Art. 1266 Noul cod civil Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor Interpretarea contractului Contractul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA a 5-a
Interpretarea contractului
Contractul
SECŢIUNEA a 5-a
Interpretarea contractului
Art. 1266
Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor
(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.
(2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
| ← Art. 1265 Noul cod civil Efectele confirmării Nulitatea... | Art. 1267 Noul cod civil Interpretarea sistematică... → |
|---|
1. Interpretarea actelor juridice în sistemul Codului civil român (din 1864 - n.n.) are la bază metode subiective, determinate de posibilitatea intervenţiei judecătorului şi rolul acestuia în interpretarea actelor juridice în funcţie de voinţa părţilor, care face legea acestora. Pornind de la însăşi definiţia actului juridic - acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice -, legiuitorul român a acordat prioritate voinţei interne a părţilor, astfel după cum rezultă din art. 977 C. civ. 1864. în acest sens, înţelesul literar al termenului „casă"
Citește mai mult
utilizat de părţi în actul de vânzare şi reţinut ca atare de tribunal contravine interpretării subiective. Litera actului este desigur „casă", dar propoziţia pusă în aplicare este casă şi teren, astfel că litera cedează spiritului actului care şi determină înţelesul exact urmărit de părţi. Această metodă de cercetare subiectivă impune ca în procesul interpretării clauzelor să se pornească de la descoperirea voinţei interne a părţilor, avându-se în vedere lucrările premergătoare actului, ca şi cele posterioare încheierii acestuia (C.A. Braşov, s. civ., dec. nr. 182/R/2003, în C.P.J.C. 2003-2004, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 85-86).2. Voinţa reală a părţilor la momentul contractării a fost aceea ca încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare să aibă loc în 30 de zile calendaristice de la data stingerii litigiilor ce grevau la acel moment terenul şi a radierii din Cartea funciară a notării acestor litigii, iar obligaţia radierii să revină promitenţilor-vânzători, şi nu ambelor părţi contractante, astfel cum se susţine în motivele de recurs. împrejurarea că obligaţia cu acest conţinut nu a fost explicit inserată în cuprinsul convenţiei nu conduce la concluzia inexistenţei obligaţiei, întrucât s-ar acorda prioritate sensului literal al termenilor folosiţi, şi nu voinţei reale a părţilor la momentul contractării, ceea ce ar fi contrar art. 977 C. civ. 1864 (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 155/2010, în D. Anghel, L. Harabagiu, op. cit., 2011, p. 280).
3. Interpretarea contractului presupune determinarea şi calificarea conţinutului acestuia, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute în temeiul său. Dacă voinţa părţilor este clar exprimată, nu se pune problema interpretării. Interpretarea este necesară doar în situaţia în care există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii şi când contractul este incomplet. în speţă, părţile au calificat actul juridic prin înscrisul constatat, al convenţiei, folosind termeni expliciţi, care nu reclamă interpretare. Astfel, în înscris se stipulează că „(...) prin prezenta convenţie am vândut (...) terenul în suprafaţă de 52 ari, cu suma de 10 milioane lei şi întreţinere". De asemenea, denumirea părţilor semnatare este proprie unei convenţii de vânzare-cumpărare: „vânzători", „cumpărători". Cumpărătorii şi-au asumat obligaţia de a plăti suma de 10 milioane lei în schimbul imobilului, ceea ce reprezintă de fapt preţul lucrului vândut, ca element esenţial al contractului de vânzare-cumpărare. Suma de 10 milioane lei stabilită ca preţ de vânzare reprezintă la nivelul anului 1997 o valoare semnificativă pentru cumpărarea unui teren de 52 ari şi preponderentă în raport cu obligaţia de întreţinere care, aşa cum pârâţii au recunoscut, s-a limitat la anumite munci în gospodărie. Rezultă că intenţia comună a părţilor a fost aceea de a încheia un act translativ de proprietate în schimbul unui preţ şi a întreţinerii înstrăinătorilor, obligaţia principală a dobânditorului fiind aceea de a plăti preţul, iar convenţia are natura unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, astfel încât raportul juridic este supus regulilor privitoare la vânzare-cumpărare (C.S.J., s. civ., dec. nr. 1753/2003, www.scj.ro).
4. Pentru corecta determinare a naturii contractului de vânzare-cumpărare sau de întreţinere este necesar a se stabili intenţia părţilor, care rezultă din conţinutul actului, precum şi din împrejurările de fapt. Contractul de întreţinere este actul care cuprinde atât voinţa vânzătorului de a-şi asigura întreţinerea pe toată viaţa, cât şi voinţa cumpărătorului de a dobândi, în schimbul întreţinerii, imobilul proprietatea vânzătorului (C.S.J., s. civ., dec. nr. 1303/1994, în B.J. 1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995, p. 41).
