Art. 1183 Noul cod civil Buna-credinţă în negocieri Încheierea contractului Contractul
| Comentarii |
|
Contractul
SECŢIUNEA a 3-a
Încheierea contractului
Art. 1183
Buna-credinţă în negocieri
(1) Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora.
(2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.
(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul.
(4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.
| ← Art. 1182 Noul cod civil Încheierea contractului Încheierea... | Art. 1184 Noul cod civil Obligaţia de confidenţialitate în... → |
|---|
1. Prin hotărârea irevocabilă a primei instanţe prin care a fost a obligată pârâta SC T.H.R.M.N. SA să încheie cu reclamanta contractul de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare pentru activul Complex L. şi Hotel A., obligaţia stabilită în sarcina părţilor a fost identificată numai printr-o parte dintre elementele sale. Instanţa a statuat prin acea hotărâre irevocabilă ca între părţi să se constituie un raport juridic ca efect al încheierii unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare asupra activului litigios. în atare condiţii, nu sunt
Citește mai mult
îndeplinite dispoziţiile art. 942 C. civ. 1864 care definesc contractul ca izvor de obligaţii, în care unul dintre elementele esenţiale şi specifice este voinţa părţilor concretizată printr-un acord ce constă în întâlnirea concordantă a două sau mai multor voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice şi care trebuie a se realiza cu privire la fiecare dintre elementele raportului juridic obligaţional. Celelalte elemente ale convenţiei, cum sunt: valoarea contractului, termenul, cuantumul redevenţelor, nu au fost stabilite, lăsându-se părţilor libertatea de a contracta. Pârâta SC T.H.R.M.N. SA şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de către instanţa de judecată referitoare la exprimarea voinţei de a încheia contractul de leasing imobiliar. în ceea ce priveşte celelalte clauze ale contractului, precum preţul, termenul, cuantumul redevenţelor, nu au fost avute în vedere de instanţa de fond, reţinând în mod judicios că acestea trebuie să fie rezultatul negocierii, iar instanţa nu poate interveni legal în procesul de negociere în absenţa unei dispoziţii legale imperative. în condiţiile în care părţile nu au negociat clauzele contractului de leasing imobiliar la încheierea căruia au fost obligate, apare ca fiind inadmisibilă formularea acţiunii prin care intimata-redamantă solicită instanţei să determine condiţiile esenţiale ale contractului şi să suplinească consimţământul recurentei în ceea ce priveşte aceste condiţii (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 1024/2009)2. Reclamanta a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional la contractul de închiriere din data de 1 martie 1992, care să stipuleze chiria aplicabilă începând cu data de 1 ianuarie 2008 prin raportare la valoarea de piaţă, sub sancţiunea acordării de daune cominatorii de 1.000 ron/zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată aferente. Potrivit clauzei contractuale ce formează, în opinia recurentei-reclamante, obiectul unei interpretări eronate, „valorile stabilite drept chirie anuală se pot corecta în funcţie de evoluţia preţurilor de închiriere a suprafeţelor de teren construit sau neconstruit pe baza solicitării proprietarului de către cei doi contractanţi". Această clauză a fost interpretată riguros de instanţa de control judiciar în sensul respectării voinţei reale exprimate de părţi la încheierea contractului, reţinându-se astfel caracterul evident facultativ/optativ, şi nu imperativ al acestei clauze contractuale care acordă părţilor posibilitatea de a renegocia chiria, iar nu obligativitatea acestei negocieri. Aşa fiind, susţinerea recurentei că respectiva clauză este susceptibilă de a avea două înţelesuri şi că instanţa de apel, în aplicarea greşită a art. 978 C. civ., a interpretat-o într-un mod în care nu se produce efecte juridice nu poate fi primită. De asemenea, nu pot fi primite, în susţinerea acestei critici, nici argumentele referitoare la faptul că obligativitatea modificării chiriei ar rezulta şi din faptul că în ultimii zece ani au fost încheiate numeroase acte adiţionale cu privire la acest aspect, întrucât din respectivele acte adiţionale rezultă că preţul chiriei a rămas nemodificat timp de 7 ani, conform concluziilor raportului de expertiză însuşite de instanţa de control judiciar (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 1198/2010)
3. Obligaţia generală de bună-credinţă în formarea contractului nu împiedică ruperea negocierilor, însă impune de a nu le înceta fără justificare, în condiţiile în care partenerul şi-a manifestat disponibilitatea în sensul încheierii contractului (Curtea Supremă a Canadei, dec. din 22/12/2005, în J.L. Baudouin, Y. Renoud, op. cit., p. 1629).
