CEDO, Secţia a III-a, Silviu Marin c. România, 2 iunie 2009, 35482/06
În iulie 1991 Primăria Amara a emis o decizie prin care i-a atribuit în folosinţă reclamantului o parcela de 800 mp, necesară pentru construirea unei case. În februarie 1992 Prefectura Ialomiţa i-a atribuit în proprietate aceasta parcela în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991, decizia fiind confirmată în 1993 de către Consiliul Judeţean Ialomiţa. Reclamantul a înregistrat cele două decizii în Registrul cadastral de publicitate imobiliara. În decembrie 1995 primăria a emis autorizaţia de construire a casei. Ulterior reclamantul a construit casa, bucurându-se netulburat de proprietatea şi folosinţa casei şi terenului. În octombrie 2005 Prefectul de Ialomiţa a sesizat judecătoria Slobozia cu o acţiune în constatarea nulităţii deciziilor de atribuire în folosinţa şi apoi în proprietate a terenului, motivând că erau contrare Legii nr. 18/1991. Acţiunea a fost admisă, Tribunalul Ialomiţa constatând nulitatea absoluta a celor trei decizii pe motivul că reclamantul ar fi trebuit să fie proprietarul construcţiei la momentul atribuirii în folosinţă sau proprietate; or, acest lucru nu se întâmplase dat fiind faptul că abia ulterior atribuirii terenului reclamantul ridicase construcţia respectivă.
CEDO a fost sesizată cu o plângere privitoare la încălcarea dreptului de proprietate. În raport de aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a considerat că terenul fusese atribuit reclamantului în proprietate, că acesta înregistrase deciziile respective în cartea funciară şi construise ulterior imobilul, nefiind tulburat în exercitarea dreptului de proprietate o lungă perioadă de timp. În consecinţă, reclamantul avea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în ciuda constatării ulterioare a nulităţii absolute.
În raport de fondul plângerii, Curtea a examinat efectele hotărârii de anulare a deciziilor asupra situaţiei reclamantului. Chiar dacă continua să ocupe terenul, reclamantul era într-o stare de incertitudine totală ca urmare a titlului său de proprietate şi nu mai putea exercita elementul esenţial al dreptului de proprietate – dispoziţia. Dat fiind faptul că reclamantul a pierdut un atribut esenţial al dreptului de proprietate, Curtea a considerat că reclamantul a fost victima unei privări de proprietate.
O astfel de privare de proprietate, trebuie să aibă la bază o cauză de utilitate publica şi să fie prevăzută de lege. În plus orice limitare a dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporţionalitate. În speţă însă, Curtea a constatat că Tribunalul Ialomiţa şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile Legii nr. 169/1997, care nu erau în vigoare în anul 1993 când terenul a fost atribuit în proprietate reclamantului. Totodată, atât timp cât reclamantul nu a acţionat de o maniera ilegala în scopul de a obţine terenul, iar autorităţile aveau obligaţia de a verifica, înainte de a emite deciziile, dacă au fost respectate cerinţele legale în vigoare la momentul emiterii deciziilor, Curtea a considerat că reclamantul nu s-ar fi putut aştepta ca actele să fie anulate după mai mult de 13 ani, în baza unei legi noi ce stabilea sancţiunea respectiva. În concluzie, Curtea a statuat că anularea deciziilor nu putea fi considerată ca fiind previzibila din punctul de vedere al reclamantului şi, în consecinţă, nu era prevăzută de lege în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1.
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Silviu Marin contra României - Aplicarea retroactivă a legii. Anularea unui act administrativ