5. Legea dă prioritate voinţei reale a părţilor, ea fiind cea care, într-o convenţie, determină cuprinsul, natura şi întinderea raporturilor dintre ele. Dacă una dintre părţi susţine că a voit altceva decât ceea ce s-a consemnat în înscrisul constatator, aceasta este obligată să facă dovada că voinţa reală nu este cea care rezultă din conţinutul actului scris (C.A. laşi, dec. nr. 1131/1998, în M. Gaiţâ, M.M. Pivniceru, Jurisprudenţa 1998, p. 31).
6. Dacă instanţele de fond sunt în drept să interpreteze în mod exclusiv termenii unei convenţiuni şi să le atribuie înţelesul, ce după a lor apreciere rezultă din intenţiunea comună a părţilor, aceasta nu poate avea loc decât în cazul când în adevăr termenii sunt susceptibili de interpretări diferite. Când însă termenii întrebuinţaţi de părţi sunt clari şi neîndoielnici, încât nu li se poate atribui decât un singur înţeles, acela care rezultă în mod firesc şi nesilit din litera lor, facultatea de interpretare a instanţelor de fond încetează. Astfel, nu se poate interpreta cuvintele: „pentru cumpărături de cereale", în înţelesul de o singură cumpărătură, neputându-se restrânge pe această cale sfera unei noţiuni al cărei caracter de generalitate rezultă din însăşi litera contractului (Cos. III, dec. nr. 1000 din 31 octombrie 1928, „Jurisp. Rom." 1929, p. 10, în S. lonescu, L. Preutescu, op. cit., 1933, p. 50).
7. Dacă nici în actul iniţial şi nici în actele adiţionale întocmite ulterior nu s-a prevăzut vreo clauză în legătură cu materializarea contractului de vânzare-cumpărare numai cu privire la o parte din imobil, solicitarea ulterioară a reclamantului în acest sens ar însemna o modificare a convenţiei în ce priveşte elementele esenţiale, respectiv obiectul şi, eventual, preţul, modificare în afara voinţei exprimate de părţi, deci prin încălcarea principiului consensualităţii convenţiei de vânzare-cumpărare (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 5111/2007, în D. Anghel, L. Harabagiu, op. cit., p. 274).
8. Propunerile făcute în scris de către părţi şi comunicate una alteia în timpul negocierilor vor putea fi folosite ca probe pentru a permite interpretarea contractului (Curtea Supremă a Canadei, dec. din 02/03/2009, înJ.L. Baudouin, Y. Renoud, op. cit., p. 1738).
9. O clauză specifică ce prevede liberarea debitorului pentru orice caz de forţă majoră trebuie interpretată în mod liber. Colapsul pieţei şi problemele cauzate de insectele parazite pot fi calificate drept cazuri de forţă majoră în domeniul forestier, nu însă şi reorganizarea activităţii debitorului (Curtea de Apel Quebec, dec. din 26/04/2000, în J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., p. 1741).
Citește mai mult
reieşi intenţia reală a părţilor.2. (...) atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt unanime pentru a decide că aceste regule, departe de a avea un caracter imperativ, sunt mai mult nişte sfaturi pe care legea le dă judecătorilor (D. Alexandresco, Explicaţiunea, voi. V, p. 284).
3. Interpretarea contractului este operaţia prin care se determină înţelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor, în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă (C. Stătescu, C. Bîrsan, TGO, p. 54).
4. Deşi interpretarea contractului se află în strânsă legătură cu proba lui, ea nu se confundă totuşi cu aceasta; problema interpretării se ridică după ce existenţa contractului a fost stabilită potrivit normelor legale privitoare la probe (T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 108).
5. Interpretarea actelor juridice se deosebeşte şi de calificare, operaţie menită să determine cărui tip de act juridic stabilit in abstracto de lege îi aparţine un act concret şi, prin urmare, ce regim juridic este incident (D. Cosma, op. cit., p. 361).
6. Facem menţiunea că, deşi textele din cod se referă numai la interpretarea „convenţiilor" sau „contractelor" în mod expres, totuşi ele sunt de aplicaţie generală - de regulă, numai unele dintre ele având aplicaţiune doar la actele bilaterale (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 356).
7. Convenţiunea, fiind resultatul voinţei comune al părţilor contractante, se înţelege că judecătorii vor căuta a descoperi intenţia părţilor, fără a se opri la sensul gramatical al cuvintelor întrebuinţate (D. Alexandresco, Explicoţiuneo, voi. V, p. 286).
8. Tot prin aplicaţiunea acestui principiu, s-a decis cu drept cuvânt că, pentru caracterizarea unui contract, judecătorii trebuie să aibă în vedere conţinutul convenţiunei şi diferitele sale clause, ear nu denumirea ce părţile au dat contractului, atunci când acea denumire nu corespunde cu caracterul convenţiunei (D. Alexandresco, Explicoţiuneo, voi. V, p. 287).
