Art. 1170 Noul cod civil Buna-credinţă Dispoziţii generale Contractul

JURISPRUDENŢĂ

1. Nu se poate cere unei persoane, în numele principiului îndeplinirii obligaţiilor cu bună-credinţă, să procedeze într-un mod care îi poate periclita în mod direct şi efectiv interesele patrimoniale, mai alesîntr-un domeniu cu rezonanţă socială puternică (acela al achiziţiilor imobiliare) (C.A. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 424/R/2009)

2. Fapta editorului de a micşora, motivat de operaţiuni fictive, redevenţele cuvenite autorului, caracterizează o executare lipsită de bună-credinţă a contractului de editare (Cass., s. civ., dec. din 11 ian. 2000, în Code civil 2008, p. 1206).

3.

Citește mai mult

Vânzătorul este ţinut de o obligaţie de loialitate faţă de client, care nu trebuie să fie indus în eroare de imprecizia şi confuzia creată de mesajele publicitare (Trib. Paris, dec. din 18 iun. 1999, în Code civil 2008, p. 1207).

4. Buna-credinţă este conştiinţa sigură a observării tuturor condiţiilor cerute pentru perfecţionarea unui raport juridic determinat. Aceasta presupune că cel ce dobândeşte cu bună-credinţă un bun acţionează cu intenţie dreaptă, adică fără niciun gând ascuns, fără manopere viclene şi fără reticenţe cu privire la elementul esenţial al contractului. Nu poate fi bună-credinţă acolo unde există culpă, oricât de uşoară ar fi aceasta. Buna-credinţă rezultă deci din convingerea loială unită cu lipsa de orice culpă şi trebuie să fie întreagă, adică lipsită de cea mai mică îndoială în momentul dobândirii bunului. îndoiala exclude convingerea loială şi viciază astfel buna-credinţă. Existenţa îndoielii relevă reaua-credinţă, pe când absenţa îndoielii relevă buna-credinţă (C.A. Bucureşti, s. a lil a civ., dec. nr. 2096/2000, în C.P.J.C. 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 23).

5. în contractele sinalagmatice în care cauza obligaţiunii fiecărei părţi este obligaţiunea celeilalte părţi contractante, niciuna din părţi nu poate cere executarea strictă a contractului, decât dacă şi dânsa execută obligaţiunile ce decurg din acelaşi contract. Aceasta cu atât mai mult cu cât este cunoscut principiul că orice convenţiune trebuie executată cu bună credinţă (Cos. 1,15 iunie 1907, în C. Hamongiu, N. Georgean, op. cit., 1925, voi. II, p. 412).

6. Buna-credinţă se analizează în raport cu momentul încheierii contractului de vânzare-cum-părare şi presupune convingerea părţilor contractante că au dreptul, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, să încheie actul juridic. Notarea în cartea funciară a hotărârii judecătoreşti prin care se restituie terţului-reclamant un imobil preluat abuziv de stat în temeiul Legii nr. 10/2001, care are un alt amplasament decât cel care este obiect al vânzării, nu înlătură buna-credinţă a părţilor contractante (C.A. laşi, dec. civ. nr. 302/2008, în C.P.J. 2008, Ed. Hamongiu, Bucureşti, 2009, p. 66-67).

7. Articolul 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună-credinţă. Atât doctrina, cât şi practica judiciară sunt constante în a aprecia ca nefiind răsturnată prezumţia de bună-credinţă în situaţia în care, anterior încheierii actelor de înstrăinare, fostul proprietar nu şi-a manifestat în vreun fel dorinţa de a redobândi proprietatea imobilului. Pentru răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă, nu este obligatoriu ca fostul proprietar să fi contestat în justiţie titlul statului sau să fi formulat o cerere în termenul şi în forma cerute de Legea nr. 112/1995, dar este necesar ca statul să fi fost încunoştinţat (somaţie, memoriu, notificare etc.) în vreun felîn legătură cu intenţia fostului proprietar sau a succesorului acestuia de a redobândi imobilul. Fiind o chestiune de fapt, prezumţia de bună-credinţă ar putea fi răsturnată şi în situaţia în care fostul proprietar locuia într-un alt apartament din imobilul ce a fost înstrăinat prin Legea nr. 112/1995 şi ar dovedi că a adus la cunoştinţă chiriaşilor dorinţa sa de a redobândi imobilul (C.A. Bucureşti, $. a IV-o civ., dec. nr. 228A/2010, în D. Anghel, L. Harobagiu, Contractul de vânzare. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 235).

8. Părţile unui contract au obligaţia de a se comporta cu bună-credinţă în orice împrejurare. Ele au obligaţia de a furniza cocontractantului toate informaţiile pertinente, necesare exprimării unui consimţământ liber şi în cunoştinţă de cauză (Curtea Supremă a Canadei, dec. din 16/02/1998, în J.L Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Quebec annote, 14e ed., Wilson & Lafleur Ltee, Montreal, 2011, p. 1625).

9. Nu este de bună-credinţă cel care, cunoscând incapacitatea unei persoane de vârstă înaintată, o determină pe aceasta să încheie un act în grabă, chiar înainte de internarea ei într-o instituţie specializată (Curtea Supremă a Canadei, dec. din 01/02/2002, Idem, p. 1626).

10. Constituie un abuz de drept refuzul locatorului de a-şi executa obligaţiile sale de întreţinere şi reparare a imobilului închiriat, pentru a-l determina pe locatar să părăsească locuinţa (Curtea Supremă a Canadei, dec. din 02/08/2001, Idem, p. 1629).

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 970. (1) Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. (2) Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa".