19. La data de 5 iunie 2001, Avocatul Poporului, informat despre evenimente de către Romani CRISS, a solicitat deschiderea unei anchete Poliţiei din Suceava, Parchetului Militar Bacău, Agenţiei de Protecţia Copilului Suceava şi Consiliului Local Suceava şi a cerut despăgubiri şi ajutor pentru familia reclamantului.
20. La data de 20 august 2001, Agenţia de Protecţia Copilului Suceava a informat Avocatul Poporului că procedura de conciliere a fost demarată şi suma de 2.000.000 lei (ROL) a fost acordată familiei recla-
mantului ca ajutor pentru asistenţa psihologică şi recuperarea medicală a acestuia.
21. La data de 29 mai 2001, Romani CRISS a formulat o plângere penală la Parchetul militar Bacău împotriva lui D.T. şi a celorlalte persoane presupus responsabile pentru incidente, acuzându-i de conduită abuzivă.
1. Investigaţiile Poliţiei din Suceava
22. Poliţia Suceava, ierarh ic superioară Poliţiei Dolhasca, a demarat ancheta în acest caz.
23. La data de 7 mai 2001, au fost luate declaraţii de la sătenii D.D. şi F. L., martori oculari, F.S., mama reclamantului, şi A.S., tatăl unei alte pretinse victime.
Aceştia au declarat că fie poliţiştii, fie gardienii publici, l-au urmărit şi bătut pe reclamant.
24. Doi poliţişti şi viceprimarul au fost audiaţi la data de 8 mai 2001. Ei au declarat că C.C. l-a criticat pe viceprimar, afirmând că a câştigat voturile romilor făcând false promisiuni pe care le-a încălcat după ce a fost ales. Aceste cuvinte i-au stârnit pe romii adunaţi în faţa barului să protesteze împotriva oficialilor, să-i insulte în limba romani şi să le atace maşinile când au plecat. Ei au mai declarat că niciun sătean nu a fost bătut de niciunul dintre ofiţerii de poliţie sau gardienii publici în acea noapte şi că toţi oficialii au plecat de la faţa locului în grabă cu maşina.
25. Săteanul L.D. a declarat în aceeaşi zi că l-a văzut pe
D.T. lovindu-l pe reclamant în spate şi piept şi că poliţistul s-a oprit când l-a văzut pe martor apropiindu-se.
26. La data de 16 mai 2001, poliţia l-a audiat pe reclamant. Acesta a reiterat că a fost fugărit şi a căzut, iar D.T. l-a lovit cu pumnii în stomac, l-a lovit cu picioarele în spate şi l-a bătut cu un baston.
27. Audiat în aceeaşi zi, D.T. a negat că l-a bătut pe reclamant, declarând că nici nu avea cu el bastonul în acea zi şi oferind aceeaşi versiune asupra faptelor ca şi ceilalţi poliţişti şi gardieni publici.
28. Doi poliţişti şi patru trecători au fost audiaţi în aceeaşi zi, toţi declarând că niciun fel de violenţă nu a fost folosită de către autorităţi.
29. La data de 1 iunie 2001, Poliţia Suceava a trimis raportul final la Parchetul Militar Bacău. S-a propus neînceperea urmăririi penale faţă de persoanele acuzate.
30. La data de 11 iunie 2001, Poliţia Suceava a informat Avocatul Poporului şi organizaţia Romani CRISS că ancheta privind acuzaţiile de conduită abuzivă împotriva sergentului D.T. era în curs şi că o soluţie finală va fi dispusă de Parchetul Militar.
La 11 iulie 2001, Poliţia Suceava a informat Avocatul Poporului că dosarul a fost trimis la Parchetul Militar Bacău cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale.
2. Investigaţiile Parchetului Militar
31. La datele de 20, 21 şi 31 august, 3 şi 1 3 septembrie 2001, procurorul a audiat mai multe persoane: C.C., proprietarul barului, şi E.C., soţia acestuia, reclamantul, fratele său, D.S. şi mama acestora, D.F., patru săteni care au fost martori la conflict, viceprimărul (de două ori), unsprezece poliţişti şi gardieni, inclusiv D.T., şi patru trecători. Toţi şi-au păstrat versiunea pe care au declarat-o şi la Poliţia Suceava. Romii implicaţi au susţinut în principal că i-au văzut pe poliţişti şi pe gardieni folosind violenţa împotriva copiilor romi prezenţi în timp ce oficialii au negat aceste acuze. Trecătorii au susţinut versiunea autorităţilor. Directorul şcolii şi şeful Partidului Romilor au declarat că romii au refuzat să-şi trimită copii la şcoală după incidente, de teama represaliilor.
32. C.C. a declarat următoarele:
„între 20 şi 30 de romi înarmaţi cu bâte, topoare etc. s-au adunat în jurul celor trei maşini. Am strigat la viceprimar: „Noi te-am votat la alegeri şi acum vii să ne omori oamenii!" Când situaţia a devenit tensionată_ am strigat la romii prezenţi să nu se mai apropie de cele trei maşini şi apoi am căutat să-l protejez pe viceprimar şi pe ceilalţi oficiali până intrau în maşini şi plecau spre Dolhasca.
Maşinile nu au fost lovite, dar romii i-au insultat pe ocupanţii maşinilor până când au plecat. Nu am văzut niciun rom bătut în acea seară de către poliţişti sau gardienii publici. Dar am auzit mai târziu că fiul lui D.S. (reclamantul) a fost băut de poliţişti_
Cât timp am fost prezent, niciunul dintre poliţişti sau gardienii publici nu a lovit, insultat sau ameninţat romii. Nu este adevărat că ar fi avut o natură rasială conflictul din acea seară_ ".
33. Soţia sa, E.C., i-a confirmat declaraţia.
34. Tatăl reclamantului a declarat în plus că:
„Speriat de ce se petrecea în faţa barului_ fiul meu a ieşit [din magazin] şi a început să fugă spre casă, dar un gardian public l-a urmărit şi apoi sergentul D.T. l-a bătut cu sălbăticie_
Fiul meu_ a fugit acasă în seara zilei de 3 aprilie 2001, înspăimântat, deşi ştia că nu are voie să alerge [având în vedere starea sa medicală]".
35. Reclamantul a declarat că:
„Văzând ce se întâmplă, m-am speriat şi am fugit spre casă. După 4-5 paşi, poliţistul D.T. m-a prins din urmă, aşa că am căzut la pământ.
După ce am căzut, l-am văzut pe poliţistul D.T. pregătindu-se să mă lovească în cap cu bastonul, aşa că i-am spus «nu mă lovi în cap, am avut o operaţie la cap». Acesta nu m-a ascultat şi m-a lovit de mai multe ori cu bastonul şi cu pumnii şi m-a lovit cu picioarele peste tot trupul, în spate şi piept."
