Art. 254 Codul muncii Răspunderea patrimonială
| Comentarii |
|
Răspunderea patrimonială
Art. 254
(1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
(2) Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
(3) În situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina şi în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părţilor, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării.
(4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părţilor, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.
| ← Art. 253 Codul muncii Răspunderea patrimonială | Art. 255 Codul muncii Răspunderea patrimonială → |
|---|
Sunt cerute mai multe condiţii pentru existenţa acestei răspunderi:
- să fie vorba de o pagubă materială (nu una morală);
- paguba să se datoreze vinovăţiei salariatului;
- această pagubă să aibă legătură cu munca celui vinovat.
Alineatul (2) reglementează cauzele exoneratoare de răspundere sau de ne-responsabilitate.
în afară de forţa majoră, în rândul acestor cauze se pot număra: starea de
Citește mai mult
necesitate, ordinul de serviciu, acordul angajatorului etc.Acordul angajatorului se aseamănă cu ordinul de serviciu; prin intermediul său acel salariat este autorizat să întreprindă o anumită acţiune care poate conduce la producerea unei pagube.
Riscul normal al serviciului poate fi normat sau nenormat.
Noţiunea de risc al serviciului priveşte efectele păgubitoare ale unor factori inerenţi procesului muncii, care atunci când se înscriu în sfera normalului, transformă acest risc în patrimoniul angajatorului.
Riscul este normat când el este prevăzut, comensurat în anumite norme (de perisabilitate, de consum, de pierderi tehnologice, de uzură etc.).
Riscul nenormat, aşa cum îi este denumirea, nu este supus normării. îşi găseşte aplicare în mai multe situaţii. Dar, ţinându-se seama, de la caz la caz, de specificul activităţii respective (volumul foarte mare de operaţii, ritm accelerat, durata timpului peste cel normal, folosirea unor obiecte sau unelte uzate1, învechite etc.), este posibil să se aprecieze că unele scăpări accidentale, care produc pagube de o pondere relativ neînsemnată în raport cu lucrările efectuate, nu sunt imputabile, deoarece operează cauza de exonerare a riscului normal al serviciului.
Privind starea de necesitate, aceasta nefiind reglementată de legislaţia muncii, urmează să se aibă în vedere art. 45 din Codul penal, care o defineşte ca acea faptă având scopul de a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, a altuia, un bun important sau un interes public. Deci, dacă printr-o astfel de faptă se produce o pagubă angajatorului, starea de necesitate determină exonerarea de răspundere a salariatului în cauză.
La fel se pune problema şi în situaţia ordinului de serviciu primit de acel salariat de la superiorii săi. Pentru a opera însă exonerarea de răspundere, acest ordin nu trebuie să fie vădit ilegal.
Art. 254 fost completat prin Legea nr. 40/2011 cu ultimele două alineate, extrem de importante în ceea ce priveşte recuperarea pagubelor prin acordul părţilor, deci, pe cale amiabilă şi contractuală2.
Această posibilitate a fost recunoscută chiar anterior existenţei acestui text, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 24/2003. S-a reţinut că nu este lezată astfel „libertatea contractuală", iar ipoteza reglementată de art. 164 alin. 2 din Codul muncii „se referă doar la situaţiile în care salariatul nu acoperă de bunăvoie dauna cauzată angajatorului".
Din păcate, „nota de constatare", deci acordul părţilor poate interveni, potrivit alin. 4, doar în ipoteza unei pagube care „nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime pe economie", ceea ce, credem, reprezintă o limitare nejustificată. Părţile, ar trebui - în lipsa unui impediment legal - să aibă posibilitatea recuperării pagubei prin acordul părţilor indiferent de valoarea acesteia.
in situaţia în care prejudiciul este consecinţa faptei ilicite a mai multor salariaţi, fiecare dintre ei, aşadar distinct, dar şi împreună, poate (pot) fi de acord să acopere paguba, în modalitatea stabilită, prin înţelegere cu angajatorul.
Art. 254, aşadar, derogă de la prevederile art. 169 alin. 2 din Codul muncii, conform cărora „reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă."