Decizia CCR nr. 400 din 3.07.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 200 alin. (1)–(3) din C. pr. civ.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (1)-(7) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Asociația pentru Salvarea Patrimoniului M.T.S. - S.A. din Târgu Secuiesc în Dosarul nr. 2.114/119/2013/a1 al Tribunalului Covasna - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 865D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, autorul excepției, prin președintele Consiliului director, a depus concluzii scrise prin care solicită admiterea excepției, precum și mai multe acte în sprijinul concluziilor scrise.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând jurisprudența Curții în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 12 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.114/119/2013/a1, Tribunalul Covasna - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 200 alin. (1)-(7) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de reclamantul Asociația pentru Salvarea Patrimoniului M.T.S. - S.A. din Târgu Secuiesc într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de reexaminare a încheierii prin care a fost anulată cererea de chemare în judecată introdusă de autorul excepției.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică îndeplinirea cerințelor cuprinse în art. 194-197 din același act normativ, aduc atingere accesului liber la justiție și dreptului de proprietate privată, deoarece o parte dintre aceste cerințe pot fi realizate doar în cursul cercetării procesului, ca etapă a judecății. Unele cerințe cuprinse în art. 194 din Codul de procedură civilă, cum ar fi dovada cu martori sau interogatoriul pârâtului, nu sunt necesare în toate procesele. În aplicarea prevederilor art. 200 din codul de procedură civilă instanța poate să învedereze reclamantului lipsa anumitor cerințe în formularea cererii de chemare în judecată, cerințe ce nu au legătură cu natura cauzei, ceea ce aduce atingere dreptului său de acces liber la justiție.

7. De asemenea, calificarea juridică a situației de fapt relevată prin probele administrate aparține instanței de judecată, care nu este obligată să rețină motivele de drept învederate de parte. Aceasta, deoarece partea are numai dreptul de a-și apăra interesele, iar în condițiile în care nu beneficiază de pregătire juridică, nu poate fi obligată la interpretarea juridică a dispozițiilor legale. Totodată, anumite acțiuni și cereri sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru, or, pentru a valorifica acest drept, este necesară calificarea de către instanța de judecată a acțiunii introduse, calificare ce trebuie pusă în discuția părților. Autorul apreciază că îndeplinirea cerințelor art. 196 din Codul de procedură civilă, coroborate cu rolul activ al instanței de judecată, constituie elemente suficiente pentru a trece la judecarea cauzei.

8. Tribunalul Covasna - Secția civilă își exprimă opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, prin adoptarea textului de lege criticat legiuitorul a urmărit impunerea unei discipline procesuale semnificativ mai mare decât practica uzuală sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865. Așa fiind, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia anumite elemente ale cererii ar avea caracter facultativ pentru reclamant. Cerințele impuse prin art. 200 din Codul de procedură civilă au ca scop buna desfășurare a judecății într-un termen optim și previzibil, iar acestea sunt incompatibile cu tergiversarea soluționării cauzei prin acordarea unor termene repetate pentru a se face precizările pe care reclamantul era obligat să le facă prin cererea de chemare în judecată. Totodată, respectarea acestora permite pârâtului să își pregătească apărarea cunoscând obiectul cererii de chemare în judecată, motivele pe care se întemeiază și probele care urmează să fie solicitate. Textul de lege criticat nu aduce atingere accesului liber la justiție, ci, dimpotrivă, creează posibilitatea ca la primul termen de judecată acordat în cauză o cerere completă să poată fi soluționată.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise și actele depuse de autorul excepției, prin președintele Consiliului director, precum și concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat și reținut în încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 200 alin. (1)-(7) din Codul de procedură civilă. În realitate, din analiza excepției de neconstituționalitate formulate se observă că autorul critică numai ipoteza normativă a art. 200 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă, care are următorul cuprins:

Art. 200. - Verificarea cererii și regularizarea acesteia: "(1) Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197.

(2) Când cererea nu îndeplinește aceste cerințe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancțiune obligația de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 202 alin. (3).

(3) Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.“

13. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin art. 21 privind accesul liber la justiție și art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată din Constituție.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin deciziile nr. 479 din 21 noiembrie 2013, nr. 31 din 21 ianuarie 2014 și nr. 66 din 11 februarie 2014 publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2014, nr. 112 din 14 februarie 2014 și nr. 286 din 17 aprilie 2014, a reținut, în esență, că prin adoptarea textelor de lege criticate legiuitorul a dorit asigurarea unei discipline procesuale în scopul respectării principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăși esența dreptului protejat, având în vedere că este însoțită și de garanția conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzut de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

15. De asemenea, procedura regularizării cererii introductive se întemeiază și pe soluția de principiu consacrată de art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.

16. Spre deosebire de reglementarea art. 200 din actualul Cod de procedură civilă, vechea reglementare, din Codul de procedură civilă din 1865, presupunea, în vederea remedierii cererilor incomplete, acordarea de noi termene, care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului, afectându-se astfel termenul optim și previzibil. Față de vechea reglementare, unde sancțiunea consta în suspendarea judecății potrivit art. 114 din Codul de procedură civilă din 1865, actuala reglementare prevede sancțiunea anulării cererii introductive, cu consecința dezînvestirii completului de judecată de cererea informă, procedura regularizării cererii introductive fiind o procedură obligatorie.