36. La data de 23 august 2001, Poliţia Suceava a informat procurorul militar că poliţiştii din Dolhasca nu au întocmit un raport pentru declanşarea anchetei împotriva romilor pentru insulte, pentru următoarele motive:
„Felul în care au acţionat romii este un comportament pur ţigănesc şi nu constituie insultă."
37. La data de 2 octombrie 2001, Parchetul Militar Bacău a decis să nu înceapă urmărirea penală, de vreme ce dovezile nu au confirmat pretinsele violenţe asupra reclamantului. Părţile relevante din rezoluţia sa reţin următoarele:
„La un moment dat, iritat de critici [ale viceprimarului], C.C. a devenit agresiv verbal, imputându-i viceprimarului anumite aspecte ale activităţii sale profesionale. C.C. a ieşit din bar şi, vorbind în romani, i-a incitat pe cei 20-30 de romi care erau prezenţi împotriva celor doi oficiali (viceprimarul şi unul dintre poliţiştii care-l însoţeau).
Apreciind că situaţia era aproape să degenereze, întrucât romii deveniseră extrem de agresivi şi violenţi şi erau înarmaţi cu obiecte contondente, poliţiştii l-au înconjurat pe viceprimar pentru a-l proteja, astfel că aceştia au urcat în maşinile lor şi au plecat în grabă spre centrul localităţii Dolhasca.
Cetăţenii romi au atacat ultimul vehicul, în care se afla viceprimarul, cu obiecte contondente, dar nicio distrugere nu a fost cauzată de vreme ce vehiculul părăsise deja locul.
C.C. a declarat că nu a văzut niciun rom bătut de poliţie în acea seară.
El a negat că incidentele ar fi echivalat cu un conflict rasial. Declaraţia sa se coroborează cu cele ale poliţiştilor şi gardienilor publici (care au fost audiaţi în cauză).
Declaraţiile martorilor oculari date în favoarea reclamantului nu vor fi luate în considerare, ca fiind neconvingătoare, atât timp cât dovezile de la dosar arată că aceste persoane au sosit la locul faptei după plecarea celor trei maşini.
Mai mult decât atât, declaraţiile acestor martori oculari sunt contradictorii şi nu se coroborează cu declaraţiile făcute de reclamant şi de tatăl acestuia, care au declarat că reclamantul a fost lovit cu pumnii, picioarele şi cu bastonul peste tot trupul, inclusiv în cap_
Această concluzie concordă cu certificatul medical din dosar_
Declaraţiile martorilor reclamantului arată că atunci când incidentul a început, reclamantul fugea acasă, împotriva recomandărilor care i-au fost făcute_ "
S-a considerat, de asemenea, că declaraţia lui C.C., susţinută de cele ale poliţiştilor şi gardienilor publici, au confirmat faptul că nu a existat un motiv rasial al conflictului.
38. La data de 3 octombrie, procurorul militar a informat organizaţia Romani CRISS despre soluţia sa, arătând că dovezile adunate arată că reclamantul nu a fost agresat, insultat sau ameninţat de către poliţişti.
39. Mama reclamantului şi Romani CRISS au contestat soluţia anchetei.
40. La data de 14 mai 2002, soluţia procurorului a fost confirmată de către Biroul Procurorului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu motivarea că în cauză nu există niciun indiciu că s-ar fi comis vreo violenţă împotriva unor persoane de origine romă.
3. Alte plângeri
41. La data de 19 februarie 2002, tatăl reclamantului a cerut organizaţiei Romani CRISS să formuleze o plângere la autorităţile competente cu privire la unele incidente care s-au petrecut pe perioada anchetei. El a invocat faptul că la data de 3 septembrie 2001 procurorul militar care cerceta cazul a încercat să intimideze martorii şi l-a agresat fizic pe reprezentantul Romani CRISS. Ca urmare, câţiva martori au refuzat să depună mărturie. Mai mult decât atât, el a reclamat că membrii ai forţelor de poliţie au încercat să-l convingă să renunţe la plângeri, hărţuindu-i familia. La data de 7 decembrie 2001, o patrulă de poliţie a sosit la casa reclamantului aproximativ la miezul nopţii, dar au plecat când li s-a spus că tatăl reclamantului nu este acasă. în februarie 2002, D.T. a fost acuzat că a l-a ameninţat şi l-a lovit pe bunicul reclamantului.
42. La data de 19 februarie 2002, Romani CRISS a înaintat o plângere către Poliţia Suceava, care a fost respinsă ca fiind nefondată la data de 20 martie 2002.
II. Dreptul intern aplicabil
43. Prevederile relevante din Codul de procedură penală şi din regulamentele poliţiei şi procurorilor militari se regăsesc în cauzele Dumitru Popescu împotriva României [(nr. 1), nr. 49234/99, §§ 43-46, 26 aprilie 2007] şi Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, § 40, 5 octombrie 2004).
44. Prevederile relevante din Codul penal şi Codul civil privind mijloacele de obţinere a despăgubirii pentru
pretinsele rele-tratamente se regăsesc în cauza Kalanyos şi alţii împotriva României [(decizie), nr. 57884/00, 19 mai 2005],
45. în aceeaşi decizie, precum şi în §§ 43-45 ale hotărârii din cauza Dumitru Popescu (nr. 1), precitată, există o descriere a legislaţiei privind plângerile împotriva rezoluţiilor procurorului (art. 278 C. proc. pen. şi art. 278^1 introdus prin Legea nr. 281/24 iunie 2003, intrată în vigoare de la 1 ianuarie 2004).
ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
46. Reclamantul s-a plâns de relele-tratamente ce i-au fost aplicate la data de 3 aprilie 2001 de către poliţie şi a considerat că ancheta penală care a urmat nu a fost efectivă invocând art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
A. Cu privire la admisibilitate
47. Curtea reţine că acest capăt de cerere nu este vădit nefondatîn sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Nefiind identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate, capătul de cerere va fi declarată admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Susţinerile părţilor
48. Guvernul nu a contestat traumatismele reclamantului, dar a susţinut că, în baza concluziei anchetei naţionale, pretinsa violenţă nu a fost comisă de către oficiali, atât timp cât nici identitatea făptuitorilor şi nici data exactă la care violenţa a fost comisă nu au putut fi stabilite cu exactitate.
