Art. 1051 Noul cod civil Revocarea voluntară expresă Revocarea voluntară a testamentului Testamentul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Testamentul
SECŢIUNEA a 3-a
Revocarea voluntară a testamentului
Testamentul
SECŢIUNEA a 3-a
Revocarea voluntară a testamentului
Art. 1051
Revocarea voluntară expresă
(1) Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
(2) Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a testamentului revocat.
(3) Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial prevăzut la Art. 1046.
| ← Art. 1050 Noul cod civil Conversiunea formei testamentare... | Art. 1052 Noul cod civil Revocarea voluntară tacită Revocarea... → |
|---|
1. Nu au fost reţinute susţinerile recurenţilor în ceea ce priveşte revocarea tacită a testamentului de către defunct prin faptul ascunderii sale. De vreme ce testamentul în discuţie este autentic şi înregistrat la Notariatul de Stat, acesta nu putea fi revocat decât printr-un act notarial, care trebuia să cuprindă modificarea voinţei testatorului său printr-un testament posterior, dovadă ce nu a fost făcută în cauză. în aceste condiţii, cauza anulării certificatului de moştenitor o constituie existenţa testamentului autentificat şi nerevocat al defunctului, aspect ce nu poate fi
Citește mai mult
considerat o supoziţie, după cum au susţinut recurenţii, ci reprezintă dovada vătămării drepturilor succesorale ale reclamantei, care, conform voinţei defunctului, trebuia să culeagă întreaga avere succesorală (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 92/2010, în C. Nica, Donaţia şi testamentul, voi. I, p. 210).2. Revocarea voluntară poate avea loc expres sau tacit.
3. Norma analizată tratează revocarea voluntară expresă a testamentului. Conform textului, o asemenea revocare poate fi totală (când testatorul revocă toate dispoziţiile testamentare cuprinse în testament) sau parţială
Citește mai mult
(când testatorul revocă numai o parte a dispoziţiilor testamentare).4. în ceea ce priveşte forma prin care poate avea loc revocarea expresă a testamentului, aceasta poate fi: a) un înscris autentic notarial prin care testatorul declară expres că înţelege să revoce testamentul său în tot sau numai în parte, caz în care obligatoriu în înscris se inserează dispoziţiile testamentare pe care testatorul înţelege să le revoce; înscrisul autentic notarial revocator poate fi şi unul conţinut în cuprinsul unui alt act juridic autentic, cum ar fi un contract de donaţie (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 236)-, b) un testament ulterior; în această situaţie revocarea poate avea loc în forma oricărui testament ordinar prevăzut de lege, nefiind obligatoriu ca actul revocator să fie identic cu actul revocat; spre exemplu, un testament autentic poate fi revocat printr-un testament olograf, dacă acesta este scris, semnat şi datat de testator, deci este valabil şi invers, un testament olograf poate fi revocat printr-un testament autentic. Singura condiţie este aceea ca actul revocator să îndeplinească cerinţele legale de formă ale unui testament, să fie valid.
5. în ipoteza în care revocarea expresă are loc printr-un înscris autentic notarial sau printr-un testament ulterior încheiat în formă autentică, notarul are obligaţia de a menţiona actul de revocare în Registrul naţional notarial.
6. Operaţiunea de revocare expresă a testamentului autentic, fără referire la cel olograf, identic în conţinut, a fost considerată o operaţiune inutilă şi lipsită de sens, dacă nu ar scoate la iveală intenţia testatorului de a reveni asupra tuturor dispoziţiilor testamentare anterioare cu acelaşi conţinut şi deci de a-l exhereda pe cel gratificat (C. Nica, Donaţia şi moştenirea, voi. I, p. 220).
7. Revocarea unui testament anterior nu reprezintă altceva decât o modificare a voinţei testatorului exprimată în cuprinsul unui testament posterior.
