Art. 1230 Noul cod civil Bunurile care aparţin altuia Încheierea contractului Contractul

1. Articolul 1230 NCC pune capăt unei îndelungi controverse cu privire la valabilitatea contractului ce are ca obiect un bun ce nu aparţine înstrăinătorului. Această dezbatere doctrinară cu privire la eficacitatea unui astfel de contract încheiat şi-a avut punctul de plecare în opţiunea legiuitorului român de la 1864 de a nu prelua dispoziţiile art. 1599 din C. civ. francez (de la 1804), ce avea următorul conţinut: „Vânzarea lucrului altuia este nulâ: ea poate da loc la daune-interese dacă cumpărătorul o ignorat că lucrul aparţinea altuia".

2. O primă precizare trebuie făcută încă de la

Citește mai mult

început: controversa privea situaţia în care bunul ce face obiectul vânzării este un bun cert, individual determinat, pentru că, în caz contrar, adică dacă obiectul vânzării era format din bunuri generic determinate, literatura de specialitate era unanimă în a statua valabilitatea unei astfel de convenţii, ţinând cont şi de momentul transmiterii proprietăţii bunurilor de gen.

3. Aşadar, revenind la cazul bunurilor certe, cu privire la vânzarea lucrului altuia au fost conturate mai multe opinii, pe care le vom aminti, pe scurt, aici: a) o primă opinie susţine ideea nulităţii absolute a contractului pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului, care a contractat pentru a deveni proprietar (D. Alexandresco, Explicaţiunea, voi. VIII, partea a ll-a, p. 93); b) a doua teză exprimată susţine ideea fie a nulităţii absolute a contractului, în situaţia în care părţile cunosc că bunul nu aparţine vânzătorului, fie cea a nulităţii relative, dacă părţile ori cel puţin cumpărătorul au fost în eroare, crezând că vânzătorul este proprietar. Soluţia dominantă în această ipoteză este cea a nulităţii relative a convenţiei, întemeiată pe viciul de consimţământ al erorii, şi anume eroarea asupra calităţii vânzătorului de a fi proprietar al lucrului (C. Toader, Contracte speciale, p. 55, cu trimiterile făcute în subsol); c) în fine, alţi autori susţineau că vânzarea lucrului altuia era valabilă, fiind doar rezolubilă pe temeiul dispoziţiilor art. 1020 şi art. 1021 C. civ. 1864 la cererea cumpărătorului, pentru ne-îndeplinirea obligaţiei de a transfera proprietatea lucrului din partea vânzătorului (D. Chirica, Contracte speciale, p. 63).

4. Această ultimă teză se pare că a fost cea care a satisfăcut exigenţele legiuitorului contemporan, ea regăsindu-se expres şi în dispoziţiile cuprinse în Capitolul I al Titlului IX, dedicate contractului de vânzare-cumpărare, mai precis în art. 1683, cu denumirea marginală „Vânzarea bunului altuia".

5. Astfel, în cazul în care bunul nu aparţine vânzătorului, se naşte în sarcina sa o obligaţie de a face, de rezultat, şi anume fie de a procura şi a transmite creditorului său bunul de la adevăratul proprietar, fie de a obţine acordul terţului cu privire la transferul dreptului de proprietate din patrimoniul său în cel al cumpărătorului (în acest caz e o veritabilă convenţie de porte-fort). în cazul în care debitorul nu îşi va executa obligaţia, va putea fi obligat la despăgubiri, dacă, prin aceasta, a cauzat creditorului său un prejudiciu.

6. Considerăm însă că art. 1230 NCC îşi va găsi aplicarea în situaţia în care atât vânzătorul, cât mai ales cumpărătorul cunosc situaţia juridică a bunului, în sensul că el nu aparţine înstrăinătorului. în cazul în care dobânditorul se află în eroare cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, actul este anulabil. Notă. A se vedea şi C.A. Suceava, dec. nr 14/2009, cit. de M. Gavriş, voi. III, art. 1683.

7. Dacă părţile au înţeles a face o vânzare translativă de proprietate, aceasta presupune o eroare substanţială care va da loc la nulitate. Dacă părţile au contractat în deplină cunoştinţă de cauză, operaţiunea va constitui un contract obligând pe vânzătorul la un „facere" consistând în a procura cumpărătorului proprietatea lucrului făgăduit în schimbul unui echivalent bănesc, obligaţie care în caz de neexecutare se va rezolvi în daune interese. E bine înţeles că vânzarea lucrului altuia rămâne pentru terţul proprietar „res inter alios acta" (M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 620).

8. (...) acordul de voinţă trebuie să fie interpretat în sensul că părţile n-au urmărit imediata strămutare a proprietăţii lucrului, că vânzătorul s-a obligat numai a-l procura mai târziu cumpărătorului, în caz de neexecutare fiind pasibil de plata daunelor-interese (Fr. Deak, Contracte speciale, 2001, p. 57).

9. în cazul în care înstrăinarea priveşte un bun determinat prin caractere generice sau un bun viitor, lipsa calităţii de proprietar în momentul încheierii actului juridic civil nu are nicio consecinţă în privinţa valabilităţii acestuia, deoarece, în acest caz, dreptul de proprietate se strămută în momentul individualizării bunului de gen sau al naşterii bunului viitor, debitorul căruia îi lipseşte bunul putând, între timp, procura de la oricine (E. Lupan, I. Sabou-Pop, Tratat, voi. I, p. 214).

10. Dacă obiectul actului juridic (al obligaţiei - n.n. T.V.R.) constă în bunuri de gen, aplicarea art. 1230 nu este necesară; actul juridic este valabil, chiar dacă la momentul încheierii actului, bunurile nu se aflau în proprietatea aceluia care le transmite, deoarece proprietatea asupra bunurilor de gen nu se transferă în momentul încheierii actului, ci în momentul individualizării bunurilor, astfel încât ele pot fi procurate până atunci (art. 1678 din noul Cod civil, corespunzător art. 1300 din Codul civil din 1864) (C.T. Ungureanu, op. cit., 2012, p. 174).