49. Citând cauzele Klaas împotriva Germaniei (hotărârea din 22 septembrie 1993, Seria A nr. 269, p. 17, § 29, in fine) şi Ribitsch împotriva Austriei (hotărârea din 4 decembrie 1995, Seria A nr. 336, p. 24, § 32), Guvernul a argumentat că nu era normal pentru practica Curţii să înlocuiască starea de fapt stabilită de instanţele naţionale cu propria sa percepţie asupra stării de fapt, şi, ca regulă generală, le revenea acestor instanţe sarcina de a evalua dovezile ce le-au fost prezentate.
50. în opinia Guvernului, procurorul a avut dreptate atunci când nu a luat în considerare declaraţiile martorilor oculari în favoarea reclamantului, de vreme ce erau în mod evident părtinitoare şi lipsite de credibilitate. S-au evidenţiat totodată contradicţiile dintre declaraţiile martorilor şi cea a reclamantului.
51 .în plus, Guvernul a considerat că ancheta desfăşurată de autorităţi a fost adecvată şi efectivă. A fost evidenţiat faptul că procurorii au audiat părţile şi martorii, reclamantul a fost examinat de un medic, iar faptele au fost cântărite cu multă grijă. Soluţia Parchetului Militar Bacău a fost reexaminată şi confirmată de un procuror militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Argumentele au fost întemeiate pe cauza Velikova împotriva Bulgariei (nr. 41488/98, § 80, ECHR 2000-VI).
52. Mai mult decât atât, Guvernul a reţinut că nu exista nicio legătură ierarhică sau instituţională între poliţiştii acuzaţi, toţi din Poliţia Dolhasca, şi anchetatori, toţi din Poliţia Suceava, şi a apreciat că doar faptul că atât procurorul, cât şi persoanele acuzate, făceau parte din forţele armate nu putea, prin el însuşi, să dovedească lipsa de imparţialitate şi independenţă a investigatorilor (a se vedea cauza Bursuc împotriva Românei, nr. 42066/98, § 103, 12 octombrie 2004).
53. Reclamantul a considerat că dosarul de anchetă conţine suficiente elemente pentru a concluziona că relele-tratamente au fost aplicate de către poliţie. în opinia sa, decizia de a nu reţine declaraţiile martorilor oculari a fost nefondată. în orice caz, autorităţile nu au reuşit să furnizeze o explicaţie alternativă credibilă cu privire la originea traumatismelor. în opinia sa, următoarele elemente ar trebui luate în considerare ca circumstanţe agravante în favoarea susţinerii gravităţii relelor-tratamente al cărui subiect a fost: avea 14 ani la acel moment, era grav bolnav, având în vederea starea sa deosebită, atacul i-a provocat temeri serioase pentru viaţa sa, şi era de origine romă (în contextul hărţuirii organizate a romilor de către autorităţile române). El a mai subliniat că autorităţile au acţionat târziu, în noapte, iar utilizarea forţei nu era nici necesară şi nici proporţională în circumstanţele respective.
54. în ceea ce priveşte ancheta, reclamantul a susţinut că aceasta nu a fost conformă cu standardele stabilite de Curte în cauza Assenov şi alţii, şi a avut o durată excesivă (a se vedea cauza Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, ECHR
1998-VIII).
55. în opinia sa, Poliţia Suceava nu putea fi imparţială în cursul anchetei de vreme ce era ierarhic superioară Poliţiei Dolhasca. Mai mult decât atât, el se îndoia de imparţialitatea procurorului militar.
56. Reclamantul a reamintit că în rezoluţia sa din 2 octombrie 2001, Parchetul Militar Bacău doar a rezumat declaraţiile poliţiştilor, care erau uneori iden-
tice până la ultimul cuvânt şi nu a luat în considerare, fără un motiv plauzibil, declaraţiile martorilor oculari. A arătat şi faptul că numai câţiva dintre romii prezenţi au fost audiaţi şi că unii dintre ei au fost intimidaţi de poliţie şi împiedicaţi să depună mărturie.
57. în sfârşit, reclamantul a reţinut că, deşi poliţiştii au declarat că au fost atacaţi cu bâte, nicio anchetă oficială nu a fost deschisă cu privire la aceste aspecte. El a concluzionat că aceste declaraţii au fost doar o încercare de a justifica acţiunile poliţiei.
2. Aprecierea Curţii
58. Pentru început, Curtea reţine că este stabilit faptul că reclamantul a suferit leziuni la sau în jurul datei incidentelor. Cu toate acestea, părţile nu sunt de acord dacă leziunile au fost provocate sau nu de poliţişti.
59. Curtea reaminteşte că art. 3 consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau criminalităţii, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura sau tratamentele ori pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de cele mai multe prevederi ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 şi 4, art. 3 nu conţine nicio excepţie şi nicio derogare nu este permisă în condiţiile art. 15 din Convenţie, nici chiar într-o situaţie de urgenţă publică care pune în pericol viaţa naţiunii (a se vedea cauza Assenov şi alţii, precitată, p. 3288, § 93).
60. Relele-tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Aprecierea acestui nivel depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice şi psihice şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea cauzele Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 65, § 162, Kudla împotriva Poloniei [GC], nr. 30210 96, § 91, ECHR 2000-XI şi Peers împotriva Greciei, nr. 28524 95, § 67, ECHR 2001-111). Curtea a considerat un tratament ca fiind inuman pentru că, între altele, a fost premeditat, a fost aplicat timp de mai multe ore fără oprire şi a cauzat fie leziuni fizice reale, fie suferinţe intense psihice sau mentale. S-a considerat un tratament ca fiind degradant pentru că a trezit victimelor sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate, de natură să le umilească şi să le devalorizeze (a se vedea cauza Kudla, precitată, § 92).
61. în aprecierea unui anumit tratament ca fiind degradant în înţelesul art. 3, Curtea va avea în vedere dacă scopul acestuia a fost de a umili sau devaloriza persoana respectivă şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, a afectat nefavorabil personalitatea acesteia într-o manieră incompatibilă cu art. 3 (a se vedea cauza Raninen împotriva Finlandei, hotărârea din 16 decembrie 1997, ECHR 1997-VIII, p. 2821, § 55). Cu toate acestea, absenţa unui asemenea scop nu poate fi suficient de importantă pentru a exclude o încălcare a art. 3 (a se vedea cauza Peers, precitată, § 74). Suferinţa şi umilinţa implicate trebuie să depăşească limita inevitabilului element de suferinţă sau umilinţă produs de o formă legitimă de tratament ori pedeapsă.