8. Revocarea voluntară expresă este, aşadar, un act solemn, lipsa formei atrăgând nulitatea absolută.
Sintagma act autentic notarial ar putea părea pleonastică dacă am avea în vedere situaţia din Franţa care, în mod firesc, ar fi trebuit să fie preluată şi în România din moment ce art.
Citește mai mult
1171 este reproducerea fidelă a art. 1317 din Codul Napoleonian. Apreciem însă că această sintagmă act autentic notarial la care notarii au avut o contribuţie esenţială cu ocazia redactării Codului Civil, este inspirată şi ea va contribui la încetăţenirea ideii că actul autentic este prerogativa esenţială a notarilor publici.Citește mai mult
prin orice mod ne-am fi obligat, ne liberăm prin aceleaşi mijloace prin care ne-am obligat, cu sentimente contrarii celor care le aveam când ne-am angajat. în fine, Pomponius concluzionează că „o obligaţie trebuie să se desfacă prin aceleaşi mijloace cu care am contractat-o”. Soluţiile redate sunt aplicabile şi testamentelor, deoarece acestea s-au desprins ca acte mortis causa din formele de origine religioasă utilizate în materie de transfer de proprietate. Paralelismul formelor s-a estompat însă până la sfârşitul Imperiului: nu a fost abandonat, dar - pe fondul decăderii religiei - era folosit doar la nevoie.Examinând deci istoria dreptului, se observă cum „formalismului instinctiv şi simbolic al începutului i se substituie, din ce în ce mai mult, un formalism reflectat şi utilitar". Pe de altă parte, paralelismul formelor este o chestiune de analogie între actul model şi cel reflex, dar care se analizează numai prin formalism cauzal. Aceasta înseamnă că paralelismul există numai dacă se justifică, dacă finalitatea formei reflexe există. Altfel, un formalism automat, nejustificat decât prin concepţia arhaică, nu poate fi reţinut.
Testamentul poate fi ca urmare revocat prin orice formă de testament, nu neapărat cea iniţială (art. 1051 alin. 2 noul Cod Civil), deoarece "diferenţa de formă eventuală provine din facultatea de opţiune prevăzută de lege şi nu dintr-o violare a principiului paralelismului formelor”. Mai avem şi art. 923 C. civ. (rezultat din art. 1038 CN şi preluat în art. 1068 alin. 2 şi 3 noul Cod Civil). Din text rezultă că revocarea operează datorită intenţiei pe care înstrăinarea o reflectă, intenţie deductibilă atât dintr-un act de înstrăinare chiar desfiinţat ulterior, cât şi - deşi textul legal nu prevede - dintr-un antecontract ce nu a mai apucat să fie executat pentru a deveni înstrăinare definitivă. Art. 923 C. civ. nu aduce un paralelism de forme, dar protecţia testatorului este respectată şi finalitatea paralelismului formelor de asemenea. în fine, la cazurile de revocare expres reglementate de vechiul cod, au fost adăugate pe cale pretoriană distrugerea voluntară a testamentului şi distrugerea voluntară a obiectului legatului particular - ambele făcute de către testator sau cu ştiinţa acestuia. Soluţii moştenite tot din dreptul roman clasic, noul cod le-a consacrat expres la art. 1052 alin. 1 şi 2, respectiv la art. 1068 alin. 4.
17. O altă verificare exterioară a concluziilor privind formalismul testamentar poate fi făcută examinând câteva exemple practice ce au pus instanţele în dificultate, în ceea ce s-a discutat sub numele de caducitate prin dispariţia cauzei.
Curtea de Apel din Iaşi s-a confruntat cu o cauză în care doi soţi testaseră iniţial unul în favoarea celuilalt prin două testamente separate. Soţul şi-a revocat ulterior testamentul său şi a intentat acţiune de divorţ. Desfacerea căsătoriei a fost urmată de un act de partaj autentic al averii dobândite de cei doi în timpul mariajului. Deşi soţia nu şi-a revocat expres testamentul, instanţa a decis că din circumstanţe rezultă că afecţiunea - ca motiv determinant al testării
- nu mai putea să subziste; în consecinţă, „un legat poate fi considerat caduc atunci când au încetat motivele care l-au determinat”. Opinia separată susţinuse însă eficienţa testamentului, motivând că acest caz de caducitate nu este reglementat, că divorţul şi împărţirea bunurilor nu denotă neapărat alterarea afecţiunii şi nu deranjează persistenţa intenţiei liberale, că
- deşi trecuse mult timp de la divorţ - testatoarea nu era în termeni buni cu rudele ei, nu îşi manifestase regretul faţă de cum testase şi nici nu dorise să testeze pentru altcineva.
Un litigiu asemănător a fost rezolvat în sensul opiniei separate de mai sus. La câtva timp după ce soţul testase în favoarea soţiei, aceasta a intentat acţiune de divorţ pentru injurii grave şi a cerut autorizarea de a părăsi domiciliul conjugal. Procesul de divorţ s-a suspendat pentru neprezentarea părţilor şi de atunci a rămas în nelucrare, soţul pârât decedând în cursul instanţei. După moartea acestuia, sora lui a intentat o acţiune prin care a susţinut, între altele, că testamentul a devenit caduc prin încetarea cauzei ce a determinat testarea şi anume prin încetarea motivelor de ordin sentimental prevăzute în testament; a adus ca dovadă introducerea de către soţie, posterior testării, a acţiunii de divorţ şi a cererii de părăsire a domiciliului conjugal. Tribunalul a respins acţiunea: „Când un fapt oarecare survenit posterior testării ar contrazice motivele invocate de testator, voinţa testatorului nu încetează, căci cauzele arătate de cele mai multe ori nu dau decât o stare sintetică rezumativă, iar voinţa e rezultat unui întreg complex de împrejurări, incompatibil cu enunţări precise şi limitate. Prin urmare, în speţă, introducerea unei acţiuni de divorţ nu e o dovadă sigură a dispariţiei cauzei testării prin dispariţia afecţiunii dintre soţi f...]".
într-o altă speţă, testamentul unui avocat începea cu următorul legat: „Las toată averea mea, precum şi drepturile succesorale la averea părintelui meu, baroului de Covurlui, cu sarcina să dobândească un local propriu pentru sediul Decanatului, consiliului disciplinar şi bibliotecii". Fratele dispunătorului, avocat şi el, a invocat caducitatea pentru dispariţia cauzei datorită faptului că baroul legatar primise un sediu la doi ani de la redactarea testamentului şi înaintea deschiderii succesiunii, prin legea pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi. Reclamantul pretinde că legea impune un sediu legal baroului, în Palatul de justiţie, ceea ce face legatul anacronic. Legatarul pârât a depus şi el concluzii scrise, arătând că discuţia ar fi inutilă, câtă vreme - din motive de lipsă de spaţiu - nici până la data litigiului Baroul Covurlui nu primise sediul instituit de lege. „Dar întrucât, precum am arătat mai sus, decanatul poate avea un imobil al său, de altă parte dat fiindcă destinaţia imobilului este şi pentru bibliotecă, nu se poate susţine că azi avem local pentru bibliotecă şi deci legatul este caduc. Chiar dacă am avea local pentru bibliotecă încă dorinţa defunctului de a cumpăra un local în acest scop trebuie împlinită. Şi nu este nici o caducitate. Numai la un caz ar fi caduc acest testament, dacă altcineva ne-ar fi dat o casă în acelaşi scop şi condiţii în care este făcut întreg legatul"115. Judecătorii au adoptat acest ultim punct de vedere şi au validat testamentul, argumentând în plus că art. 60 alin. 2 din legea invocată conţine doar o recomandare de instalare în Palatul de justiţie, neexcuzând instalarea în alt imobil: „în localurile instanţelor judecătoreşti, se va pune la dispoziţia corpului de avocaţi un număr de încăperi necesare exerciţiului profesiei şi organizării corpului".
