Art. 1169 Noul cod civil Libertatea de a contracta Dispoziţii generale Contractul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Contractul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Art. 1169
Libertatea de a contracta
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.
| ← Art. 1168 Noul cod civil Regulile aplicabile contractelor... | Art. 1170 Noul cod civil Buna-credinţă Dispoziţii generale... → |
|---|
1. Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa. Dispoziţiile au în vedere obiectul convenţiei, conţinutul său, adică obligaţiile ce părţile şi le asumă (C.A. Bacâu, s. civ., dec. nr. 947/1998, în V. Terzea, Codul civil, voi. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 457).
2. Dreptul românesc consacră principiul libertăţii contractuale, art. 969 alin. (1) C. civ. 1864 impunând forţă de lege contractelor încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale de către contractanţi. Orice
Citește mai mult
contract se încheie cu respectarea principiului libertăţii contractuale, în temeiul căruia doar părţile prin propria lor voinţă pot să decidă. Nu poate fi admisă intervenţia instanţei în acest domeniu, aceasta neputând impune părţilor să încheie un anumit contract, căci altfel s-ar înfrânge tocmai principiul mai sus menţionat (Trib. Bucureşti, s. a Vl-a com., dec. nr. 341/2006, în L.C. Stoica, Contracte speciale, tocaţi unea, închirierea locuinţelor, antrepriza. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 17).Citește mai mult
nenumit), iar în cazul în care aleg să încheie un act juridic, ele au libertatea de a-i stabili conţinutul.2. Părţile pot determina în mod liber efectele contractelor ce le încheie, şi această libertate nu are limite decât prescripţiile prohibitive şi imperative ale legii (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. II, p. 484).
3. Dreptul subiectiv, consistând într-o reglementare a raporturilor, are neapărat puterea de a îngrădi voinţa individuală creatoare de raporturi juridice: fie act univolutiv, fie act contractual, actul de voinţă nu poate să fie creator decât a acelor raporturi pe care legea le îngăduie (M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. AII Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 58).
4. Omnipotenţa libertăţii contractuale explică - şi justifică - recurgerea părţilor la un proces „sacadat" de formare a contractului. Dacă sunt libere să se lege în termenii convenţiei finale, la fel de libere sunt părţile să fixeze, contractual, modalităţi de „ruptură" a legăturii juridice care se înfiripă între ele (J. Goicovici, Formarea progresivă o contractelor, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 16).
5. în principiu, părţile sunt libere să încheie sau să nu încheie acte juridice, îşi pot alege în mod liber cocontractantul, pot determina de comun acord obiectul, clauzele şi efectele actelor, le pot modifica sau desfiinţa, pot adopta sau repudia, în totul ori în parte, tiparele fixate de lege pentru diferite acte juridice (aşa-zisele acte numite), pot îmbina elementele acestor acte tipice ori pot crea acte juridice noi, neprevăzute de lege, îşi pot exprima consimţământul în forma aleasă de ele, voinţa juridică având aceeaşi eficacitate indiferent de faptul că a fost manifestată expres sau tacit, uneori tăcerea însăşi putând produce efecte juridice (D. Cosma, op. cit., p. 101).
6. Sub aspectul formei, libertatea contractuală se exprimă prin consensualism,în sensul că în frecvente cazuri, părţile sunt libere să îmbrace raporturile lor contractuale în forma pe care o doresc, simplul acord de voinţă fiind suficient pentru a da naştere la obligaţii (pacta sunt servanda) (T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 22).
7. înainte de toate, se susţine că libertatea contractuală îşi găseşte limita în legătura de solidaritate dintre părţile contractuale, în temeiul căreia fiecare parte trebuie să-şi asume sarcina de a realiza interesul din contract al celeilalte părţi. în consecinţă, fiecare subiect de drept este liber să contracteze, cu condiţia însă de a fi apt să îşi îndeplinească respectiva misiune (L. Pop, Tratat, voi. II, p. 61).