62. Curtea consideră că gravitatea leziunilor identificate de medicul care l-a examinat pe reclamant (a se vedea supra, § 13) indică faptul că acestea, fie că au fost cauzate de poliţie fie de altcineva, erau suficient de grave pentru a constitui rele-tratamente care să intre sub incidenţa art. 3 (a se vedea, de exemplu, cauzele A. împotriva Regatului Unit, hotărârea din 23 septembrie 1998, ECHR 1998-VI, p. 2699, § 21 şi Ribitsch, precitată, p. 9 şi 26, §§ 13 şi 39).
Rămâne de stabilit dacă statul poate fi socotit responsabil în temeiul art. 3 pentru aceste leziuni.
63. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa care confirmă standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă în aprecierea unei dovezi (a se vedea cauza Avşar împotriva Turciei, nr. 25657/94, § 282, ECHR 2001). O asemenea dovadă poate reieşi din coexistenţa unor prezumţii suficient de puternice, clare şi concordante sau din prezumţii de fapt necontestate.
64. Curtea este atentă la natura subsidiară a rolului său şi recunoaşte că este nevoie de precauţie în preluarea rolului de instanţă de fond a evenimentelor, atunci când acest lucru este de neevitat în circumstanţele unui anumit caz [a se vedea de exemplu, cauza McKerr împotriva Regatului Unit, (decizie), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000]. Nu este mai puţin adevărat că, atunci când este invocat art. 3 din Convenţie, Curtea trebuie să efectueze o cercetare minuţioasă (a se vedea cauza Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, § 65, 26 iulie 2007) chiar dacă anumite proceduri interne şi investigaţii au avut deja loc.
65. în speţă, Curtea reţine că reclamantul a fost spitalizat ia puţin timp după evenimente, iar raportul medical a indicat leziunile invocate. Reclamantul a formulat o plângere penală împotriva poliţiştilor pe care i-a acuzat că l-au bătut. Declaraţiile sale sunt coerente şi susţinute de raportul medical şi unele declaraţii ale martorilor. Este adevărat, pe de altă parte, că martorii au dat declaraţii contradictorii; toţi oficialii şi unii dintre trecători au negat că s-ar fi produs orice violenţă, pe când toţi sătenii au declarat că ar fi existat. în fine, ancheta penală desfăşurată în cauză a stabilit că poliţiştii nu erau responsabili pentru leziuni.
66. Oficial nu s-a admis că a existat vreo violenţă împotriva reclamantului.
67. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că atunci când o persoană formulează o cerere cu aparenţă de temeinicie, pretinzând că a fost supusă unor rele-tratamente de către poliţie sau alţi asemenea agenţi ai statului în mod nelegal şi s-a încălcat art. 3, această prevedere, coroborată cu obligaţiile generale ale statului rezultate din art. 1 din Convenţie, de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile prevăzute în_ Convenţie", impune, în mod direct, existenţa unei anchete oficiale efective. Această anchetă, la fel ca şi în cazul art. 2, ar trebui să fie aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Dacă nu se întâmplă astfel, interdicţia legală generală a torturii şi tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante, în ciuda importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar fi posibil în unele cazuri ca agenţii statului să abuzeze de drepturile celor aflaţi sub controlul lor, bucurându-se de o adevărată impunitate de fapt (a se vedea cauza Assenov şi alţii, precitată, § 102).
68. Curtea reţine că o anchetă penală a fost desfăşurată în cauză. Rămâne a se stabili dacă aceasta a fost efectivă, în sensul art. 3.
69. De la început, Curtea reţine că ancheta a durat un an şi consideră că prin ea însăşi această durată nu este problematică (a se vedea supra, § 54).
70. în ceea ce priveşte efectivitatea anchetei, Curtea reţine cele ce urmează.
71. Deşi douăzeci până la treizeci de săteni au fost prezenţi la incidente, numai trei au făcut declaraţii la Poliţia Suceava şi cinci la Parchetul Militar. Toţi poliţiştii şi gardienii publici prezenţi au făcut declaraţii.
72. Nu există nicio explicaţie a faptului că ceilalţi săteni nu au fost audiaţi în timpul anchetei. Aceştia fie nu au fost chemaţi să depună mărturie, fie, aşa cum susţine reclamantul, au fost intimidaţi de poliţie. Oricum, faptul că aceştia nu au fost audiaţi dă naştere la îndoieli cu privire la faptul că poliţia a investigat într-adevăr cazul.
73. Curtea este de asemenea îngrijorată de modalitatea în care declaraţiile sătenilor au fost înlăturate de către procurorul militar.
în primul rând, potrivit Guvernului (a se vedea supra, § 50) procurorul a avut dreptate să nu ia în considerare aceste declaraţii, de vreme ce erau evident părtinitoare şi lipsite de credibilitate. Cu toate acestea, Curtea nu poate să nu observe că procurorul nu a explicat de ce declaraţiile sătenilor erau mai puţin credibile decât cele ale poliţiştilor, de vreme ce toţi participanţii puteau fi consideraţi deopotrivă părtinitori, având în vedere poziţiile opuse în cadrul procedurii (pretinse victime împotriva pretinşilor făptuitori).
74. Mai mult decât atât, concluzia procurorului că aceşti săteni nu au fost prezenţi în timpul incidentelor este contrazisă de probele din dosar, inclusiv declaraţiile acestor persoane date în faţa procurorului.
75. Curtea consideră, de asemenea, că pretinsele contradicţii dintre declaraţiile reclamantului şi cele ale martorilor nu au fost în mod adecvat analizate de procuror, care a reţinut, pe scurt, doar diferenţele în ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că a fost lovit la cap. Procurorul nu a luat în seamă punctele comune ale declaraţiilor, inclusiv cele la care el face referire (a se vedea supra, § 32 şi 37), din care se putea conchide că reclamantul a susţinut, în fapt, că leziunile i-au fost provocate pe tot corpul.
76. în sfârşit, Curtea consideră, la fel ca şi reclamantul, că neraportarea de către poliţişti a pretinsului comportament insultător ridică îndoieli cu privire la versiunea lor asupra faptelor.
Explicaţia poliţiştilor cu referire la comportamentul „pur ţigănesc" va fi examinată în cele ce urmează (a se vedea infra, § 111-1 32).
77. Un alt element de îngrijorare este faptul că anchetatorii s-au limitat la a-i exonera pe poliţişti şi deci nu au reuşit să identifice persoanele responsabile de leziunile reclamantului. Totodată, trebuie privit cu toată seriozitatea faptul că reclamantul era minor la data evenimentelor şi, de asemenea, grav afectat de handicap.