4. Răspunderea care este antrenată prin nerespectarea obligaţiei de bună-credinţă în perioada pre-contractuală este de natură extracontractuală (Curtea Supremă a Canadei, dec. din 08/02/2006, în J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., p. 1629).
Citește mai mult
spre cauzarea unui prejudiciu, prin iniţierea sau continuarea negocierilor fără a (mai) exista intenţia încheierii contractului.2. în cazul în care obligaţia de bună-credinţă este încălcată, legea recunoaşte părţii prejudiciate dreptul de fi despăgubită, fiindu-ne indicate şi o serie de criterii ce vor fi avute în vedere de instanţă la evaluarea pagubei: cheltuielile angajate în vederea negocierilor, alte oferte la care partea a renunţat în timpul negocierilor etc.
3. Obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă este subînţeleasă, ea nu trebuie prevăzută expres, după cum nici nu se poate renunţa la ea, orice dispoziţie contrară fiind considerată nescrisă.
4. Conform concepţiei tradiţionale cu privire la contract, părţile care negociază au libertatea să întrerupă sau să pună capăt discuţiilor pe care le-au început în vederea ajungerii la realizarea acordului dintre voinţele lor individuale; această libertate aparţine fiecărui participant la negocieri (L. Pop, Tratat, voi. II, p. 126).
5. Libertatea contractuală se obiectivează, printre altele, şi în faptul că, în absenţa oricărei convenţii de negociere, în principiu, viitorii contractanţi au deplina libertate de a iniţia, continua şi pune capăt oricăror negocieri în vederea încheierii unui anumit contract (Idem, p. 206).
6. Obligaţia de loialitate presupune nu numai că fiecare dintre părţi nu trebuie să o inducă în eroare pe cealaltă, dar ea trebuie să adopte o atitudine coerentă, permiţând astfel partenerului să-şi stabilească propria conduită (F. Terre, P. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 47-48).
7. Obligaţia de a negocia trebuie să fie executată cu bună-credinţă, ceea ce presupune informarea corectă a partenerului de negociere, stabilirea unor relaţii întemeiate pe încredere reciprocă, propunerea de formule, condiţii, preţ, modalităţi serioase etc. (L. Pop, Tratat, voi. II, p. 211).
8. Două principii, aparent contradictorii, domină chestiunea. Pe de o parte, libertatea de a rupe negocierile fără angajarea răspunderii; principiul este el însuşi legat de libertatea de a contracta, de liberul joc al concurenţei şi de funcţionarea sănătoasă a economiei de piaţă
(...). Pe de altă parte, obligaţia de burră-credinţă în cadrul negocierii, aceea de a conduce negocierile de manieră loială, de unde rezultă îndatoriri precise: a informa loial partenerul de discuţie, a-i lăsa un termen de reflecţie rezonabil, a încerca să se ajungă la un acord, a te abţine de la propuneri manifest inacceptabile şi de a lua măsuri dilatorii, de a nu prelungi negocierile atunci când a fost luată decizia de a rupe negocierile sau de a trata cu altul, de a respecta secretul informaţiilor confidenţiale (P. Malaurie, L. Aynes, P Stoffel-Munck, op. cit., p. 247-248).
9. Stabilirea existenţei bunei-credinţe sau a relei-credinţe este o problemă de fapt, la aprecierea judecătorului, în funcţie de probele ce se administrează (D. Gherasim, Buna-credinţd în raporturile juridice civile, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, p. 64).