8. Tot din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă şi limitele principiului libertăţii actelor juridice. Aceste limite sunt trasate de normele imperative (inclusiv normele care reglementează ordinea publică), precum şi de morală. Sancţiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite constă în nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv (G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 209).
9. Ordinea publică fiind organizarea societăţii, legile de ordine publică sunt acele care privesc în mod direct sau indirect această organizare, adecă care regulează în mod principal interesul social (D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, voi I, Atelierele Grafice Socec&co, Bucureşti, 1926, p. 119).
10. Putem spune că sunt de ordine publică toate dispoziţiile de drept privat care privesc, direct sau indirect, organizarea societăţii şi în care predomină interesul social asupra celui individual (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. I, p. 92).
11. Având în vedere cele arătate, considerăm că „bunele moravuri" pot fi definite ca fiind „totalitatea regulilor de bună conduită în societate, reguli care s-au conturat în conştiinţa majorităţii membrilor societăţii şi a căror respectare s-a impus ca obligatorie, printr-o experienţă şi practică îndelungată, în vederea asigurării ordinii sociale şi binelui comun, adică a realizării intereselor generale ale unei societăţi date" (L. Pop, Tratat, voi. II, p. 384).
12. Din cele de mai sus expuse rezultă că ordinea publică cuprinde în sine şi bunele moravuri (D. Alexandresco, Principiile, voi. I, p. 120).
13. Legile imperative şi ordinea publică nu trebuie confundate. O lege poate impune o regulă pe care părţile nu au dreptul să o îndepărteze, fără ca să fie în joc interesul general sau acela al statului. Pe de o parte, există legi imperative a căror violare nu antrenează nulitatea contractului, ci constituie doar o infracţiune penală; nulitatea nu este riscată decât dacă regula violată este în relaţie directă cu încheierea contractului; a menţine în acest caz contractul ar însemna să se perpetueze infracţiunea, deci să se violeze ordinea publică. La fel, există legi imperative care au drept obiect doar să protejeze interesele private: astfel sunt acelea care impun o solemnitate sau o incapacitate (P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 340).
14. Reprezintă o condiţie negativă a validităţii contractului: „nu trebuie ca prin contract să se contravină ordinii publice sau bunelor moravuri". Aceasta este o limitare a libertăţii contractuale, a autonomiei de voinţă. Nulitatea unui contract va putea, în anumite ipoteze, să fie fondată fie pe caracterul ilicit al obiectului sau pe o cauză ilicită, fie pe contradicţia cu o normă de ordine publică (J. Carbonnier, Cours de droit civil, Service d'Edition des Cours de la Fac uite de Droit, Paris, 1957, p. 55).
15. Sunt deci interzise nu numai convenţiile şi dispoziţiile care ar încălca o lege relativă la bunele moravuri, dar încă şi acelea care ar aduce o atingere bunelor moravuri în afară de orice încălcare a unui text legal precis. în modul acesta, judecătorul va avea o mai largă putere de apreciere, putând anula o dispoziţie particulară care interesează moralitatea publică chiar când nu este contrarie unei reguli imperative speciale şi nu interesează decât indirect ordinea publică (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. I, p. 93).
16. Puterea de apreciere a judecătorilor, pe care aceştia o au pe baza art. 5 C. civ. 1864 (art. 11 NCC - n.n.), ar putea da naştere la arbitrariu şi la abuzuri, dacă judecătorii s-ar arăta prea rigizi sau prea porniţi în aprecierea a ceea ce este şi a ceea ce nu este contrar bunelor moravuri. Este deci nevoie de măsură şi prudenţă în această apreciere (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. I, p. 93).
- art. 11 C.civ. care prevede că „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.
- art. 1270 alin. (1) C.civ. conform căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”
Numit şi principiul autonomiei de voinţă, principiul libertăţii actelor juridice civile este unul dintre cele două principii consacrate în Codul civil,
Citește mai mult
alături de principiul voinţei reale (sau voinţei interne=.