78. Este adevărat că dacă violenţele nu au fost exercitate de poliţişti ci de o altă persoană, urmărirea penală a persoanelor responsabile ar fi putut fi pornită numai la plângerea prealabilă a victimei (art. 180 C. pen.). Totuşi, o astfel de plângere nu putea fi formulată dacă poliţia nu identifica presupuşii făptuitori ai infracţiunii. Ca urmare, în speţă, reclamantul nu ar fi putut să formuleze de îndată o plângere prealabilă împotriva celor care pretindea că l-ar fi bătut.
79. în fine, Curtea reaminteşte că s-a stabilit deja faptul că legea aplicabilă la data evenimentelor pune sub semnul îndoielii independenţa ierarhică şi instituţională a procurorului militar (a se vedea cauzele Barbu Anghelescu, §§ 40-30 şi § 70; Bursuc, § 104 şi § 107 şi Dumitru Popescu (nr. 1), § 74-78, hotărâri precitate).
80. în lumina celor de mai sus şi întemeindu-se pe între-gul material analizat, Curtea consideră că Guvernul nu a stabilit într-un mod satisfăcător că leziunile reclamantului au fost produse în alt fel decât ca urmare a
tratamentului aplicat acestuia de către poliţişti, şi stabileşte că aceste leziuni au fost rezultatul unui tratament inuman şi degradant (a se vedea, de asemenea, cauza Cobzaru, precitată, § 74). în consecinţă, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
81. Având în vedere deficienţele anterior menţionate, identificate în anchetă, Curtea stabileşte, totodată, că autorităţile statului nu au desfăşurat o anchetă adecvată cu privire la plângerea reclamantului privind relele-tratamente (a se vedea, de asemenea, cauza Cobzaru, precitată, § 75). Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie şi sub aspectul său procedural.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
82. Reclamantul s-a plâns în continuare de faptul că, urmare a soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 2 octombrie 2001, nu a putut să formuleze o acţiune civilă în despăgubiri împotriva poliţiştilor care l-au bătut. El a invocat art. 6 alin. (1) din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea_ cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Susţinerile părţilor
83. Guvernul a apreciat că ancheta desfăşurată de autorităţi în speţă a fost efectivă şi, deci, poliţiştii acuzaţi de rele-tratamente au fost exoneraţi de răspundere în baza dovezilor aflate la dosar.
84. S-a arătat că, ulterior rezoluţiei procurorului din 2 octombrie 2001, reclamantul ar fi putut să formuleze o acţiune la instanţa civilă, întemeiată pe art. 998-999 C. civ. O asemenea acţiune ar fi avut şanse de succes, de vreme ce instanţa civilă nu era ţinută de soluţia procurorului. îi era permis reclamantului să ceară să se stabilească răspunderea civilă a poliţiştilor.
85. Referindu-se la cauza Van Oosterwijck împotriva Belgiei (hotărârea din 6 noiembrie 1980, Seria A nr. 40, p. 18-19, § 37), s-a subliniat că opinia negativă a reclamantului asupra şanselor de succes nu putea, singură, să justifice sau să scuze faptul că nu s-a introdus această acţiune.
86. Reclamantul a arătat că soluţia anchetei penale era obligatorie pentru instanţele civile cât priveşte existenţa faptelor invocate, a persoanei responsabile şi răspunderea acesteia, ceea ce lipsea de eficienţă o asemenea procedură în speţă.
B. Aprecierea Curţii
87. Curtea reaminteşte că scopul epuizării căilor de atac interne este acela de a oferi statelor contractante oportunitatea de a preveni ori de a pune capăt încălcărilor ce le sunt imputate, înainte ca acestea să fie invocate în faţa Curţii [a se vedea, printre multe altele, cauza Selmouni împotriva Franţei (GC), nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-IV],
88. Curtea face trimitere la concluziile sale referitoare la art. 1 3, infra, potrivit cărora calea de atac în instanţă îndreptată împotriva soluţiei procurorului este un remediu efectiv în acest caz (a se vedea infra, §§ 99-110).
89. în aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să atace rezoluţia procurorului din
2 octombrie 2001 şi nu îi revine Curţii să speculeze cu privire la rezultatul unei asemenea căi de atac sau asupra influenţei acesteia asupra instanţelor civile menite să se pronunţe asupra despăgubirilor [a se vedea, mutatis mutandis, cauza Moldovan şi alţii (nr. 2), nr. 41 138/98 şi 64320/01, § 120, ECHR 2005-VII (extrase); Menesheva împotriva Rusiei, nr. 59261/00, § 76, 9 martie 2006 şi Corsacov împotriva Moldovei, nr. 18944/02, § 82, 4 aprilie 2006],
90. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins potrivit art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie, pentru neepuizarea căilor de atac.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie
91. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de faptul că autorităţile nu au efectuat o anchetă efectivă aptă să conducă la reparaţii pentru relele-tratamente suferite de reclamant, ceea ce constituie o încălcare a art. 13 din Convenţie. în plus, el s-a plâns că nu a avut o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe, împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dată de procurorul militar în favoarea poliţiştilor despre care a afirmat că l-au agresat.
Art. 13 prevede după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
92. Curtea reţine că această cerere are două capete distincte: efectivitatea anchetei penale şi lipsa unei căi de atac împotriva soluţiei procurorului militar. Fiecare va fi analizat separat.
A. Efectivitatea anchetei penale
7. Cu privire la admisibilitate
93. Curtea reţine că aceste aspecte ale cererii sunt legate de capătul de cerere examinat referitor la aspectul procedural al art. 3 şi ca urmare, în mod similar, va fi declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
94. în ceea ce priveşte fondul, Curtea reaminteşte că a stabilit deja că a existat o încălcare sub aspect procedural a art. 3 cu privire la anumite aspecte (a se vedea supra, § 81). Ca urmare, nu găseşte că este necesară în speţă o analiză separată cu privire la art. 13 din Convenţie pentru acest capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Secic împotriva Croaţiei, nr. 40116/02, § 61, ECHR 2007-...).
B. Calea de atac împotriva rezoluţiei procurorului
95. Curtea consideră că o problemă separată legată de art. 1 3 o constituie faptul că reclamantul nu a putut să formuleze o plângere împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale, în special având în vedere faptul că reclamantul a susţinut că soluţia procurorului l-a împiedicat să obţină despăgubiri la instanţa civilă. Acest aspect nu a fost examinat odată cu aspectul procedural al art. 3, anterior analizat. Ca urmare, Curtea îl va analiza în continuare.
7. Susţinerile părţilor
96. Guvernul a pledat în sensul neepuizării căilor de atac interne de vreme ce reclamantul nu a utilizat posibilitatea de a ataca, în faţa unei instanţe, rezoluţia procurorului militar de neîncepere a urmării penale. Guvernul a arătat că această nouă cale de atac, prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., a fost introdusă prin Legea nr. 281/24 iunie 2003 şi era accesibilă pentru reclamant de la 1 iulie 2003.
