Decizia CCR nr. 469 din 14.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 3201din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 320¹din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Sorin Dobîrcianu în Dosarul nr. 4.051/105/2013 al Tribunalului Prahova - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 577D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că textele criticate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 6 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 4.051/105/2013, Tribunalul Prahova - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320¹din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Sorin Dobîrcianu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textele criticate nu oferă posibilitatea de a beneficia de reducerea limitelor pedepsei, conform alin. 7 al art. 320¹din Codul de procedură penală, inculpaților care, fiind trimiși în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni aflate în concurs real sau ideal, recunosc, înainte de începerea cercetării judecătorești, doar o parte din fapte arătate în rechizitoriu, atunci când, cu privire la restul faptelor reținute în sarcina acestora, instanța, pe baza probelor administrate, potrivit procedurii de drept comun, pronunță achitarea. Se arată că o astfel de situație discriminează această categorie de inculpați în raport cu cei în privința cărora rechizitoriile sunt corect întocmite. Se susține că, în acest fel, aplicarea prevederilor art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală este condiționată de corectitudinea reținerii de către procuror a faptelor săvârșite. Se arată că, în aceste condiții, liberul acces la justiție al persoanelor în cauză este îngrădit, fiindu-le încălcat, în același timp, dreptul la apărare.

Pentru aceleași motive, autorul susține, totodată, și încălcarea prin dispozițiile art. 320¹din Codul de procedură penală a prevederilor art. 124 din Constituție referitoare la înfăptuirea justiției.

Tribunalul Prahova - Secția penală opinează că dispozițiile art. 320¹din Codul de procedură penală, prin instituirea obligativității recunoașterii faptelor reținute în rechizitoriu până la începerea cercetării judecătorești, pentru a putea beneficia de reducerea pedepsei, potrivit dispozițiilor art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală, afectează dreptul la apărare al inculpatului care își demonstrează nevinovăția cu privire la una din faptele arătate în actul de sesizare a instanței, dar, situându-se ulterior momentului procesual arătat, nu mai poate solicita aplicarea dispozițiilor legale criticate cu privire la restul faptelor reținute în sarcina sa. Se susține că ar trebui să beneficieze de cauza legală de reducere a pedepsei prevăzute la art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală și acei inculpați care recunosc doar o parte din faptele ce le sunt imputate prin rechizitoriu, atunci când instanța, aplicând procedura de drept comun, constată, din probele administrate, că, în afara oricărui dubiu rezonabil, acestea au fost săvârșite așa cum au fost recunoscute de către inculpat.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, prin textele criticate, legiuitorul oferă inculpatului o procedură cu caracter facultativ, și nu obligatoriu, acesta fiind liber să solicite aplicarea acestei proceduri, dar că instanța de judecată poate respinge o astfel de cerere atunci când constată că probele administrate în faza urmăririi penale nu sunt suficiente. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 198 din 9 aprilie 2013.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 320¹din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

"Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți.

Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispozițiile art. 334 și 340-344 se aplică în mod corespunzător.

Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.

Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.“

Se susține, în esență, că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității textelor criticate, prin raportarea la critici de neconstituționalitate similare, prin Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, respingând ca neîntemeiată excepția invocată și reținând că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun, care presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

Prin decizia anterior referită, Curtea a statuat că această procedură nu este însă un drept fundamental și inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanța de judecată, în condițiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea.

Așa fiind, Curtea a statuat că ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăția inculpatului ori la existența legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei, tocmai în virtutea temeiului constituțional invocat al art. 124 alin. (1), instanța este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiției presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept. Totodată, Curtea a reținut că nici nu ar putea fi admisă o teză contrară, deoarece ar echivala cu admiterea posibilității condamnării unui inculpat nevinovat pentru o faptă pe care, din diferite rațiuni, acesta a înțeles să o recunoască odată cu cererea de aplicare a prevederilor art. 320¹din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea a constatat că, așa cum rezultă din economia sistematică a prevederilor contestate, legiuitorul, în acord cu dispozițiile constituționale invocate, creează cadrul procesual adecvat unei justiții echitabile.

De asemenea, Curtea a observat că, potrivit art. 320¹alin. 6 din Codul de procedură penală, în cazul în care instanța soluționează cauza în temeiul alin. 1 al art. 320¹, poate face aplicarea în mod corespunzător și a prevederilor art. 334 referitor la Schimbarea încadrării juridice,art. 340 referitor la Dezbaterile și ordinea în care se dă cuvântul,art. 341 referitor la Ultimul cuvânt al inculpatului,art. 342 referitor la Concluzii scrise,art. 343 referitor la Obiectul deliberării și art. 344 referitor la Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, sens în care, dacă în cursul deliberării instanța găsește că o anumită împrejurare trebuie lămurită și că este necesară reluarea cercetării judecătorești, repune cauza pe rol.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziei invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Distinct de cele arătate, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate, inculpat într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Prahova, este trimis în judecată pentru săvârșirea a trei infracțiuni, iar înainte de începerea cercetării judecătorești a recunoscut doar două dintre ele, solicitând ca pentru acestea două să îi fie aplicată procedura prevăzută de art. 320¹din Codul de procedură penală. Cu privire la cea de-a treia infracțiune, autorul a susținut că nu o poate recunoaște întrucât nu a fost comisă de el. Instanța de judecată, reținând că inculpatul nu a recunoscut în totalitate faptele arătate în rechizitoriu, a decis continuarea judecății potrivit procedurii de drept comun conform art. 320¹alin. 8 din Codul de procedură penală.

Curtea constată că, în acord cu jurisprudența sa, reducerea pedepsei potrivit dispozițiilor art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală este un beneficiu acordat de legiuitor inculpaților care, până la începerea cercetării judecătorești, declară personal sau prin înscris autentic că recunosc săvârșirea faptelor reținute în rechizitorii și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Acest beneficiu, constând în reducerea cu o treime a limitelor legale ale pedepsei, în cazul închisorii, și în reducerea cu o pătrime a limitelor legale ale pedepsei, în cazul amenzii, are ca scop încurajarea persoanelor trimise în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni să își recunoască vinovăția, cu consecința soluționării în termene mai scurte și cu costuri reduse a cauzelor penale. În lipsa recunoașterii în totalitate a faptelor, procedura aplicabilă este cea de drept comun, iar la final comportarea sinceră în fața instanței a unui inculpat care, fiind trimis în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni aflate în concurs real sau ideal, recunoaște doar o parte dintre acestea se poate reflecta în reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 din Codul penal, cu efectele prevăzute de art. 76 din Codul penal, care pot duce în concret la reducerea cu mai mult de o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Prin urmare, Curtea reține că atitudinea sinceră a inculpatului se poate reflecta, în final, în soluția pe care o pronunță judecătorul, chiar dacă judecarea cauzei s-a desfășurat potrivit procedurii de drept comun.