9. într-adevăr, dreptul modern fiind consensualist, iar nu formalist, intenţia reală a părţilor trebuie să primeze litera textului convenţiei (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Bâicoianu, op. cit., voi. p. 519).
10. Pentru a desprinde voinţa reală a părţilor, se iau în considerare atât elementele intrinseci (contextul actului), cât şi elementele extrinseci, adică orice împrejurări care ar putea folosi interpretării. Se va ţine seamă, de pildă, de atitudinea părţilor în timpul discuţiilor prealabile ori cu ocazia încheierii contractului şi uneori chiar de atitudinea părţilor după încheierea contractului (T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 108).
11. Acest text enunţă două principii: pe de o parte, nu este vorba de a căuta intenţia unei părţi, ci intenţia comună a părţilor contractante, ceea ce este uneori vizionar; pe de altă parte, regula condamnă literalismul: spiritul trebuie să câştige asupra literei. în căutarea acestei voinţe comune, judecătorul poate să ia în considerare toate elementele pertinente, în special pe acelea care se raportează la perioada precedentă semnării contractului, cu excepţia cazului în care părţile le-au exclus expres (P. Malourie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 414).
12. Regula potrivit căreia interpretarea în principiu a contractelor se face acordând prioritate voinţei interne sau reale nu înlătură importanţa declaraţiei de voinţă. Declaraţia de voinţă se prezumă până la dovada contrară că exprimă întocmai voinţa reală a părţilor contractante; ea este singura realitate dovedită. Oricine susţine contrariul va trebui să dovedească voinţa reală şi faptul că ea diferă de declaraţia de voinţă (L. Pop, Tratat, voi. II, p. 548).
13. De vreme ce îndatorirea principală a interpretului este să descopere voinţa reală a părţilor, chiar dincolo de sensul literal al termenilor, şi întrucât această voinţă poate rezulta nu numai din elemente intrinseci actului juridic, ci şi din faptele sau împrejurările exterioare lui, este firesc ca interpretarea să se poată baza şi pe elemente extrinseci. Printre aceste din urmă elemente, susceptibile de a releva intenţia autorului sau autorilor actului, se numără: atitudinea ori comportarea părţilor în cursul tratativelor premergătoare încheierii actului, modul de executare a actului, operaţiile juridice anterioare încheiate de părţi între ele ori de părţi cu terţe persoane, raporturile personale dintre părţi (de rudenie, prietenie, afecţiune etc.), condiţiile de timp şi de loc în care s-a încheiat actul, personalitatea autorului sau autorilor actului (profesiunea, pregătirea intelectuală, vârsta ş.a.) etc. (D. Cosma, op. cit., p. 368-369).
în drept, voinţa ca şi categorie psihologică are o dublă semnificaţie: voinţa generală, adică a întregii societăti sau a unor grupuri sociale şi voinţa individuală, caracteristică unui singur individ^.
După exteriorizarea sa, distingem între:
- voinţa internă (reală, adevărată) este elementul psihologic ce corespunde exact intenţiei persoanei de a contracta.
- voinţa declarată (manifestată, exteriorizată) este un element material, de exteriorizare a voinţei
Citește mai mult
interne, ce poate fi manifestată: în scris, verbal sau prin gesturi edificatoare.Voinţa declarată este singura realitate percepută de terţi (în baza căreia aceştia contractează) şi singura care produce efecte.
De cele mai multe ori, voinţa internă „se suprapune” formei sale exteriorizate (voinţa declarată). Alteori, este posibil ca voinţa declarată să nu corespundă integral voinţei interne (reale) a contractantului. în această situaţie de excepţie, voinţa internă este esenţială (prevalează) în raport cu voinţa declarată.
Potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ., „Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”. Rezultă că, potrivit legislaţiei naţionale (de inspiraţie franceză), interpretarea oricărui contract (inclusiv a clauzelor sale) se face în raport de voinţa internă, reală a părţilor. Astfel, a fost adoptat principiul interpretării subiective a contractului.
în acelaşi context, adăugăm că principiul interpretării subiective a fost criticat în doctrină, în principal pe considerentul că procesul de căutare a voinţei interne „întreţine o stare de insecuritate în relaţiile contractuale” (spre deosebire de voinţa declarată, care este mult mai precisă). în realitate, opoziţia dintre principiile adoptate de legiuitorii francez şi german nu este radicală, deoarece, în ciuda principiilor diferite, soluţiile adoptate sunt apropiate (rezultând că distincţia dintre cele două doctrine este numai „academică”).
în consecinţă, deşi conceptul autonomiei de voinţă a suferit limitări în timp, intenţia părţilor a rămas „incontestabil un element absolut necesar pentru definirea noţiunii de act juridic”. Astfel, conform analizei clasice, „inima contractului este acordul de voinţe”, care îi determină consistenta.