97. Citând cauza Brusco împotriva Italiei [(decizie), nr. 69789/01, ECHR 2001-IX şi Nogolica împotriva Croaţiei (decizie) nr. 77784/01, ECHR 2002-VIII], guvernul a considerat că reclamantul trebuia să epuizeze această cale de atac, deşi ea a devenit disponibilă abia după data cererii formulate în faţa Curţii.
98. Reclamantul a arătat că în speţă nu existau circumstanţe speciale care să permită o excepţie de la regula potrivit căreia calea de atac trebuie să existe înaintea cererii formulate de reclamant. El a invocat faptul că Guvernul nu a dovedit că această cale de atac era efectivă.
2. Aprecierea Curţii
a) Cu privire la admisibilitate
99. Curtea consideră că argumentul Guvernului ridică problema efectivităţii, din perspectiva reclamantului, a plângerii îndreptate împotriva soluţiei procurorului. Ca urmare, Curtea va uni excepţia cu fondul cererii reclamantului.
100. Curtea reţine că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Curtea apreciază că nu există niciun motiv de inadmisibilitate, astfel încât va declara capătul de cerere admisibil.
b) Cu privire la fond
101. După cum a stabilit Curtea în numeroase ocazii, art. 13 din Convenţie garantează disponibilitatea, la nivel naţional, a unei căi de atac care să asigure exercitarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţie, în orice formă ar fi acestea reglementate de legislaţia internă. Efectul art. 13 din Convenţie este, deci, de a impune reglementarea unei căi de atac interne care să privească esenţa unei cereri cu aparenţă de temeinicie în baza Convenţiei şi să ofere soluţia potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o marjă de apreciere cu privire la maniera în care se conformează obligaţiilor prevăzute de acest articol din Convenţie. Scopul obligaţiei prevăzute de art. 1 3 din Convenţie diferă în funcţie de natura cererii formulate de reclamant în temeiul Convenţiei. Totuşi, remediul cerut de art. 13 trebuie să fie efectiv în drept şi în practică (a se vedea cauzele Aksoy împotriva Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, ECHR 1996-VI, p. 2285, § 95, Aydin împotriva Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, ECHR 1997-VI, p. 1895-1896, § 103 şi Kaya împotriva Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, ECHR 1998-I, p. 329-330, § 106).
102. în lumina concluziilor Curţii de mai sus, privind art. 3, această cerere are în mod clar o „aparenţă de temeinicie" în sensul dispoziţiilor art. 13 (a se vedea cauza Boyleşi Rice împotriva Regatului Unit, hotărârea din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 1 31, § 52). Mai rămâne, deci, să se stabilească dacă reclamantul a avut o cale de atac disponibilă în legea română pentru a ataca soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor.
103. Curtea reaminteşte că în speţă incidentele dintre reclamant şi poliţişti au avut loc la data de 3 aprilie
2001, plângerea penală a fost formulată la data de 18 aprilie 2001 iar rezoluţia procurorului militar de neîncepere a urmăririi penale datează din 2 octombrie 2001,
confirmată pe cale ierarhică de parchetul superior, la data de 15 mai 2002. Legea nr. 281/2003 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004.
104. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor de atac interne este întemeiată pe prezumţia, reflectată în art. 13 din Convenţie - faţă de care are strânse afinităţi
- că există o cale de atac disponibilă cu privire la pretinsa încălcare în cadrul sistemului naţional. în acest fel, ea devine un aspect important al principiului ce stabileşte că sistemul de protecţie stabilit de Convenţie este subsidiar sistemului naţional de protecţie a drepturilor omului (a se vedea cauzele Akdivar şi alţii împotriva Turciei, hotărârea din 16 septembrie 1996, ECHR
1996-VI, p. 1210, §65 şi Aksoy, precitată, p. 2275, § 51).
Este adevărat că, pentru ca regula epuizării căilor interne de atac să fie aplicabilă, calea de atac efectivă trebuie să existe la data la care cererea este formulată în faţa Curţii. Totuşi, de la regulă se poate deroga atunci când acest lucru poate fi justificat de circumstanţele particulare ale unui caz (a se vedea cauzele Bauman împotriva Franţei, nr. 33592/96, 22 mai 2001, § 47, Brusco, precitată). Curtea a acceptat că un astfel de caz poate interveni atunci când la nivel naţional a fost adoptat un act normativ cu efect retroactiv, menit, în special, să înlăture încălcări ale drepturilor procedurale fundamentale şi să pună capăt unei probleme structurale care exista în legislaţia naţională înainte de adoptarea sa [a se vedea cauzele Igyer împotriva Turciei (decizie), nr. 18888/02, § 83-84, ECHR 2006-1; Charzynski împotriva Poloniei (decizie), nr. 15212/03, § 40-41, ECHR 2005-V şi, mutatis mutandis, Ismayilov împotriva Azerbaijanului, nr. 4439/04, § 38, 17 ianuarie 2008].
105. Revenind la cauza în speţă, Curtea a stabilit deja că anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală în 2003 (Legea nr. 281/2003), părţile interesate nu aveau nicio posibilitate efectivă de a ataca soluţia procurorului în faţa unei instanţe [a se vedea cauzele Rupa împotriva României (decizie), nr. 58478/00, 14 decembrie 2004, şi Kalanyos şi alţii, precitată).
106. Cu toate acestea, după adoptarea modificărilor de mai sus, persoanele aflate în situaţia reclamantului aveau la dispoziţie o nouă cale de atac introdusă prin Legea nr. 281/2003, care prevede un termen limită de un an pentru părţile interesate de a ataca soluţia procurorului dispusă anterior intrării în vigoare a legii. Noile dispoziţii introduse descriu în detaliu procedura care trebuie urmată în faţa instanţei şi termenele limită. Ele conferă instanţelor puterea de a controla ancheta efectuată de procuror în cauză şi de a administra probe.
107. Curtea reţine că aceste noi prevederi au îndepărtat obstacolul care era decisiv atunci când Curtea a considerat că mecanismul de formulare a unei plângeri disponibil anterior modificărilor din anul 2003 nu corespundea tuturor criteriilor unui remediu efectiv (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, cauza Nogolica, precitată). Mai mult, noua cale de atac era special creată pentru a oferi un remediu direct pentru plângeri similare celei formulate de către reclamant.
108. în plus, această cale de atac era disponibilă la o perioadă de mai puţin de trei ani de la data incidentelor. Curtea apreciază că această perioadă nu este suficient de lungă pentru a altera în mod serios reconstituirea faptelor celor implicaţi şi deci pentru a reduce eficienţa analizei instanţelor cu privire la fapte [a se vedea, mutatis mutandis, cauza Dumitru Popescu (nr. 1), precitată, §56],
109. în lumina acestor circumstanţe şi reamintind caracterul subsidiar al sistemului Convenţiei, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să atace în faţa instanţelor soluţia procurorului dată în speţă, odată ce remediul prevăzut de Legea nr. 281/2003 a intrat în vigoare.
110. Corespunzător, Curtea apreciază că în speţă nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenţie în ceea ce priveşte imposibilitatea de a formula o cale de atac împotriva soluţiei procurorului militar de neîncepere a urmăririi penale.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a 14 coroborat cu art. 3 şi art. 13 din Convenţie
111. Reclamantul s-a plâns de faptul că relele-trata-mente pe care le-a suferit şi soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor care l-au bătut au fost determinate în special de etnia sa romă, contrar principiului discriminării stabilit de art. 14 din Convenţie coroborat cu dispoziţiile art. 3 şi art. 13.
Art. 14 din Convenţie prevede următoarele:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."
A. Susţinerile părţilor
112. Guvernul a considerat că niciun element din dosar nu ar putea demonstra discriminarea împotriva recla-
mantului. S-a arătat faptul că pretinsele vicii din anchetă nu au fost cauzate de etnia reclamantului.
113. în fine, s-a apreciat că termenul «ţigan» are conotaţii peiorative numai în anumite contexte, şi, chiar şi atunci, mai mult în limbajul oral.
114. Reclamantul a făcut referire la situaţia generală a romilor din România, astfel cum este ea reflectată în numeroase rapoarte ale O.N.G.-urilor, Consiliului Europei şi Comisiei Europene (pentru un rezumat al acestor rapoarte, a se vedea cauza Cobzaru, precitată, §§ 44-52). Acesta a arătat şi faptul că termenul «ţigan» este insultător, în special când este utilizat pentru a diferenţia o persoană de o altă persoană de origine romă, astfel cum s-a întâmplat în speţă (a se vedea supra, §7).
115. Reclamantul a arătat totodată şi faptul că remarcile rasiste din documentele poliţiei au trecut neobservate de către procurori (a se vedea supra, § 36) şi a considerat că prefectul a avut o disponibilitate nejustificată de a respinge existenţa unui motiv rasist în spatele incidentelor (a se vedea supra, § 17).
B. Aprecierea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
116. Curtea reţine că acest capăt de cerere este legat de cele analizate din perspectiva art. 3 şi 1 3 şi, ca urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
117. Jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 14 a stabilit că discriminarea înseamnă să tratezi diferit, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă, persoane aflate în situaţii similare relevante (cauza Willis împotriva Regatului Unit, nr. 36042/97, §48, ECHR 2002-IV). Violenţa rasială este un afront special la demnitatea umană şi, în lumina consecinţelor sale periculoase, solicită din partea autorităţilor o vigilenţă specială şi o reacţie viguroasă. în consecinţă autorităţile trebuie să utilizeze toate mijloacele disponibile pentru a combate rasismul şi violenţa rasială, pentru a consolida viziunea democraţiei asupra unei societăţi în care diversitatea nu este percepută ca o ameninţare, ci ca o sursă a îmbogăţirii sale [a se vedea cauza Nachova şi alţii împotriva Bulgariei (GC), nr. 43577/98 şi 43579/8, § 145, ECHR 2005-VII],
118. Pusă în faţa cererii reclamantului privind încălcarea art. 14, aşa cum a fost formulată, sarcina Curţii este de a stabili dacă rasismul a fost sau nu un factor cauzator în comportarea autorităţilor pe parcursul evenimentelor şi a anchetei care a urmat, într-o măsură în care să constituie o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 3.
119. Curtea va începe prin a căuta pretinsele motive rasiale din spatele derulării anchetei. în acest context, ea reaminteşte că atunci când investighează incidente violente, autorităţile statale au obligaţia suplimentară de lua toate măsurile rezonabile pentru a demasca orice motiv rasist şi de a stabili dacă duşmănia etnică sau prejudecata ar putea juca un rol în evenimente. A trata violenţa şi brutalitatea produsă pe criterii rasiale pe picior de egalitate cu acele cazuri care nu au implicaţii rasiste, înseamnă să se închidă ochii faţă de natura specifică a actelor ce încalcă evident drepturi fundamentale. A nu face distincţia, în acest fel, între acele situaţii care sunt esenţial diferite, poate constitui un tratament nejustificat care nu se conciliază cu art. 14 din Convenţie.
După cum este cunoscut, dovedirea motivelor rasiste poate fi adesea extrem de dificilă în practică. Obligaţia statului pârât de a ancheta posibilele implicaţii ale unui act violent înseamnă obligaţia de a folosi cele mai potrivite eforturi, şi nu este absolută, autorităţile trebuind să facă ceea ce este rezonabil în circumstanţele cauzei (a se vedea cauzele Nachova şi alţii, §160 şi Seeiae, §§ 66-67, hotărâri precitate).
120. în speţă, procurorul militar a consemnat, într-o anumită măsură, potenţialele implicaţii rasiste ale incidentelor. Rămâne de văzut dacă autorităţile au utilizat cele mai bune mijloace pentru a determina eventualele aspectele rasiste ale cauzei.
121. Curtea reţine că procurorul militar a stabilit că nu au existat aspecte rasiale ale incidentelor, bazându-se numai pe aprecierile lui C.C. şi ale poliţiştilor asupra conflictului. Acesta nu a luat în considerare faptul că aceiaşi martori au declarat că C.C. s-a plâns vice-primarului că a venit înainte alegerilor pentru a câştiga voturile romilor şi a renegat promisiunile când a fost ales. Curtea consideră că această remarcă nu poate fi privită ca fiind complet neutră rasial.
122. Curtea este nemulţumită de faptul că procurorul militar nu a luat în seamă în niciun fel remarcile din raportul Poliţiei Suceava, descriind pretinsul comportament agresiv al sătenilor ca „pur ţigănesc", chiar dacă astfel de remarci sunt în mod clar stereotipe.
123. Curtea este de asemenea îngrijorată, ca şi reclamantul, de lejeritatea cu care prefectul a concluzionat că incidentele din 3 aprilie 2001 nu au avut o motivaţie rasială.
124. în consecinţă, Curtea consideră că autorităţile nu au făcut tot ce le era în putinţă pentru a investiga posibilele motive rasiste din spatele conflictului.
125. Curtea va examina în continuare implicaţiile acestei concluzii în analizarea pretinsei încălcări substanţiale a art. 14.
