Art. 1166 Noul cod civil Noţiune Dispoziţii generale Contractul

Buna ziua, conform carui articol din codul civil se mai pot face conventii civile la o unitate bugetara

JURISPRUDENŢĂ

1. Dacă concursul voinţei tuturor părţilor contractante este de esenţa oricărui contract, niciun text de lege nu prescrie manifestarea simultană şi expresă a acestor voinţe. Consimţământul voinţelor poate fi tacit fără ca prin aceasta să se atingă esenţa contractului. Dacă debitorul îşi dă consimţământul printr-un act autentic şi creditorul în urma acestui fapt manifestă prin acte care nu lasă nici un dubiu asupra voinţei sale, astfel actul de împrumutare devine perfect (Cos. /, 131/ Apr. 12/85, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. II, Ed. Librăriei „Universala"

Citește mai mult

Alcalay&Co, Bucureşti, 1925, p. 372).

2. în principiu, obligaţiunile numai atunci devin perfecte între părţile contractante, când con-diţiunile sunt acceptate într-un mod irevocabil. Astfel, dacă cineva scrie creditorului că garantează cutare sumă datorită de debitor, iar creditorul răspunde garantului că datoria nu este cifra arătată, ci o alta ce va rezulta din răfuiala ce va face în urmă, rezultă că între părţi nu s-a făcut o convenţiune irevocabilă; atunci convenţiunea ar fi devenit perfectă, când cel ce oferea garanţia sa ar fi răspuns creditorului că garantează pentru suma ce are să rezulte din răfuiala ce va urma [Apel Galaţi I, 45, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., 1925, voi. II, p. 372-373).

3. Simpla policitaţiune sau ofertă devine o convenţiune perfectă dacă, mai înainte de a fi retractată în mod expres sau tacit, ea s-a acceptat de partea căreia se adresă. Policitaţiunea spre a fi valabilă, nu e necesitate a fi dată unei persoane determinate, ci e suficient a fi retractată în momentul acceptării. Astfel, deşi în momentul subscrierei unei acţiuni nu era fondată societatea, dacă în urma policitaţiunei făcute de subscriitor societatea a acceptat atât tacit cât şi expres prin statul ei policitaţiunea făcută, şi aşa fiind, convenţiunea s-a format şi fie care parte are dreptul a cere îndeplinirea obligaţiunei (Trib. Ilfov, II, Nov. 13/87 Dr. 3/88, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., 1925, voi. II, p. 373).

4. Atât timp cât se află manifestată numai voinţa ofertantului nu poate fi vorba de existenţa unui contract ci numai de o simplă policitaţiune, de îndată însă ce oferta a fost acceptată contractul este perfect încheiat în momentul acceptării, afară numai dacă răspunsul care conţine acceptarea, modifică sau condiţionează propunerea, caz în care răspunsul nu mai valorează ca o acceptaţiune ci ca o nouă propunere, astfel că contractul nu se perfectează decât când primul propunător acceptă acest răspuns la propunerea sa [Trib. Ilfov IV, No. 454,1914, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., 1925, voi. II, p. 373).

5. Instanţa de fond este în drept să constate că adevărata cauză a unui contract de împrumut este garantarea preţului construcţiei unei case ce avea să fie clădită, aşa că dacă acel contract de construcţie se anulează pentru neexecutarea lui, ca consecinţă are să fie anulat şi contractul de ipotecă. Această anulare se face şi faţă de terţii, cărora li s-a cedat sus zisul act de ipotecă. Când însă contractul de construcţie în baza căruia s-a constituit ipoteca cedată a fost executat în parte şi când se susţine că, deşi casa nu s-a construit spre a se folosi, dar sunt părţi executate care reprezintă o valoare, instanţa de fond este ţinută să se pronunţe asupra eventualităţii reducerii preţului datorat şi dacă ipoteca nu poate să producă efecte în parte, în vederea valoarei ce o are casa nedefinitiv construită (Cas. II, 270/903, în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., 1925, voi. II, p. 373).

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 942. Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic (C. civ. 962, 969 şi urm.)".

Definția contractului prin art. 1166 C. civ. nu fixează contractul în contextul general al actului juridic şi nici nu îl particularizează. Sub acest aspect Codul civil din 2009 rămâne tributar concepţiei anterioare a doctrinei naţionale potrivit căreia „actul juridic este o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice”.