Decizia CCR nr. 493 din 21.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2151din Codul penal

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 215¹din Codul penal, excepție ridicată de Remus Toma în Dosarul nr. 1.683/243/2012a1 af Curții de Apel Alba-Iulia - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 322D/2013.

Dezbaterile au avut loc la data de 24 septembrie 2013 în prezența autorului excepției, precum și a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunțarea pentru data de 15 octombrie 2013. Ulterior, din cauza imposibilității constituirii legale a completului de judecată s-a amânat pronunțarea pentru 21 noiembrie 2013 când a fost pronunțată prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 507 din 9 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.683/243/2012a1, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 215¹din Codul penal, excepție ridicată de Remus Toma în Dosarul nr. 1.683/243/2012 al Judecătoriei Hunedoara având ca obiect soluționarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de delapidare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece, în condițiile în care limitele pedepsei pentru infracțiunea de la primul alineat sunt de la unu la 15 ani, iar pentru infracțiunea de la cel de-al doilea sunt de la 10 la 20 de ani, există posibilitatea ca pentru o faptă mai puțin gravă să se aplice o pedeapsă mai mare decât pentru săvârșirea unei fapte cu consecințe deosebit de grave.

Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională constată că la data de 24 septembrie 2013 autorul excepției a invocat, cu prilejul dezbaterilor, excepția nelegalei sesizări a Curții Constituționale de către o instanță necompetentă material, respectiv Curtea de Apel Alba-Iulia - Secția penală, care, potrivit art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu era "instanță imediat superioară“ celei în cadrul căreia a fost invocată excepția. Având în vedere această problemă, Curtea Constituțională constată că o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 29 alin. (4) din aceeași lege, condițiile referitoare la legalitatea sesizării au în vedere sesizarea de către o instanță judecătorească. Or, Curtea de Apel Alba Iulia face parte din categoria instanțelor de judecată competente să sesizeze Curtea Constituțională astfel cum sunt ele menționate prin art. 146 lit. d) din Legea fundamentală și definite prin art. 126 alin. (1) din Constituție reflectat prin art. 2 alin. (2) lit. a)-f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare. Problema competenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia de a se pronunța asupra unei încheieri prin care Judecătoria Hunedoara a respins, ca "neîntemeiată“, excepția de neconstituționalitate invocată de autor excedează competenței Curții Constituționale, deoarece aceasta are, pe de o parte, competența de a verifica îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției prevăzute în art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, și, pe de altă parte, competența de a se pronunța asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Prin urmare, din perspectiva controlului a posteriori prevăzut de art. 146 lit. d) teza întâi din Constituție, rolul Curții se circumscrie exclusiv cenzurii referitoare la compatibilitatea unei norme legale cu Legea fundamentală, neputând interveni în vreun fel în fondul cauzei. Împrejurarea că o anumită instanță de judecată era sau nu era competentă să se pronunțe asupra unui incident procedural, nu legitimează Curtea Constituțională să procedeze la o astfel de analiză. Singura verificare pe care instanța constituțională este datoare să o facă este cea referitoare ia legalitatea sesizării, care, în cauza de față, presupune analiza exigențelor mai sus arătate.

Totodată, în măsura în care Curtea Constituțională ar examina aspectele legate de competența instanțelor, s-ar transforma într-o instanță de reformare a hotărârilor judecătorești, fapt nepermis de Constituție. În esență, problemele legate de sintagma referitoare la "instanța imediat superioară“ intră prin excelență în sfera de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală "asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești“. Relevantă în acest sens este Decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 30 mai 2007.

În sfârșit, prin reductio ad absurdum, dacă s-ar accepta teza potrivit căreia instanța de contencios constituțional are posibilitatea cenzurării respectării normelor de competență a instanțelor de drept comun, atunci aceasta echivalează cu instituirea și recunoașterea unei căi de atac neprevăzute de lege.

Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 215¹din Codul penal cu denumirea marginală Delapidarea, care au următorul conținut:

"Însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 15 ani.

În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.“

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitor la România ca stat de drept, în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului,art. 23 alin. (12) referitor la prezumția de nevinovăție și art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Pedeapsa, ca sancțiune specifică dreptului penal, are drept scop prevenirea săvârșirii de infracțiuni prin aplicarea unor măsuri de constrângere și reeducare a condamnatului. Pentru ca acestea să aibă eficiență, condamnatul trebuie să învețe să respecte legile și normele de conviețuire socială, sens în care, în funcție de criteriile generale de individualizare, judecătorul va ține seama atât de existența circumstanțelor agravante, cât și de a celor atenuante. Însă, pentru a se putea atinge cele două funcții, este necesară o dozare a pedepselor prin posibilitatea judecătorului de a avea la îndemână un sistem determinat relativ al duratei lor și alternativ al felurilor acestora. Prin urmare, pedeapsa privativă de libertate prevăzută în partea specială a Codului penal pentru fiecare infracțiune în parte are avantajele gradării și divizării ei, permițând judecătorului o individualizare adaptată diferitelor fapte și modalități de săvârșire, precum și diferiților făptuitori. Prin urmare, aceasta este rațiunea pentru care legiuitorul nu a optat pentru un sistem determinat absolut și l-a relativizat prin aceea că limita minimă specială prevăzută în alin. 2 al art. 215¹din Codul penal este mai mică decât limita maximă specială prevăzută în alin. 1 al aceluiași articol. De altfel, acest mod de reglementare, prin care limita minimă specială pentru o infracțiune în varianta mai gravă este mai mică decât limita maximă specială pentru aceeași faptă în varianta mai puțin gravă, nu este specific numai infracțiunii de delapidare, fiind întâlnit și pentru alte fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi înșelăciunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 5, gestiunea frauduloasă prevăzută de art. 214 alin. 1 și 2, tâlhăria prevăzută de art. 211 alin. 1, 2, 21 și 3, furtul calificat prevăzut de art. 209 alin. 1 și 3 și altele, toate din Codul penal. Prin urmare, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, deoarece întreaga suită de garanții referitoare la individualizarea în concret a pedepselor se aplică de către judecător, în condiții de unicitate, imparțialitate și egalitate, tuturor persoanelor aflate în ipotezele date. Totodată, nu sunt afectate nici prevederile constituționale referitoare la prezumția de nevinovăție, deoarece rațiunile avute în vedere de legiuitor nu au legătură cu prezumția constituțională menționată, ea fiind operabilă pe parcursul derulării procesului până la soluționarea definitivă a cauzei. Așa fiind, întreaga viziune adoptată cu prilejul instituirii limitelor de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal nu fac altceva decât să dea eficiență exigențelor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitor la România ca stat de drept, în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, deoarece ceea ce este esențial constă în faptul că, indiferent de întinderea lor, acestea nu vor depăși niciodată limitele generale de pedeapsă prevăzute în art. 53 din Codul penal.

În sfârșit, în ce privește critica fundamentată pe dispozițiile constituționale ale art. 20, Curtea constată că nu poate fi primită, deoarece autorul excepției nu face trimitere la nicio normă cuprinsă în tratate internaționale referitoare la drepturile omului, care să justifice, în caz de neconcordanță, prioritatea acestora din urmă.