126. Curtea reaminteşte că în aprecierea dovezilor va adopta standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă (a se vedea supra, § 63); cu toate acestea, nu este exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri de pretinsă discriminare, să poată fi cerut Guvernului res-pondent să demonstreze netemeinicia unei susţineri aparent temeinice de discriminare şi - dacă nu reuşeşte
- să se constate o încălcare a art. 14 din Convenţie pe acest temei [a se vedea cauzele Nachova şi alţii, precitată, § 1 57 şi Bekos şi Koutropoulos împotriva Greciei, nr. 15250/02, § 65, ECHR 2005-XIII (extrase)].
127. în sfârşit, Curtea recunoaşte că atunci când este invocat - ca şi în speţă - faptul că un act violent era motivat de o prejudecată rasială, transferul sarcinii probei către Guvernul respondent ar putea echivala cu a solicita acestuia din urmă să demonstreze absenţa unei atitudini subiective particulare din partea persoanei implicate (a se vedea cauzele Nachova şi alţii, § 157 şi Bekos şi Koutropoulos, § 65, hotărâri precitate).
128. în speţă, nu este contestat că incidentele din 3 aprilie 2001 au avut loc între sătenii romi şi forţele de poliţie. Chiar reclamantul este de etnie romă. Poliţiştii s-au oprit în faţa unui bar deţinut de C.C., un rom, iar disputa care a izbucnit, astfel cum a fost descrisă de săteni, sau, într-o oarecare măsură, astfel cum a fost raportată de poliţişti, nu a fost neutră rasial. Curtea reaminteşte că sătenii au afirmat că poliţiştii l-au întrebat pe F.L. dacă este „ţigan sau român" înainte să-l bată, la cererea viceprimarului de a le da romilor „o lecţie" (a se vedea supra, § 7).
De asemenea, disputa lui C.C. cu viceprimarul din acea seară avea în miezul său elemente rasiste.
Mai mult, Curtea consideră că remarcile din raportul Poliţiei Suceava care descrie pretinsul comportament agresiv al sătenilor ca fiind „pur ţigănesc", sunt în mod clar stereotipe şi dovedesc că poliţiştii nu erau neutrii rasial, nici pe parcursul incidentelor şi nici pe parcursul anchetei.
129. Curtea stabileşte deci că nu există niciun motiv pentru a considera că agresarea reclamantului de către poliţişti a fost desprinsă din acest context rasial.
130. Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că sarcina probei revine Guvernului, având în vedere toate dovezile de discriminare ignorate de poliţie şi procurorul militar şi concluzia anterioară a existenţei unei anchete părtinitoare rasial asupra incidentelor.
131. Ca urmare, în cauza de faţă dovada care indică motivele rasiale aflate la baza acţiunilor poliţiştilor este clară şi nici procurorul însărcinat cu efectuarea anchetei şi nici Guvernul nu au putut să explice în niciun alt fel incidentele, sau să susţină orice argumente care să arate că incidentele au fost neutre rasial.
132. în consecinţă a fost încălcat art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 3.
133. în fine, având în vedere concluziile privitoare la art. 1 3 din Convenţie (a se vedea supra, § 94), Curtea consideră că nu se ridică nicio problemă particulară din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 13.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
134. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
135. Reclamantul a solicitat 1.000 euro pentru prejudiciul material suferit, care reprezintă banii pe care familia sa i-a cheltuit cu spitalizarea sa repetată după ce a fost bătut la data de 3 aprilie 2001.
Acesta a pretins de asemenea şi suma de 70.000 euro cu titlu de daune morale.
136. Guvernul a cerut Curţii să respingă cererea reclamantului de reparaţie echitabilă. Acesta a considerat că răspunderea statului nu poate fi angajată pentru costurile de spitalizare, iar suma cerută cu titlu de daune morale este exagerată şi nejustificată.
137. Curtea reţine că cererea reclamantului pentru daune materiale este nejustificată şi o va respinge.
138. Pe de altă parte, îi va acorda reclamantului suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
139. ERRC a pretins suma de 2.278 euro pentru cheltuielile ocazionate de procedura în faţa Curţii, respectiv pentru pregătirea cauzei, 10 ore pentru revizuirea corespondenţei cu Curtea, verificarea jurispru-denţei, contacte cu parteneri şi clientul şi 22 ore pentru redactarea concluziilor depuse la Curte. S-a cerut plata directă către organizaţie, într-un cont separat.
140. Guvernul a invocat faptul că în contractul semnat de către reclamant cu ERRC nu au fost menţionate onorarii orare.
141. Curtea reaminteşte că pentru rambursarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41, acestea trebuie să fie actuale şi necesare, precum şi rezonabile ca şi cuantum [a se vedea, de exemplu, cauzele Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (GC), nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII şi Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006). Potrivit art. 60 alin. (2) din Regulamentul Curţii, toate solicitările trebuie enumerate separat, iar în caz contrar Camera poate respinge în tot sau în parte cererea.
142. în speţă, având în vedere criteriile de mai sus, raportate la lista cu enumerări prezentată de reprezentantul reclamantului precum şi de numărul şi complexitatea problemelor ridicate de speţă şi contribuţia substanţială a ERRC, Curtea acordă suma solicitată, de 2.278 euro, care va fi plătită într-un cont bancar indicat de reprezentantul reclamantului.
C. Dobânzi
143. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,
ÎN UNANIMITATE
1. Declară cererea privind art. 3 şi art. 13, separat sau în coroborare cu art. 14 din Convenţie, admisibilă, iar restul cererilor ca inadmisibile;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie atât sub aspectul substanţial, cât şi cu privire la cel procedural;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 13 din Convenţie în ceea ce priveşte posibilitatea pentru reclamant de a contesta soluţia finală a procurorului militar;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 14 coroborat cu art.
3 din Convenţie;
5. Hotărăşte că nu este nevoie să se examineze cererea cu privire la art. 13, separat sau în coroborare cu art. 14 din Convenţie, privind lipsa unei anchete efective;
6. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 15.000 euro cu titlu de prejudiciu moral, la care se va adăuga orice sumă datorată cu titlu de impozit sau taxă, sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât;
b) că statul pârât trebuie să plătească reprezentantului reclamantului, ERRC, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 2.278 euro cu titlu de cheltuieli de judecată, la care se va adăuga orice sumă datorată cu titlu de impozit sau taxă;
c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
7. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 4 martie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada, Josep Casadevall,
Grefier Preşedinte
| ← CHALABI contra Franţei - Condamnare pentru calomnierea unui... | SAMOILĂ şi CIONCA contra României - Arestare preventivă.... → |
|---|