17. Potrivit jurisprudenței constante a Curții (spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la acces liber la justiție. Mai mult, s-a statuat în jurisprudența citată că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție.

18. De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

19. Astfel, instituirea unor condiții formale ale cererii de chemare în judecată nu poate fi considerată de plano drept o negare a efectivității dreptului de acces la justiție, ci aceasta constituie o expresie a obligativității exercitării drepturilor și libertăților cu bună-credință, în limitele instituite de lege. Mai mult, nerespectarea condițiilor prescrise pentru conformitatea cererii introductive de instanță nu atrage în mod necondiționat anularea actului procedural, existând posibilitatea modificării sau completării acestuia în termenul stabilit de instanță. Prevederile art. 200 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă dispun asupra necesității comunicării în scris către reclamant a lipsurilor constatate în legătură cu cererea de chemare în judecată, cu mențiunea regularizării acestora în termenul stabilit, reprezentând o concretizare a principiului rolului activ al judecătorului, tocmai în vederea asigurării accesului efectiv la justiție al titularului cererii. Mai mult, în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii de anulare, împotriva acesteia se poate face cerere de reexaminare, solicitând motivat revenirea asupra măsurii anulării. Atât reglementarea cererii de reexaminare, sub forma unei căi de atac împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, precum și faptul că aceasta se soluționează de un complet diferit de cel care a dispus măsura anulării, cu citarea reclamantului, reprezintă garanții procesuale, care au drept scop evitarea anulării actului de procedură, în măsura în care a fost legal întocmit. De asemenea, procedura regularizării cererii de chemare în judecată este justificată prin prisma finalității legitime urmărite de către legiuitor, și anume fixarea corectă a cadrului procesual, în vederea evitării acordării de noi termene de judecată pentru complinirea lipsurilor, ceea ce conduce atât la asigurarea dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoștință de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele solicitate, precum și la asigurarea celerității procesului, permițând astfel o bună desfășurare a judecății într-un termen optim și previzibil, în sensul art. 6 din Codul de procedură civilă, element component al termenului rezonabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituție.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

21. Distinct de cele reținute în jurisprudența sa, în prezenta cauză Curtea observă că o primă critică se referă la faptul că proba cu martori și interogatoriul pârâtului nu sunt necesare în toate procesele, or, în opinia autorului excepției, solicitarea acestor probe ar fi obligatorie în toate procesele potrivit art. 194 lit. e) din Codul de procedură civilă, în caz contrar cererea urmând a fi anulată în condițiile art. 200 alin. (1)-(3) din cod. Din această perspectivă ar fi încălcat accesul său la justiție. Din examinarea art. 194 lit. e) teza întâi din Codul de procedură civilă, Curtea observă că este obligatorie arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Celelalte teze cuprinse în art. 194 lit. e) din cod au în vedere situațiile în care reclamantul dorește administrarea probelor indicate de text, fără a institui obligația administrării tuturor probelor reglementate în Codul de procedură civilă, în toate procesele, știut fiind că aprecierea asupra necesității administrării unei anumite probe, în etapa formulării cererii de chemare în judecată, revine reclamantului.

22. Ce-a de-a doua critică o reprezintă susținerea potrivit căreia accesul liber la justiție al unei persoane care nu are studii juridice este încălcat prin obligația ce-i incumbă acesteia de a indica în cuprinsul cererii de chemare în judecată motivele de drept pe care aceasta se întemeiază, potrivit art. 194 lit. d) teza a doua din Codul de procedură civilă, sub sancțiunea anulării cererii. Această sancțiune operează în cazul în care aceste motive de drept lipsesc, iar în termen de 10 zile de la primirea comunicării ce învederează lipsa lor nu se face această completare, potrivit art. 200 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă. Referitor la această critică, Curtea constată că, potrivit prevederilor art. 194 lit. d) teza a doua din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea motivelor de drept pe care se întemeiază. Curtea observă că indicarea "motivelor de drept“, în accepțiunea legiuitorului, nu este sinonimă cu indicarea textelor de lege pe care se întemeiază pretenția reclamantului. Prin urmare, expunerea situației de fapt cu claritate dă posibilitatea judecătorului de a identifica motivele de drept, în exercitarea rolului său activ. Astfel, judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, obligat fiind, în cursul procesului, să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, potrivit art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

23. Cu privire la critica referitoare la timbrarea cererii, judecătorul trebuie să facă o interpretare coroborată a art. 197 din Cod cu prevederile art. 33 alin. (2) teza întâi din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, potrivit cărora: "Dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.“

24. În final, Curtea observă că autorul invocă și încălcarea dreptului său de proprietate, fără a arăta însă în ce constă relația de contrarietate existentă între textul de lege criticat și principiul constituțional invocat, astfel încât critica sa urmează a fi respinsă, Curtea neputându-se substitui acestuia în ceea ce privește motivarea excepției.