10. Ruperea negocierilor nu antrenează răspunderea decât în circumstanţe particulare: culpa constă în general într-o voinţă bruscă ce pune capăt unor lungi negocieri ce ar putea lăsa să se creadă în încheierea contractului; această răspundere este delictuală. Prejudiciul reparabil cuprinde cheltuielile făcute pentru negociere şi pentru studiile prealabile, nu pentru pierderea şansei de încheiere a contractului (P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 248).
11. Reaua-credinţă în exercitarea libertăţii de negociere este însă mult mai largă. Ea există nu numai atunci când cel care întrerupe ori, după caz, rupe negocierile este animat de intenţia de a-l păgubi pe partenerul său. Aşa de pildă, jurisprudenţa franceză a statuat că reaua-credinţă poate consta în a avea iniţiativa negocierii, fără intenţia serioasă de a contracta, urmărind doar obţinerea anumitor informaţii cu caracter secret de la cealaltă parte; menţinerea partenerului de negociere, fără motiv real şi serios, într-o stare de incertitudine prelungită în ce priveşte încheierea contractului; antamarea de negocieri cu privire la un preţ prea exagerat, în timp ce în paralel se poartă discuţii cu alte persoane referitoare la înstrăinarea aceluiaşi bun, dar la un preţ net inferior (L. Pop, Tratat, voi. II, p. 207-208).
12. La adăpostul principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să-şi asume obligaţia de a negocia un viitor contract ori de câte ori le-o dictează interesele, orice fel de contracte putând fi pregătite pe această cale: vânzare-cumpărare, locaţiune, societate ş.a. Condiţiile de valabilitate ale acordului de negociere nu îi sunt proprii; fiind o convenţie nenumită, le va împrumuta din dreptul comun al contractelor (J. Goicovici, op. cit., p. 88).
13. Emiterea unui angajament de onoare (gentlemen's agreement) în etapa negocierilor poate fi o sursă de responsabilitate civilă, în măsura în care promotorul acestuia cauzează prejudicii partenerului de dialog, făcându-l să creadă în probabilitatea încheierii convenţiei propuse. Răspunderea emitentului va fi însă cel mult una delictuală (încălcarea obligaţiei generale de prudenţă şi diligenţă la care se referă art. 998-999 C. civ. 1864), spre deosebire de un acord de negociere, care plasează problema sancţiunii pe terenul responsabilităţii civile contractuale (Idem, p. 105).
14. Negocierile întreprinse pot fi abandonate, fără consecinţe negative, pentru un motiv serios şi legitim, părţile fiind libere să încheie sau nu contractul final. Cu cât se prelungesc însă respectivele negocieri, cu atât libertatea părţilor de a nu încheia convenţia definitivă se restrânge, din nevoia de securizare a etapei precontractuale. (...) Ceea ce trebuie totuşi reţinut este că, pe măsură ce negocierile se prelungesc, motivele legitime de abandon se rarefiază, iar judecătorul primeşte o putere considerabilă de control asupra caracterului abuziv al motivaţiei (J. Goicovici, op. cit., p. 112).
libertatea contractuală şi buna-credinţă, se defineşte reauacredinţă în faza negocierilor şi se stabileşte răspunderea părţii de rea-credinţă care cauzează un prejudiciu celeilalte părţi.
Textul acestui articol trebuie coroborat cu art. 1.279 alin. (4) noul cod civil, în care se face referire la convenţia de negociere ca la un act juridic distinct faţă de promisiunea de a contracta. Convenţia de negociere, la rândul său, are tot o natură contractuală.
Obligaţia părţilor de a respecta exigenţele bunei-credinţe este prevăzută ca o
Citește mai mult
regulă imperativă de la care acestea nu pot deroga prin clauze limitative sau exoneratoare [art. 1.183 alin. (2) noul cod civil], per a contrario putând conveni clauze de agravare a răspunderii părţii de rea-credinţă.