In fine, într-o altă cauză, testatoarea căsătorită de şapte ani şi neavând copii, dar însărcinată în luna a cincea, îşi lasă toată averea unchiului după mamă. Peste două luni şi jumătate, decedează la o jumătate de oră după ce dăduse naştere unui copil. Soţul testatoarei a cerut să se constate revocarea de drept a testamentului prin naşterea descendentului. Curtea de casaţie a aprobat hotărârile instanţelor inferioare prin care se respinsese acţiunea pe motiv că, sub imperiul vechiului Cod civil, revocarea pentru survenire de copil era aplicabilă numai în materie de donaţii (art. 829, coroborat cu art. 836-837 C. civ.). în plus, a apreciat că, „chiar dacă principial s-ar putea admite anularea legatelor pentru eroare asupra cauzei, atunci când testatorului i-a survenit un copil postum a cărui concepţie nu o cunoştea, instanţa de fond este suverană să aprecieze dacă testatorul s-a găsit în eroare”. Ceea ce instanţa de fond şi făcuse, constatând că testatoarea nu putea fi în eroare, din moment ce a dispus fiind însărcinată în luna a cincea. Adnotatorul acestei decizii conchide: „în cazul survenirii de copii, eroarea în care se găsea dispunătorul crezând că va muri fără descendenţi, se caracterizează deci ca o cauză de nulitate sau de caducitate, după cum copilul născut ulterior fusese conceput la data testamentului sau concepţia lui s-a întâmplat ulterior”.
Se observă cum practica noastră a ezitat în a accepta că un testament nerevocat poate fi considerat totuşi ineficace pe motiv de dispariţie a cauzei sau pe eroare asupra acesteia. în absenţa unei jurisprudenţe relevante după 1948, autorii noştri au acceptat teoretic ineficacitatea legatului în asemenea ipoteze, însă sunt divizaţi asupra fundamentării acesteia. Nici noul Cod civil nu reglementează ipoteza.
Pentru a avea un tablou complet al problemei, o privire în curtea modelului nostru de ieri şi de azi va fi utilă.
Constatăm astfel cum practica franceză a evoluat aici într-o direcţie prudentă.
Doi dintre copiii unei familii fuseseră gratificaţi în 1994 printr-o donaţie autentică cu un fond de comerţ al părinţilor lor. Un an mai târziu, părinţii dispun prin testament autentic în favoarea celorlalţi doi copii ai lor, în intenţia declarată expres în act de a reface echilibrul patrimonial afectat de donaţia anterioară. Pentru a curma disputele iscate în cadrul familiei, fraţii gratificaţi returnează în 1996 părinţilor printr-o donaţie în sens invers fondul de comerţ primit. Ascendenţii decedează în 1998, respectiv în 2004 iar copiii ex-donatari solicită să se constate caducitatea testamentului din 1995 pentru dispariţia cauzei, de vreme ce echilibrul pecuniar se restabilise în 1996 prin restituirea bunului donat. Curtea de Apel Bastia a admis acţiunea astfel formulată, dar Casaţia s-a pronunţat în sens contrar: „nu face decât să adauge la cauzele legale de caducitate a testamentului şi violează, prin aplicare eronată, art. 1131120 şi 1039-1043121 din codul civil, curtea de apel care declară caduce testamentele, pe motiv că singura lor cauză ar fi dispărut odată cu restituirea donaţiei, în vreme ce revine exclusiv testatorului să tragă consecinţele pretinsei dispariţii a cauzei ce îl determinase să dispună”.
Casaţia franceză s-a menţinut pe aceeaşi poziţie şi într-o decizie ulterioară. Considerând că prin înstrăinările succesive din 1960 şi 1962 avantajase pe fiica mai mare în dauna mezinei, tatăl acestora a redactat în 1963 un testament în care explica acest lucru, gratificând-o pe ultima în consecinţă. Testatorul a decedat în 1972, iar la moartea soţiei sale în 2005 s-a găsit ultima voinţă a acesteia, redactată în 2003. Actul arăta că defunctul soţ fusese în eroare când lăsase numai mezinei întreaga cotitate disponibilă a averii sale numai pentru a compensa dezechilibrul patrimonial creat în anii şaizeci. în realitate, fiica cea mare nu primise mai mult decât sora ei, astfel că - pentru a reechilibra situaţia - mama dispunea de averea ei în favoarea primei născute. Sora cea mare a solicitat instanţei anularea testamentului din 1963 pentru cauză falsă. Cea mică a cerut ca, dacă acţiunea surorii sale va avea succes, acelaşi tratament juridic să fie administrat şi pentru ultima voinţă a mamei. Instanţa de fond anulase ambele testamente, pe motiv că rezulta univoc din însăşi cuvintele testatorului că a dispus pentru a restabili echilibrul patrimonial, că a făcut-o din eroare asupra caracterului gratuit al înstrăinării din 1960, că motivul determinant îi dispăruse şi că astfel lăsase fără cauză şi testamentul din 2003 al soţiei sale - soluţie casată în recurs.
Care este semnificaţia acestor jurisprudenţe? Majoritatea practicii şi a autorilor din Franţa consideră că rolul cauzei se rezumă la a verifica validitatea actului la momentul formării sale, nu eficacitatea acestuia în momentul executării. Ca urmare, soluţiile de mai sus ar fi corecte. Totuşi, în materie de liberalităţi, o serie de autori francezi admit caducitatea prin dispariţia cauzei. Argumentul Curţii cum că dispariţia cauzei la testamente nu este reglementată în cod nu poate fi primit; este suficient să îi aplicăm dreptul comun al actelor juridice, unde soluţia este posibilă. Aşa se explică de ce ultima decizie raportată nici nu se mai referă în motivare decât la art. 1131 fr. (= art. 966 C. civ., art. 1236 alin. 1 şi 1238 alin. 1 noul Cod Civil), renunţând la textele ce enumeră cauzele de caducitate a legatelor.
Respingerea caducităţii prin dispariţia cauzei mai beneficiază în optica Curţii de casaţie franceze de un argument. Revocabilitatea discreţionară este de esenţa testamentului. Prin urmare, menţinerea sa de către testator înseamnă că a înţeles să substituie motivaţiei iniţiale o alta. Argumentul are meritul de a evita încercări de (re)interpretare a voinţei dispunătorului care frizează - aşa cum arătasem şi în materia formei olografe - arta divinatorie şi care pot ajunge să răpească orice efect unui testament valabil întocmit. Este o poziţie prudentă, prin care judecătorii francezi încearcă să evite contenciosul prea abundent. în critică, s-a arătat că poate fi cu nimic mai puţin divinatoriu să se mizeze pe lipsa de reacţie a testatorului, câtă vreme el indicase expres motivele ce-1 îndemnaseră la gratificare. Adăugăm la acest argument şi acela că inerţia menţionată se poate datora lipsei de cunoştinţe juridice sau pur şi simplu indolenţei dispunătorului.
19. în ce ne priveşte, acceptăm cauza ca un element esenţial al voinţei juridice, ce trebuie să existe şi să fie reală la momentul exprimării acesteia (art. 948 C. civ. = art. 1179 alin. 1 noul Cod Civil). Remarcăm însă faptul că actul testamentar este o realitate în mişcare: este realizat în mod valabil într-un moment în care, din perspectiva efectelor sale, nu generează decât o simplă expectativă; validitatea obiectului unui legat se apreciază la momentul deschiderii moştenirii, deşi condiţiile acestuia ar trebui în mod normal să fie definitiv întrunite la momentul testării; predecesul (ipotetic) al legatarului instituit antrenează imposibilitatea ultimei voinţe de a-şi mai produce vreodată efectele; la data decesului testatorului, succe-sibilii testamentari dobândesc un drept eventual; acesta se consolidează (retroactiv) prin acceptarea moştenirii; fapte juridice ulterioare devoluţiunii testamentare efective - ca neexecutarea unei sarcini, injuriile aduse memoriei lui decuius etc. - pot atrage ineficienţa actului mortis causa.
Prin urmare, cauza - element esenţial al voinţei testamentare -trebuie, într-adevăr, să întrunească cerinţele art. 966 C. civ. (1236 alin. 1 şi 1238 alin. 1 noul Cod Civil) la momentul testării, dar credem că se poate accepta varianta dispariţiei acesteia în jocul circumstanţelor concrete în care testamentul îşi produce efectele. Teoria condiţiei rezolutorii negative tacite ne apare ca o intruziune în voinţa lui decuius, o forţare a testamentului. De aceea, mai ales că în România de astăzi testamentul autentic este forma de elecţie, am recomanda ca notarii să investigheze intenţiile testatorilor şi să sfătuiască pe viitorul decuius să le includă expres în calitate de condiţii rezolutorii. Ar fi o manieră prin care s-ar preîntâmpina contestările.
în concluzie, observând argumentele pro şi contra emise, nu respingem teoria caducităţii testamentului prin dispariţia cauzei. Aplicarea ei o vedem însă ca esenţial dependentă de circumstanţele concrete. Va trebui de fiecare dată probat dacă: testatorul căruia i s-a născut ulterior un copil a înţeles să-şi menţină testamentul? sau din circumstanţele cauzei rezultă că, în optica dispunătorului, a devenit caduc iar dispunătorul nu s-a mai gândit la acesta din pură comoditate? Divorţul de legatara instituită se datorează sau nu unui deficit de afecţiune suficient de mare încât să facă anacronică intenţia liberală?130 Soluţia caducităţii nu credem că poate fi negată când textul testamentului menţionează expres scopul gratificării. Altfel, o prudenţă ca aceea a Casaţiei franceze în admiterea caducităţii este recomandată când testatorul avusese ocazia de a-şi modifica ultima voinţă. Dar ezitările pot dispărea când dispunătorul nu cunoscuse schimbarea situaţiei concrete, aceasta fiind şi poziţia practicii belgiene.
Conchidem că poziţionarea mai relaxată faţă de exigenţele formalismului a permis reconstituirea datei, semnătura pe plic etc. Tot ea
Citește mai mult
justifică şi admiterea unei revocări a testamentului/legatului prin distrugerea actului sau a obiectului de care s-a dispus - consacrate expres în noul cod. Aceeaşi abordare permite emiterea unei teorii precum caducitatea prin dispariţia cauzei. Experienţa romană ne arată că nu s-ar putea discuta despre cauză (condiţie de fond, ţinând de voinţa juridică) dacă nu s-ar fi renunţat la punctul de vedere rigid, influenţat de religie al vechiului drept roman, conform căruia haina în care este îmbrăcată voinţa nu poate fi depăşită.Flexbilitatea în abordarea juridică se poate observa şi într-o decizie interesantă a Curţii de Apel Cluj, din câte ştim unică până acum în jurisprudenţă noastră.
