Art. 1164 Noul cod civil Conţinutul raportului obligaţional Partajul de ascendent Partajul succesoral şi raportul

1. Obligaţia civilă este întotdeauna un raport juridic civil care există între cel puţin două persoane (I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 15; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. AII, Bucureşti, 1994, p. 10).

2. Raportul obligaţional este alcătuit din două laturi inseparabile: una activă, adică un creditor şi dreptul său de creanţă, şi alta pasivă, înţelegând pe debitor şi datoria ce-i incumbă.

3. Din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligaţie apare ca un drept de creanţă; dimpotrivă, din

Citește mai mult

punctul de vedere al debitorului, el apare ca o datorie. Dreptul de creanţă face parte din activul patrimonial al creditorului, fiindcă lui îi profită prestaţia ce i se datorează. Datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind ţinut să execute una, două sau mai multe prestaţii în favoarea creditorului (L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, voi. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 3).

4. Subiecte ale raporturilor de obligaţii pot fi orice persoane fizice sau persoane juridice.

5. Conţinutul raportului juridic de obligaţii constă în posibilitatea juridică a creditorului de a pretinde şi îndatorirea juridică a debitorului de a îndeplini sau executa prestaţia datorată (I. Albu, op. cit., p. 47).

6. Drepturile de creanţă rezultă din raporturi juridice în care subiectul pasiv sau debitorul este întotdeauna o persoană determinată, în momentul naşterii lor.

7. Obligaţia corelativă drepturilor de creanţă are ca obiect, de regulă, o prestaţie pozitivă, de a da sau de a face, ori una negativă, de a nu face, ceea de debitorul, subiect pasiv determinat, ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat.

8. Drepturile de creanţă, indiferent de izvorul raportului obligaţional în conţinutul cărora se află, sunt drepturi relative, fiind opozabile stricto sensu, numai debitorilor, întotdeauna persoane determinate. Sunt drepturi cu exercitare ori realizare mediată sau mijlocită, puterea titularului constând în posibilitatea juridică de a cere subiectului pasiv să respecte legătura particulară stabilită, care-l obligă la o prestaţie pozitivă sau negativă (L. Pop, Tratat, voi. I, p. 14).

9. Obiectul raportului juridic de obligaţii reprezintă însăşi prestaţia sau conduita concretă şi particulară la care este îndrituit creditorul şi la care este ţinut debitorul (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1999, p. 104).

Astfel, prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

Din definiţie rezultă că obligaţia civilă presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o posibilitate, facultate), care prezintă următoarele trăsături-.

- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare conduitei pe care o poate avea subiectul activ;

- înda

Citește mai mult

torirea subiectului pasiv poate consta într-o acţiune sau, după caz, într-o abţinere;

- în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forţa coercitivă a statutului.

Sub aspect terminologic, trebuie reţinut că, pe lângă sensul de mai sus, expresia „obligaţie civilă” (sau cuvântul „obligaţie”) mai are încă două înţelesuri. Astfel, prin obligaţie civilă se desemnează şi raportul obligaţional (numit şi raport de obligaţii), adică un raport juridic civil în care subiectul activ (numit creditor) poate pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă ori să nu facă ceva. De asemenea, prin obligaţie se mai desemnează şi înscrisul constatator al unei creanţe.