în speţă, MN testase apartamentul - cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 - pârâţilor BL şi BE. în cursul aceleiaşi zile, a semnat cu legatarii un înscris sub semnătură privată intitulat „Contract de vânzare-cumpărare şi întreţinere viageră", având următorul conţinut: „Eu MN vând apartament situat în [...] lui BL şi BE cu suma de 14 milioane lei şi întreţinere viageră pe perioada vieţii, după care apartamentul rămâne în proprietatea sus-numiţilor cu drepturi depline şi irevocabile, după cum reiese şi din testament. [...] Subsemnatul MN, în dăruire irevocabilă las cu aplicarea legalităţii locuinţa mea proprietate personală, în schimbul a 14 milioane lei şi întreţinerea cu uzufruct viager până la deces". Conform instanţei de recurs, din conţinutul contractului reiese că intenţia testatorului nu a fost de a revoca legatul, ci, dimpotrivă, de a-i consolida efectele. Testatorul a încercat să asigure pârâţilor legatari o dublă modalitate de dobândire a proprietăţii imobilului. Menţiunea din contract că apartamentul rămâne în proprietatea pârâţilor „cu drepturi depline şi irevocabile după cum reiese şi din testament" relevă clar intenţia testatorului de a transmite pârâţilor mortis causa bunul proprietatea sa. Adnotasem aprobativ soluţia Curţii, observând argumentat cu doctrină şi jurisprudenţă română şi franceză că prezumţia de la art. 923 C. civ. (art. 1068 lin. 2 şi 3 noul Cod Civil) poate fi răsturnată şi că la 15 octombrie 1997, prin testamentul urmat imediat de contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, pârâţii BL şi BE au fost înzestraţi cu un titlu alternativ de dobândire a proprietăţii asupra apartamentului în litigiu. La 6 decembrie 1997 ei s-au găsit, principial, în situaţia de a beneficia fie de vocaţia testamentară fie de dobândirea convenţională. în cauză însă, existase de la bun început intenţia de a se prevala de testament.
Soluţia instanţei şi nota aprobativă ce a însoţit-o au înregistrat o critică cel puţin discutabilă.
Astfel, s-a afirmat înainte de toate că soluţia menţinerii testamentului ar fi „în principiu inacceptabilă, încheierea actului între vii cu titlu oneros, trebuie subliniat foarte clar, echivalând cu revocarea legatului, chiar dacă este încheiat cu beneficiarul legatului”. Nu este aşa, deoarece art. 923 C. civ. (= art. 1068 alin. 2 noul Cod Civil) instituie o modestă prezumţie relativă, nu un principiu. Este adevărat deci că înstrăinarea oneroasă subsecventă dispunerii mortis causa reflectă intenţia revocatorie. Dar în nota explicativă am arătat amănunţit că eram în faţa unei aplicări particulare, rezultată din intenţionalitatea celor implicaţi, aplicare pe care Curtea de casaţie franceză o acceptase încă din prima jumătate a sec. XIX. Autorul criticii nu pare să fi observat aceste argumente.
în continuare s-a arătat că, în cauză, „înstrăinarea cu sarcina întreţinerii dispunătorului fiind făcută în favoarea a doi dintre copiii acestuia, ar fi fost vorba de o înstrăinare cu capital pierdut, care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 845 C. civ. (= art. 1091 alin. 4 noul Cod Civil), fiind prezumată a fi o donaţie, astfel încât legatul nu s-ar putea fi considerat revocat". Observăm cu regret cum autorul critică fără a fi lecturat cu atenţie speţa. Dacă ar fi făcut-o, ar fi remarcat că destinatarii înstrăinării nu erau nicidecum copii ai acestuia, ci nişte terţi soţ-soţie care îl îngrijeau şi îi vizau locuinţa ca răsplată.
Dacă revocarea se face printr-un alt testament [alin. (2)], nu se aplică regula simetriei formelor, în sensul că acesta poate fi şi olograf, nefiind obligatorie forma autentică.
Nu se înregistrează şi nu se vor verifica la Infonot testamentele autentificate anterior anului 2007. Pentru acestea se urmează procedura de verificare în vigoare la data instrumentării lor.
Citește mai mult
dacă, de regulă, forma ad validitatem presupune existenţa formei autentice, cele două noţiuni nu au acelaşi sens. De exemplu, testamentul poate fi autentic, dar şi olograf, cu condiţia ad validitatem de a fi scris în întregime, datat şi semnat de către testator.